Rainbow Books

Editura Curtea Veche, colecția Byblos, 2007, traducere de Denisa Fejes

Nu știu cine sau ce m-a convins să cumpăr cartea asta, dar sigur nu a fost descrierea „un Trainspotting à la russe”. Nu mi-a plăcut deloc, deloc filmul respectiv și nu mă dau în vânt după povești cu drogați & sex.

Săptămâna trecută, după aproape patru ani de când am cumpărat cartea, am luat-o dintre celelalte zeci de cărți necitite și am început să o răsfoiesc cu scepticism. Apoi, când mi-am dat seama că nu o să fie așa de hard pe cât mă așteptam, am citit-o.

Nu mi-a venit să cred ce mult m-am regăsit în cartea asta, în personajele ei. Parcă eram din nou în liceu și eram îndrăgostită de tipul ăla din a X-a A (eu eram a VIII-a) și mergeam aproape în fiecare pauză să vorbesc cu colegele lui, sperând că o să mă observe. Evident, m-a ignorat complet. Apoi mi-am adus aminte de vacanțele de vară când mergeam seară de seară la aceeași terasă, beam bere ieftină și eram ultimii care plecau de acolo.

Povestirile din Votca-Cola sunt pline de adolescenți, iubiri, dezamăgiri și mult alcool. O singură povestire nu am fost în stare să termin pentru că mi s-a părut prea scârboasă. Era despre niște oameni verzi care arătau îngrozitor și care omorau alți oameni – brrrr. Pe celelalte le-am citit cu sufletul la gură să văd dacă Mașka o să îl impresioneze pe Sablin, dacă Valerocika o să găsească un mod de a se răzbuna pe puștii care l-au bătut crunt de două ori, dacă… Ah, ce dor mi-e de vremurile în care aveam și eu probleme

- Uite, și acest Song for Lovers. Probabil așa li se întâmplă întotdeauna amanților. Vine, nu vine, pune muzică, nu pune. La MTV l-au tradus Cântec pentru îndrăgostiți. Dar cântecul este despre amanți. N-au tradus bine.
- Și care-i diferența?
- Îndrăgostiți înseamnă soț și soție. Asta așa, vulgar exprimat. Pe când amanții se află într-o situație ilegală…
- Nu sunt cu nimic datori unul altuia?
- Da, răspunse Oleg zâmbind și-și aprinse o țigară. În general, oamenii nu sunt datori cu nimic unul altuia.

Goldmann, 2002

Dacă tot mi-au plăcut așa de mult povestirile Olgăi Kaminer, vio s-a gândit că e timpul să mai pun mâna pe o carte în germană, așa că mi-a trimis Russendisko, scrisă de soțul Olgăi.

Povestirile mi se par mai OK de citit în germană: sunt ușor de urmărit, nu îmi fac probleme că o să pierd firul acțiunii și, cel mai important, nu îmi pierd răbdarea. Așa că m-am bucurat când am văzut că Russendisko e alcătuită din povestiri de cel mult trei pagini. Daaar, eu cred că povestirile astea au apărut prin ceva ziare, reviste etc., pentru că în multe dintre ele se repetau aceleași lucruri: cum a emigrat Kaminer din Rusia în Germania, la începutul anilor 1990. Hai o dată, hai de două ori, dar sigur menționează asta în mai mult de cinci povestiri.

În rest, toate bune și frumoase. Kaminer povestește despre tot felul de întâmplări prin care au trecut el și prietenii lui ruși. Seri de Russendisko, povești despre mama lui care călătorea în țări străine numai cu autocarul, cum a jucat el în filmul Stalingrad, despre cum a pierdut o zi uitându-se la MTV încercând să își formeze o părere despre Jugendkultur (cultura tinerilor), doar ca să afle la sfârșitul serii că la emisiunea la care era invitat urma să vorbească despre Judenkultur (cultura evreiască)

Multe dintre povestiri mi s-au părut amuzante, așa că a fost o experiență cât se poate de plăcută și de educativă Dar, trebuie să recunosc, tot mai mult mi-au plăcut povestirile soției lui

Ich ließ aber nicht locker und untersuchte die Lage weiter. Von Tag zu Tag erfuhr ich mehr. Die Chinesen aus dem Imbiss gegenüber von meinem Haus sind Vietnamesen. Der Inder aus der Rykestraße ist in Wirklichkeit ein überzeugter Tunesier aus Karthago. Und der Chef der afroamerikanischen Kneipe mit lauter Voodoo-Zeug an den Wänden – ein Belgier. Selbst das letzte Bollwerk der Authentizität, die Zigaretteverkäufer aus Vietnam, sind nicht viel mehr als ein durch Fernsehserien und Polizeieinsätze entstandenes Klischee.

Editura Humanitas, colecția Cartea de pe noptieră, 2008, traducere de Gabriela Russo

Îmi plac cărțile cu povestiri. Îmi plac și romanele care nu au capitole kilometrice sau care au pauze între secvențele din capitole. Mi-e mai ușor să spun „citesc până la pauză/ capitolul următor/ până termin povestirea și mă culc” decât „hmm, mai am 15 pagini până termin capitolul ăsta, hai să văd unde m-aș putea opri”. Apreciez deci faptul că povestirile sunt… practice

Până acum am lăsat neterminate foarte puține cărți, printre care și una cu povestiri de Hrabal. După I Served the King of England, povestirile respective mi s-au părut așa de nehrabaliene. Am fost foooarte dezamăgită. Cei dintâi și cei de pe urmă era să intre și ea la categoria cărților neterminate. Nu pentru că e o carte proastă, nu pentru că am urât cu pasiune povestirile respective, ci pentru că mi s-a părut cât se poate de plată, uniformă, nu avea nimic special, nici nu știu cum să îi spun. Mai citisem Minciunile femeilor de Ludmila Ulițkaia și nici cartea aia nu mi-a rămas în minte.

Povestirile mi s-au părut prea simple. Parcă erau niște descrieri plictisitoare și atât. Niște liste de cumpărături. Da, liste de cumpărături: mere, pâine, ouă, mâncare pisică, roșii etc. S-au dus, s-au întâlnit, și-au tras-o, au avut un copil, el bea, ea plângea, s-au despărțit, copilul a ajuns doctor. Cam așa ceva. Nu tocmai genul meu de ficțiune.

Au fost totuși două povestiri care mi-au plăcut. Într-una din ele trei prietene se îmbată crunt și după ce se plâng de soții/ amanții alcoolici pe care-i iau, ajung la concluzia că fără ei nu se poate. Iar în cealaltă povestire un moș nu știe cui să-i lase averea, așa că organizează o serie de interviuri la care sunt invitați toți potențialii moștenitori. Al naibii moș!

Cred că m-am lămurit cum stă treaba cu Ulițkaia. O las celor care s-au săturat de înflorituri și „povești ca-n cărți” și vor ceva mai aproape de realitate. Eu vreau, în continuare, ca ficțiunea mea să fie frumoasă.

Ullstein Taschenbuch, 2006

Au trecut câteva zile bune de când am terminat de citit cartea și de fiecare dată când o văd nu pot să nu zâmbesc. A fost… perfectă. Și nu spun asta doar pentru că apar pisici în ea

De fapt, pisicile sunt doar un pretext ca Olga Kaminer să își povestească viața. Da, fiecare capitol poartă numele unei pisici din perioada pe care Olga o descrie, dar ele sunt doar niște personaje secundare. Atunci ce-i așa fain la cartea asta? Totul, de la felul haios în care e scrisă (limbajul este unul colocvial, deci nu am stat toată ziua cu dicționarul în brațe, ceea ce înseamnă că am putut să mă bucur de fiecare pagină fără prea multe întreruperi), la întâmplările neobișnuite prin care ea sau prietenii ei au trecut și, evident, pisicile, fiecare cu apucăturile și obiceiurile ei.

Olga Kaminer a fost mereu înconjurată de pisici, chiar dacă nu toate erau ale ei. Pe unele a fost nevoită să le lase în grija unor prieteni pentru o anumită perioadă de timp și nu le-a mai recuperat niciodată. Cu altele au ajuns să crească propriii ei copii. O mare parte din carte se axează pe viața ei de studentă în Leningrad și, recunosc, încep să cred că rușii (și pisicile lor) sunt niște țicniți. De exemplu, jocul preferat al unui motan era să se arunce de la etaj, dacă se poate direct în capul trecătorilor. Alt motan era vorbăreț, adică nu tăcea nici 10 minute, mereu ”miau-miau-miau”. Pe lângă un amic cartofor care ajunge să candideze pentru postul de primar al orașului, Olga a avut un prieten care nu se înțelegea deloc cu pisica ei. Relația dintre ei era atât de proastă, încă tipul a ajuns să închidă pisica în frigider pentru vreo 3 ore!!!

Für Alex war Patrizias anarchisches Verhalten eine Herausforderung. Er machte es sich zur Hausaufgabe, die Katze erziehen. Einmal sperrte er sie in der Toilette ein. Sie rächte sich dafür, indem sie sechs Rollen Toilettenpapier zerfetzte. Auch Patrizia versuchte, Alex zu erziehen. Sie fand seine Fotoutensilien – Fotopapier nebst Chemikalien – und vernichtete sie. Alex sperrte sie auf dem Balkon ein. Patrizia pinkelte in seine Schuhe. Alex schmiss ihre Fischkonserven weg, Patrizia kalute ihm seine Bulette direkt von Teller. Der Krieg zwischen Mensch und Tier daurte an.

Ăsta da război conjugal!

Cu ocazia asta am mai descoperit încă o editură pe care nu o știam și care pare să aibă multe cărți drăguțe. Eh, data viitoare când merg la vio în vizită, o să mă întorc cu mai mult de două cărți.

Povestile de dragoste ale unui oras

Humanitas, 2005

Cum nu aveam chef de fictiune, cartea asta a venit la fix. Nu m-am obosit sa retin date, doar are un tabel cronologic la final. Si mai are si 3 sugestii de trasee prin oras. Dupa ce am vazut pozele de aici, chiar ca imi vine sa dau o fuga pana acolo.

Nu am putut sa nu compar cartea cu cele doua minunatii scrise de Ioana Parvulescu. Poate ca nu am facut bine, dar asta e. Zic asta pentru ca mi s-a parut cam slabuta fata de celelalte doua. Asa, ca un ceai fara zahar pentru cineva care il bea doar cu. Dar cred ca sunt doar rea: nu m-a plictisit, nu am sarit pasaje sau pagini, informatiile istorice s-au imbinat cu cele socio-politice, dar, tot mi se pare ca i-a lipsit un anume farmec scriiturii.

In schimb, mi-au placut povestile de dragoste prezentate: Puskin si Natalia Nikolaievna Goncearova, Ivan Turgheniev si Pauline Viardot, Dostoievski si Polina, altii si altii. Cea mai ciudata iubire mi s-a parut cea dintre Maiakovski si Lili Brik. Ma rog, ar trebui sa-l pun la socoteala si pe sotul acesteia, Ossip, caci cei trei au ajuns sa locuiasca in aceeasi casa, apoi sa imparta acelasi apartament. Aia da free love.

Toate bune si frumoase, pana cand a ajuns la perioada comunista. Nu prea mi-a mai venit sa zambesc apoi.

“Venetia Nordului” – pe care armata alba inca o mai ameninta ca o va cuceri in octombrie – era bantuita doar de fantome care sufereau cumplit de frig si de foame. Ca sa supravietuiasca, acesti sarmani erau nevoiti sa lupte cu energia pe care ti-o da disperarea, sa stea ore intregi la coada pentru o mana de lemne si de carbuni sau cativa stropi de petrol – caci se intrerupsese curentul electric -, sa-si puna pe foc si ultimele mobile sau sa le vanda pentru cativa cartofi inghetati. Erau fericiti atunci cand magazinele mai aveau cate ceva de vanzare. Erau luni cand nu se gasea decat zaharina, iar altele cand nu gaseai decat varza. Si a sosit si clipa cand nu au mai ramas decat cojile de la cartofi.

Daca o sa retin ceva din cartea asta si peste 2-3 ani, sigur o sa fie citatul de mai sus.