Rainbow Books

Quirk Books, 2011

Mai țineți minte cum citeați cărțile cu Harry Potter până dimineața devreme pentru că povestea era incredibil de captivantă? Mai știți cum dădeați pagină după pagină și promiteați că după ce terminați capitolul mergeți la culcare, dar se termina prea brusc și mai citeați încă unul și încă unul și tot așa? Mai știți cum stăteați cu sufletul la gură, cum uneori vă scăpa câte-un „ai grijă, Harry! Ron, ferește-te! NUUUU!”? Mai țineți minte cum erați trup și suflet alături de personaje? Ei bine, dacă vă e dor de o astfel de poveste, de un fantasy pe care pur și simplu să-l devorați, vă recomand, ba chiar vă zoresc să citiți Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children.

Ce mi s-a părut fascinant, după ce am citit cartea și m-am „documentat” un pic, e că pozele cu acei copii… neobișnuiți există, nu au fost create special pentru roman. Ba mai mult, Ransom Riggs a scris cartea pornind de la acele poze! Instantaneu ciudații respectivi mi-au devenit mai dragi

Jacob, rich suburban kid, crește ascultând poveștile fantastice ale bunicului său: cum, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, acesta a fost trimis de către părinți în Marea Britanie, unde a ajuns în această casă condusă de doamna Peregrine. Doar că nu era o casă pentru copii obișnuiți, ci pentru copii cu anumite abilități: invizibilitate, putere fizică ieșită din comun, levitare etc. Dar bunicul lui era cel și cel mai special: era singurul care putea să vadă monștrii. Iar când bunicul moare într-un mod groaznic, Jacob, care deja are 16 ani, nu mai știe ce să creadă: chiar există acei monștri? Poveștile bunicului nu erau inventate?

Lui Jacob nu-i rămâne decât să meargă pe insula unde bunicul lui s-a simțit în siguranță pe perioada războiului, să descopere casa doamnei Peregrine și să dea de urma vreunui copil, acum devenit adult, ca să afle o dată pentru totdeauna ce e cu poveștile alea. Iar din momentul în care ajunge pe insulă, începe nebunia Acțiunea e minunată, nu-mi venea să cred ce citeam, mă miram la fiecare pagină. Iar pentru că ăsta e primul volum, aștept cu nerăbdare, cu mare nerăbdare, să văd ce o să se întâmple în continuare, dacă o să fie așa cum cred eu sau de mii de ori mai fain. Nu vreau să scriu mai multe, cărțile de genul ăsta trebuie citite pe nerăsuflate, nu povestite.

I used to dream about escaping my ordinary life, but my life was never ordinary. I had simply failed to notice how extraordinary it was. Likewise, I never imagined that home might be something I would miss. Yet as we stood loading our boats in the breaking dawn, on a brand new precipice of Before and After, I thought of everything I was about to leave behind – my parents, my town, my once-best-and-only friend – and I realized that leaving wouldn’t be like I had imagined, like casting off a weight. Their memory was something tangible and heavy, and I would carry it with me.
And yet my old life was as impossible to return to as the children’s bombed house. The doors have been blown off our cages.

Dacă Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children m-a făcut să mă simt din nou ca la 16-17 ani și dacă m-am îndrăgostit iremediabil de ea, am fost foarte, foarte dezamăgită de unele recenzii de pe goodreads și alte site-uri. Am impresia că mulți nu mai știu cum să se bucure de o carte. Înțeleg să vrei să faci critică literară pentru un curs sau ca să îți demonstrezi că, mamă, cum știi tu să despici firul în patru, dar cât de mult să-i fi dezamăgit pe unii o amărâtă de poveste fantastică, încât să se apuce să o desființeze cu ură? Bleah!

La final trebuie să vă recomand și Heroes (asta dacă nu sunt ultima persoană din lume care să-l fi văzut abia acum) – este unul dintre cele mai interesante și addictive seriale pe care le-am urmărit. Ce să fac, mă dau în vânt după povești cu un picior în realitate și unul în fantastic

Ps. Cartea o să fie ecranizată de Tim Burton! De-abia aștept!

Berkley Publishing Group, 2011

Jackson, Mississippi, 1962. Skeeter are 23 de ani și tocmai a terminat facultatea. Se întoarce acasă până își va găsi o slujbă. Visează să devină ziaristă sau scriitoare sau ambele. Are părul creț și neîmblânzit, e mult mai înaltă decât majoritatea prietenelor ei, iar mama ei ar da orice să o vadă măritată.

Orice familie respectabilă din Jackson are o menajeră de culoare, care spală, calcă, gătește, are grijă de copii etc. O femeie bună la toate. O femeie care nu are voie să stea cu angajații la aceeași masă, să folosească aceleași tacâmuri, să folosească aceeași toaletă și câte și mai câte. O femeie pe care o plătesc prost, pe care o tratează de sus, de parcă ea nu ar avea sentimente, care trebuie să răspundă mereu cu „yes, ma’am” sau „no, ma’am” și care ar trebui să se considere norocoasă că are unde să lucreze. O femeie pe care o consideră murdară, despre care cred că e purtătoare de boli nemaiauzite, o femeie pe care, în majoritatea cazurilor, o tolerează. Dar care „face parte din familie”.

Două dintre aceste menajere sunt Aibileen și Minnie. Prima este tăcută și serioasă. Se înțelege foarte bine cu copiii și se pricepe să le ridice moralul și să-i încurajeze atunci când mamele lor albe nu-i bagă în seamă sau îi ceartă din te miri ce. Minnie e o bucătăreasă desăvârșită, e fâșneață și cu gura mare – nu se poate abține să nu comenteze înapoi, să nu fie „obraznică”.

Pentru Skeeter nu e deloc ușor să stea acasă cu ai ei, să vadă prăpastia care există între prietenele ei și menajerele lor. Așa că se hotărăște să facă ceva: vrea să intervieveze menajerele și să scrie o carte cu mărturiile lor – ce înseamnă să fii afro-american și să lucrezi pentru familii de albi, cum sunt tratate, care este cel mai frumos lucru pe care un alb l-a făcut pentru ele, dar și cea mai urâtă situație prin care au trecut etc. Evident, nimeni nu vrea să o ajute la început. E mult prea riscant să vorbești cu un alb în afara serviciului, darămite să te plângi de cum ești tratat! Chiar dacă pe față nimeni nu era rasist, existau niște legi nescrise foarte clare, care prevedeau până la cele mai mici detalii cum se desfășurau relațiile dintre albi și afro-americani. Nimeni nu vorbea despre ele, nimeni nu le punea la îndoială, însă puteai să o sfârșești foarte rău dacă le încălcai.

Am citit câteva recenzii la carte și la film și am fost contrariată să aflu că unii au luat cartea drept un roman rasist, de parcă dacă s-au întâmplat așa multe lucruri rele în acea perioadă, sigur nu s-a întâmplat nici unul bun. De parcă o relație mai apropiată dintre o albă și o negresă nu ar fi fost posibilă. De parcă autoarea a spus că a scris un studiu sociologic, nu un roman. E drept că nu prezintă atrocitățile comise de KKK, nu descrie scene violente în care afro-americani să fie schingiuiți de către albi. Dar tocmai în asta constă ideea cărții: să prezinte mizeriile mici, de zi cu zi, pe care multe servitoare erau nevoite să le suporte. Umilințele la care sunt supuse din cauza acelor legi imbecile. Albii se ascund în spatele paravanului separate but equal, de unde totul e roz și bine. Chiar nu-și dădeau seama cât de bătuți în cap erau! Adică, n-aveau nici o problemă ca o negresă să le crească copiii, să îi atingă, să le dea să mănânce, să fie ca o mamă pentru ei, dar Doamne ferește să intre cu ei pe aceeași ușă la cinematograf, să stea pe aceleași scaune în autobuz, să fie tratați de aceiași doctori și alte asemenea imbecilități segregaționiste.

Chiar dacă pe alocuri am zâmbit sau am râs, per total mi s-a părut o carte destul de serioasă, de gravă. Problema segregării e privită dintr-o altă perspectivă, aceea a lucrurilor mărunte, de zi cu zi. Și chiar dacă la final rămâi cumva nedumerit și vrei să știi ce să întâmplă mai departe, dacă menajerele o să pățească ceva pentru cutezanța lor sau dacă reușesc cât de cât să îmbunătățească relația angajat – menajeră, îți este cât se poate de clar că discriminarea rasială a fost (și sunt sigură că încă este) o chestie aberantă, inumană.

Dacă vă pasionează subiectul (relațiile complicate dintre albi și afro-americani), musai să citiți și Fried Green Tomatoes at the Whistle Stop Cafe – o carte absolut minunată, la care încă mă gândesc cu mult drag.

Într-o lume ideală aș avea destul timp ca să citesc o carte la două-trei zile și să scriu despre ea. În lumea în care trăiesc, mă trezesc la 7, merg la serviciu până la 17, iar luni, miercuri și vineri mai petrec două ore (fără a mai contabiliza și drumul) cățărându-mă pe pereți – la propriu. Sunt foarte încântată de această nouă pasiune și mă bucur că măcar acum, în ceasul al treișpelea, m-am apucat de un sport. În schimb, citesc mai puțin, mai dezorganizat, mai pe fugă. Poate o să găsesc la un moment dat echilibrul între serviciu – cățărat – citit – timp pentru mine, dar până atunci o să o țin dintr-un heirupism într-altul.

Lăsând văitatul la o parte, în ultima lună am citit trei cărticele pe care vreau să le consemnez pe blog. Să încep deci cu începutul.

Penguin, 2002

Aventurile lui Adrian continuă. Dacă la 13 3/4 ani viața i se părea grea, problemele lui erau cele mai importante și grave, la 15 ani totul e și mai complicat, mai ales când află că mama lui e însărcinată, iar fosta amantă a tatălui său tocmai a născut. În plus, Pandora, iubita lui, nu prea știe ce vrea – ba se despart, ba se împacă. Un lucru e cert însă: nu vrea să pună capăt suferințelor lui Adrian și să facă sex

Adrian e la fel de adorabil ca înainte. Îmi place tare mult de puștiul ăsta cu crize existențiale și cu suflet mare. Nu pot să nu râd de aerele lui de intelectual, dar și de naivitatea lui. De-abia aștept să mai crească un pic nepotul meu și să-i fac cunoștință cu Adrian. Sunt convinsă că o să se înțeleagă de minunte, mai ales că D. vrea să devină om de știință

It’s all a big waste of time, though, because intellectuals like me don’t need qualifications to get jobs or worldly success: it just comes automatically to us. It is because of our rarity value. The only problem is getting influential people to recognize that you are an intellectual. So far nobody has recognized it in me, yet I have been using long words like ‘multi-structured’ in my daily intercourse for ages.

Art, colecția Prima dată, 2011

Asta e prima mea carte din colecția Prima dată Sincer, mă așteptam la o antologie mai drăguță, mai practică (să stau cu creionul și cu caietul în mână și să notez titluri pe care le-am ratat și pe care mi-ar plăcea să le citesc chiar și acum), dar mulți dintre autorii textelor mi-au dat impresia că nu au luat în serios tema propusă. Pot să număr pe degetele de la o mână textele care mi-au plăcut, care mi s-au părut că au ce căuta aici. Sau poate că nu sunt eu așa de hip și open-minded ca să accept că într-o antologie despre „prima mea carte” poți să bați câmpii cât vrei și să atingi subiectul doar tangențial.

Din punctul ăsta de vedere, vă recomand mai degrabă Care-i faza cu cititul?, o carte frumoasă, frumoasă, cu texte drăguțe și cu multe recomandări bune.

Back Bay Books, 2011

Nici cartea asta nu m-a încântat. Sunt povestiri de câteva pagini, sau oare să le zic fabule?, în care toate animalele o sfârșesc rău. David Sedaris este necruțător cu personajele sale. Știu că fabulele au scopul de a îndrepta un anumit comportament, o anumită pornire, dar eu cred că lui Sedaris nu-i place natura umană. Da, există lăudăroși, egocentrici, aiuriți, fraieri, răutăcioși, jigodii, dar vorba aia, să arunce el primul piatră dacă e fără de păcat… Nu mi-au plăcut niciodată cei care arată cu degetul și se cred mai buni decât ceilalți – mi se pare o atitudine de rahat. Și tocmai asta mi se pare că face Sedaris în povestirile lui: îi judecă pe ceilalți, îi taxează, îi face de râs, iar apoi îi pedepsește. Bleah!

Trecând la ultimul punct de pe lista de azi, dacă nu ați aflat deja, cei de la Editura All au o campanie foarte faină: vALLuntar. Pe scurt: voi citiți cărțile lor, le recenzați, iar cei de la editură le transformă în ore de voluntariat. Fain, nu? Puteți să citiți mai multe la ei pe blog. Eu zic să vă înscrieți și să le dați cât mai mult de muncă!

Editura Pandora M, colecția Funky Fiction, 2010, traducere de Gabriella Eftimie

Cu toții știm că, mai devreme sau mai târziu, vom muri. Uneori poate că suntem obsedați de gândul ăsta și cu greu ne revenim din depresie, alteori parcă ne stimulează să facem lucruri pe care le amânăm – doar o viață avem, nu?

Dar cum ar fi să știi că peste exact 36 de ani, 168 de zile 14 ore și 23 de seconde totul se va sfârși? Prin tot mă refer la Pământ și la toate formele de viață de aici. Ei bine, Junior află despre dispariția rasei umane încă din uterul mamei. O voce îi dezvăluie cu exactitate când și cum va avea loc sfârșitul. Și aceeași voce va fi alături de el șoptindu-i mici secrete legate de cei din jur, pe care altfel nu ar fi avut cum să le știe, și ghidându-l… din umbră.

Întrebarea care-l macină pe Junior (și care ajunge să te obsedeze și pe tine după primele pagini) este: Ce contează atunci când știi că sfârșitul este atât de aproape?

La început am crezut că o să fie o carte mai siropoasă și care o să încerce să mă îndoctrineze cu idei de genul „trăiește ca și cum asta ar fi ultima ta zi”, „miroase florile și bucură-te cât poți de frumusețile care te înconjoară”, „tu ai spus azi te iubesc?” și alte asemenea bullshituri. Ei bine, m-am bucurat să dau peste o carte antrenantă, foarte americană în esența ei, plină de inadaptați.

E de-ajuns să te uiți la familia lui Junior ca să-ți dai seama că siropoșenia lipsește aproape cu desăvârșire din carte. Tatăl lui este un introvertit cu niște principii foarte bine înrădăcinate, mama este alcoolică, iar fratele mai mare, care-l terorizează în copilărie, ajunge pe la 15 ani să fie dependent de heroină. Dar nici Junior nu o duce mai bine, conștient fiind că, oricum, totul o să se sfârșească.

Din fericire pentru Junior, are dreptul la o nouă șansă. După ce în prima viață a luat mai multe decizii greșite și apoi nu mai știe cum să repare răul făcut, chiar înainte de sfârșitul lumii, vocea îi oferă posibilitatea să o ia de la capăt. Și, ca în orice scenariu hollywoodian, a doua oară  lucrurile îi ies mai bine. Își dă seama că nu are cum să salveze omenirea (sau o parte din ea) de inevitabil, ci învață să se bucure de cei dragi, de lucrurile mărunte, trăiește mai mult în prezent și încearcă să nu lase grija de ce o să se întâmple în viitor să-i domine existența.

Și, știind că singura alternativă la această durere e nimicul care se apropie cu repeziciune, încerci să-ți trăiești din plin durerea, lăsând-o să treacă prin tine. Ai învățat deja că asta-i soluția – să abandonezi controlul și impulsul de a controla totul. În drama aceasta de sfârșit de lume, a te strădui și a controla e egal cu a-ți pierde mințile. Așadar, faci tot posibilul și lași ca totul să curgă de la sine.

Cred că m-a prins cartea (lăsând la o parte secvențele parcă desprinse dintr-un film de acțiune de mâna a doua –  cantitate neglijabilă) tocmai pentru că și eu încerc să-mi dau seama, acum mai mult ca niciodată, ce naiba contează din ceea ce fac, de ce mă trezesc dimineața, de ce mă duc la serviciu dacă nu vreau să mă duc, de ce nu ies în oraș dacă vreau să ies, de ce, de ce, de ce. Nu am ajuns încă la o concluzie atât de categorică și nu-mi vine să urlu că Totul contează!, dar sper că măcar sunt pe drumul cel bun.

Criz a scris despre carte pe bookaholic.ro, iar Micawber la el pe blog.

Vintage, 1994

Nu îți revii prea repede după ce citești o carte de genul Catch-22. La început am simțit presiunea tuturor celor care îmi spuseseră că trebuie să o citesc și că sigur o să-mi placă. Apoi mi-am dat seama că au dreptate și m-am bucurat că o citesc și că îmi place.

Nu mai țin minte multe din Procesul, dar știu că în clasa a VIII-a, când am citit cartea, eram cât se poate de contrariată: „Asta e literatură? Dar e absurd!” Aveam să aflu apoi că face parte din literatura absurdului… Tot când eram mică, mai mică de clasa a VIII-a, mă uitam la MASH în fiecare după-masă. Nu priceam prea multe din ce se întâmplă în film, dar știam că acțiunea se petrece în timpul unui război, că e vorba de niște doctori și că Radar era drăguț și amuzant. Așa că pe de-o parte m-a uimit absurdul din carte, pe de altă parte am regăsit atmosfera din MASH (pe care l-am revăzut, nu integral, în primul an de facultate și mi s-a părut mult mai amuzant și mai inteligent și atunci chiar am priceput despre ce e vorba…).

Cum altfel ar putea fi o carte despre război dacă nu puțin absurdă? Orice război e absurd… Să asculți orbește niște ordine pentru că așa îți spune superiorul tău? Să zbori în misiuni riscante pentru „patrie”? Să nu poți să te oprești când vrei tu? Absurd, absurd, absurd! Bunicul a fost colonel, poate ar trebui să-l întreb pe el care e faza cu armata…

Dacă tot am comparat Catch-22 cu MASH, merg mai departe și zic că Yossarian mi-a adus aminte de Hawkeye. Amândoi n-au decât un țel: să scape naibii din război vii și nevătămați. Iar pentru asta sunt în stare de orice. Din păcate pentru Yossarian, riscul ca el să fie omorât e mai mare, din moment ce el este bombardier și e forțat de către superiorii lui să zboare tot mai multe misiuni, mereu mai multe. Cum se apropie de numărul de misiuni pe care trebuie să-l atingă ca să plece acasă, cum îl măresc… Iar dușmani sunt toți cei care vor să-i facă rău, inclusiv cei care, normal, s-ar afla de partea lui.

‘The enemy,’ retorted Yossarian with weighted precision, ‘is anybody who’s going to get you killed, no matter which side he’s on, and that includes Colonel Cathcart. And don’t you forget that, because the longer you remember it, the longer you might live.’ But Clevinger did forget it, and now he was dead.

Mi s-a părut foarte trist cum unul câte unul ajung să moară aproape toți prietenii lui Yossarian, majoritatea ucişi în timpul misiunilor. Dar a fost destul de greu să pun toate lucrurile cap la cap pentru că autorul se joacă mult cu perspectiva și cu cronologia. De multe ori aceleași evenimente sunt povestite de mai multe personaje și uneori mi se părea cam enervant că se tot repetau aceleași lucruri. Da, ăsta cred că a fost singurul aspect al cărții care nu mi-a plăcut.

În rest, sunt multe scene tari care o să-mi rămână mult timp întipărite în minte: moartea unuia dintre ei când se ridică de pe stâncă să atingă avionul care zbura foarte jos (așa se distra unul dintre colegii lor – îi teroriza zburând cât de jos posibil peste corturi, peste ei etc.) și este tăiat în două de elice, după care pilotul se sinucide intrând cu avionul într-un munte.

Cum gașca lui Yossarian o salvează pe curva lui Nately de niște colonei și generali care nu voiau să o lase să plece și o tot puneau să repete uncle. Yossarian et. comp dau buza în camera de hotel, le aruncă uniformele pe geam și încep să distrugă mobila și tot ce mai găsesc pe acolo.

‘Hey, you men!’ he roared angrily. ‘Stop it!’
‘Stop it,’ Dunbar replied.
‘That’s what I said.’
‘That’s what I said,’ Dunbar said.
The officer stamped his foot petulantly, turning weak with frustration. ‘Are you deliberately repeating everything I say?’
‘Are you deliberately repeating everything I say?’
‘I’ll thrash you.’ The man raised a fist.
‘I’ll thrash you,’ Dunbar warned him coldly. ‘You’re a German spy, and I’m going to have you shot.’
‘German spy? I’m an American colonel.’
‘You don’t look like an American colonel. You look like a fat man with a pillow in front of him. Where’s your uniform, if you’re an American colonel?’
‘You just threw it out the window.’
‘All right, men,’ Dunbar said. ‘Lock the silly bastard up. Take the silly bastard down to the station house and throw away the key.’
The colonel blanched with alarm. ‘Are you all crazy? Where’s your badge? Hey, you! Come back in here!’

Insubordonarea e la ea acasă în romanul ăsta și de multe ori Yossarian împinge lucrurile până la limită, dar are grijă totuși să nu o depășească. Autorul m-a făcut să râd, după cinci pagini, să mă revolt, după încă zece, să mă îngrozesc, apoi iar să râd și tot așa. Mă simțeam de parcă eram într-un montagnes russes al sentimentelor, fără să pot ghici dacă urmează o coborâre sau o urcare. Clar nu e o carte ușoară, dar e o carte care trebuie citită.

Ps. Acțiunea are loc spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, pe insula italiană Pianosa. De asemenea, traducerea a apărut a fost reeditată de curând la Polirom.

Iar pentru cei care se întreabă what’s the catch with Catch-22?, uite și explicația:

‘Sure there’s a catch,’ Doc Daneeka replied. ‘Catch-22. Anyone who wants to get out of combat duty isn’t really crazy.’ There was only one catch and that was Catch-22, which specified that a concern for one’s own safety in the face of dangers that were real and immediate was the process of a rational mind. Orr was crazy and could be grounded. All he had to do was ask; and as soon as he did, he would no longer be crazy and would have to fly more missions. Orr would be crazy to fly more missions and sane if he didn’t, but if he was sane he had to fly them. If he flew them he was crazy and didn’t have to; but if he didn’t want to he was sane and had to. Yossarian was moved very deeply by the absolute simplicity of this clause of Catch-22 and let out a respectful whistle.
‘That’s some catch, that Catch-22,’ he observed.
‘It’s the best there is,’ Doc Daneeka agreed.