Rainbow Books

Editura Polirom, colecția Biblioteca Polirom, 2010, traducere de Clarisa Lima

Am știut eu bine de ce am tot amânat să citesc cartea asta. Nu pentru că aș fi crezut că nu va fi pe gustul meu, ci pentru că mă așteptam să fie ca Nici o privire, foarte bine scrisă, intensă și cât se poate de apăsătoare. Și chiar așa a și fost.

Cum să nu fie tristă când cei doi naratori, tată și fiu, sunt morți? Primul moare în spital, iar al doilea moare după ce aleargă 30 de kilometri la maratonul de la Jocurile Olimpice din Stockholm (acest alergător nefericit chiar a existat). Viața celor doi este foarte asemănătoare și la fel și stilul de a povesti, așa că de multe ori trebuia să fac o pauză și să stau să mă gândesc cine este cel care povestește: tatăl sau fiul? Am observat asta și în Nici o privire – o anumită ciclicitate a întâmplărilor, aceleași nume purtate de mai multe personaje, aceleași gesturi repetate la anumite intervale de timp etc. Ai impresia că povestea se reia la infinit, cu mici schimbări pe ici, pe colo.

Povestea de familie începuse bine: tatăl lui Francisco (alergătorul) lucra cu unchiul său în atelierul de tâmplărie al tătălui său. Se îndrăgostește nebunește, se căsătorește cu cea pe care o iubește, au patru copii împreună și apoi… Apoi parcă iubirea dispare; nu mai vine acasă imediat după ce termină munca în atelier, ci se oprește pe la cârciumă întâi, se certă cu fiul lui cel mare, o repezește pe soție de față cu copiii – din tinerii îndrăgostiți care erau, ajung să fie doi străini. Îmi imaginez că așa ceva se întâmplă destul de des, dar tot foarte trist mi se pare.

Povestea tristă a căsniciei părinților este urmată de poveștile triste ale căsniciilor copiilor. Marta are un soț care o înșală, Maria are un soț care o bate, Simão pleacă de acasă și nu se mai întoarce, iar Francisco iubește două femei în același timp și nu se poate hotărî pe care să o aleagă.

Nu e nici o diferență între ce s-a întâmplat cu adevărat și ceea ce am deformat treptat cu imaginația mea, în mod repetat, repetat, de-a lungul anilor. Nu e nici o diferență între imaginile tulburi pe care mi le amintesc și vorbele crude, pline de cruzime, pe care cred că mi le amintesc, dar care sunt doar reflexe pe care le formează vina. Timpul, ca un zid, ca un turn, ca o construcție oarecare, face să dispară diferențele dintre adevăr și minciună. Timpul amestecă adevărul cu minciuna. Ceea ce s-a întâmplat s-a amestecat cu ce aș fi vrut eu să se întâmple și cu se mi s-a povestit că s-a întâmplat. Memoria mea nu e a mea. Memoria mea sunt eu distorsionat de timp și amestecat cu mine însumi: cu frica mea, cu vina mea, cu remușcarea mea.

Mie mi se pare că adjectivul „amuzantă” nu avea ce să caute în descrierea făcută de editură cărții. Nu am zâmbit deloc pe parcursul lecturii, dar era cât pe ce să lăcrimez de mai multe ori. E o carte impecabil scrisă, dar atâââât de tristă. Nu mă miră că a luat Premiul Literar José Saramago.

Editura Polirom, colectia Biblioteca Polirom, 2009

Peixoto-omul e foarte diferit de Peixoto-scriitorul. Peixoto-omul a pupat şi a stat puţin de vorbă cu fiecare persoană în parte care i-a cerut autograful. Are tatuaje, piercing-uri şi adidaşi faini. A fost scriitorul care mi-a plăcut cel mai mult din prima noapte a FILB-ului.

Peixoto-scriitorul este cât se poate de pesimist în Nici o privire. În sătucul de munte, diavolul oficiază căsătoriile şi tot el le spune bărbaţilor că soţiile lor îi înşală. Personajele au aproape toate nume biblice, dar nu sunt nici pe departe la fel de curaţi ca cei a căror nume le poartă. Soţia lui Iosif (pe care normal ar fi trebuit să o cheme Maria, că eu aşa i-am spus de la primele rânduri, dar uitându-mă acum în carte nu îi găsesc numele nicăieri ) nici vorbă să fie o sfântă, meşterul Rafael se căsătoreşte cu prostituata oarbă, Iosif are o aventură cu soţia lui Solomon. E o lume tare deprimantă.

Singurele personaje care mi s-au părut simpatice au fost cei doi fraţi siamezi, Moise şi Ilie. Uniţi prin unghia de la degetul mic, se obişnuiesc să facă totul împreună. Şi chiar dacă Moise este cel care se îndrăgosteşte de bucătăreasă şi se căsătoreşte cu ea, Ilie îl urmează pe fratele său în noua lui casă. Nici nu s-ar fi putut altfel. Chiar şi în moarte sunt tot împreună.

Şi că tot veni vorba de moarte, cea din carte, spre deosebire de Moartea lui Saramago, este cât se poate de activă, cu menţiunea că predomină sinuciderile. Cartea asta e  tare plină de păcate, remuşcări şi cuvinte niciodată rostite. Uneori atmosfera aia e atât de apăsătoare, de deprimantă, că trebuie să faci o mică pauză, să te gândeşti la floricele şi curcubeie, la orice lucru drăguţ şi frumos.

Mă gândesc: poate că suferinţa e aruncată mulţimii cu pumnul, iar grosul cade pe umerii unora şi puţin sau nimic pe umerii altora.

Mă gândesc: poate că există o lumină înlăuntrul oamenilor, o claritate poate, poate că oamenii nu sunt făcuţi din întuneric, poate că certitudinile sunt o adiere înlăuntrul oamenilor şi poate că oamenii sunt certitudinile pe care le au.

Traducerea mi s-a părut foarte faină, cu o mică excepţie: wtf is şăpcălie?!

Editura Polirom, 2003

Uf, ce m-am mai chinuit cu cartea asta. Nu prea am avut cand sa citesc, asa ca a devenit “carte de metrou”, desi tocmai asa ceva nu e. Mi-a placut mai putin decat celelalte doua carti de Saramago pe care le-am citit pana acum (Eseu despre orbire si Intermitentele mortii), dar nici asta nu e de lepadat.

Subiectul e cat se poate de delicat, sa zic asa, pentru un crestin, fie el practicant sau nu. Cand esti obisnuit sa pomenesti numele Domnului cu smerenie si cand esti invatat toate acele lucruri minunate despre Doamne-Doamne, o asa carte iti poate parea, cum s-a si intamplat de fapt, ca fiind o erezie.

Am trecut peste partea cu erezia si am citit cartea ca pe un roman care nu are nimic de-a face cu Biblia, si Biserica, si Dumnezeu, ci in care s-a nimerit ca personajele principale sa aiba nume biblice si atata tot. Trebuie sa recunosc ca romanul lui Saramago este cat se poate de lumesc si, desi nu exclude interventia divinului, tot ce se intampla pe pamant pare tare real, lucrurile chiar “se leaga”, au sens.

Un Iisus-om, un Iisus simplu pion in mainile unui Dumnezeu care vrea sa aiba si mai multi adoratori, care vrea sa isi extinda dominatia asupra lumii intregi, desi stie care e pretul pe care trebuie omenirea sa-l plateasca pentru asta – Inchizitia, cruciadele etc – si Diavolul de care Dumnezeu are nevoie, caci ce ar fi Binele fara Rau?, o carte cat se poate de laica si poate ofensatoare pentru unii, dar care e bine a fi citit ca simpla opera de fictiune, asa cum sunt mai toate cartile.

Cartea asta m-a lasat fara replica. A fost geniala si, in acelasi timp, grotesca. M-a ingrozit. M-a facut sa plag; sa nu pot citi anumite pasaje; sa visez, la propriu, ca si eu sunt oarba; sa imi fie frica sa inchid ochii, gandindu-ma ca atunci cand i-as deschide as vedea doar o lumina laptoasa; sa ma intreb oare eu ce as face daca as orbi? Sa ma intreb ce e mai bine: sa fii mut, surd sau orb? Sa ma gandesc la lagarele de concentrare si sa plang din nou. Sa ma simt murdara tot timpul si sa fac dus dupa dus. Iar la sfarsit sa ma intreb ce s-a intamplat cu ei dupa, sa incerc sa-mi imaginez, sa fac tot felul de scenarii, dar nici unul destul de bun, iar in cele din urma sa sper ca incetul cu incetul totul va fi iar bine.

Excelenta carte!