Rainbow Books

HarperPress, 2011

Experiența mea cu bicicleta nu e foarte vastă, dar e plină de momente-cheie: de la cum mă ducea bunicul pe bicicletă, la cum am învățat să mă dau pe bicicletă, la concursurile pe care le făceam la țară cu băieții, la prietenii din liceu care erau „bițari”, la bicicleta verde pe care am cumpărat-o de la un vecin de scară cu 50 de lei și care mi-a fost furată, la viitoarea bicicletă pentru Baia Mare care nu știu încă de care o să fie: de damă, de oraș, de trekking…

Așa că mi se pare firesc să citesc o carte despre biciclete. Ba chiar pot să spun că a fost o carte… pasională 306 pagini în care se vorbește despre biciclete, și nici una care să mă fi plictisit. E în mare parte și meritul autoarei, care se vede că iubește bicicletele și care a mers chiar și în India ca să se documenteze.

Avem așa: povești despre ricșe, despre cum să-ți construiești un cadru adecvat nevoilor tale, sfaturi despre cum să circuli în siguranță prin oraș, o istorie foarte interesantă a Tour de France, interviuri cu campioni ai mountain bikingului, plus multe informații despre biciclete și bicicliști pe care nu le-aș fi aflat altfel.

Fiecare nou eseu (în total sunt 11) m-a învățat ceva nou, dar toate transmiteau același lucru: odată ce te-ai urcat în șa și ai început să pedalezi, rămâi pentru totdeauna îndrăgostit de libertatea pe care ți-o dă bicicleta. Din Amsterdam până-n Delhi, fie că pedalezi de plăcere sau ca să-ți câștigi existența, fie că ninge, plouă sau sunt 40 de grade afară, biciclistul și bicicleta devina una. Și așa și e: când mergi pe bicicletă uiți de orice altceva, te concentrezi doar la trafic; nu ai timp să te gândești la probleme, la serviciu, la iubitul care te-a părăsit… În plus, mi se pare că există o anumită voluptate în a merge pe bicicletă: nu ai un motor care să facă lucrurile pentru tine, ci trebuie să pedalezi, să înfrunți traficul și vremea, să nu te dai bătut. Recompensa după ce ai ajuns din punctul A în punctul B: simți că poți face orice.

Dar unul dintre amănuntele care m-au amuzat și pe care nu o să le uit repede e legat de femei și mersul pe bicicletă. Pe la 1890 era de neconceput ca o femeie să urce pe așa ceva. Societatea era atât de tâmpită, încât le interzicea femeilor să stea călare.

At this stage in the late nineteenth century, nicely brought-up young ladies were discourage even as children from sitting on see-saws or riding hobby horses, and no one over the age of fourteen would do anything to prove they actually had legs. [...] Besides, the results of sitting astride a machine and then leaning forward were too horrible to contemplate. The constant friction of the saddle on the genitalia must inevitably lead to masturbation, and masturbation must lead to a new race of popeyed  nymphomaniacs riding around Britain in a state of frenzied arousal. Cycling would ruin the ‘feminine organs of matrimonial necessity’, according to one French expert.

Iar de aici până la a inventa tot felul de biciclete care să ascundă picioarele femeilor nu a fost decât un pas:

The marketplace responded predictably. For a time, framemakers either offered side-saddle options (complex, ugly and unstable) or looked for ways to make the rider vanish. The Cherry’s Screen was a device shaped like a large pair of wings which was designed to block the sight of a lady’s ankles from prurient view. For those women who continued to insist on outraging public decency by sitting astride, a new range of products appeared which were designed to eliminate ‘harmful pressure’, including saddles with so many holes in them they were almost unrideable.

Din fericire au existat femei cărora li s-au părut aberante toate aceste îngrădiri și care au încercat să găsească niște soluții mai umane:

The Rational Dress Society, founded in 1881, tried to deal with both the cycling problem and the corsetry issue at once. ‘What’, asked the Society’s President Lady Harberton rhetorically, ‘can be the true state of intelligence of a creature which deliberately loads itself with quantities of useless material round its legs [...] and then, in order to correct the ugliness of such a dress, squeezes in its body until the vital functions can only be carried on imperfectly?’ The Society’s solution – the introduction of looser, lighter clothing or ‘Bloomers’ (huge pantaloons tied at the ankle) – produced mixed results.

Eu, care nu mă omor după non-ficțiune, am citit cartea asta pe nerăsuflate. Iar acum mă uit cu jind la bicicleta mea care stă sprijinită de bibliotecă și tare aș mai vrea să ies și să mă plimb cu ea.

Paideia, 2008

M-am bucurat când am văzut o carte mai bine tehnoredactată și corectată decât Anii ’80 și bucureștenii,  dar după vreo 20 de pagini mi-am dat seama că nu o să fie nici pe departe la fel de interesantă.

Antologia (sau studiul sociologic, nu știu exact cum să-i spun) debutează în forță cu mărturii ale unor mineri care au luat parte la Mineriade. Unele amintiri sunt contradictorii – unii îl acuză pe Cozma, alții spun că nu el ar fi fost organizatorul – până la urmă „executanții” nu știu nici acum cine i-a chemat la București și de ce. În schimb am regăsit și aici povești despre „mineri în salopete curate” care îi urcau pe cei „în salopete murdare” în camioane și îi duceau în diverse părți din București ca să devasteze, să lovească, să sperie „huliganii”. Mulții chiar credeau că statul este amenințat de acei „huligani” și că ei trebuie să-i împiedice.

Privind acum retrospectiv, nu mai pot să cred că noi ne-am dus acolo ca să apărăm instituțiile statului, cred că mai degrabă a fost un joc politic făcut de… Iliescu. Și nu mi-e frică să spun asta, fiindcă în Constituția României scrie că am dreptul la opinie și eu cred că nimeni nu poate să-mi ia acest drept. El este de vină fiindcă a chemat minerii împreună cu liderul lor, ca apoi, când nu a mai avut nevoie de el, l-au înfundat cu 18 ani de pușcărie.

Cealaltă antologie mi s-a părut mai bună pentru că au fost mai mulți oameni intervievați, din cele mai diverse categorii sociale, și mi s-a părut mai convingătoare: dacă un profesor, un șofer, un inginer și o coafeză aveau aceleași nemulțumiri și sufereau de aceleași lipsuri, înseamnă că așa trebuie să fi fost. Dar dacă ai vreo doi oameni care povestesc despre cum au încercat să pună bazele unei afaceri, dacă ai încă vreo două mărturii despre cum se obțineau bursele de studiu în anii ’90 și despre ce însemna să fii student la o facultate particulară, mi se pare prea puțin. Clar e o altă abordare față de Anii ’80 și bucureștenii, doar că mie mi se pare mai fără substanță.

Clar e o carte care nu m-a impresionat, din moment ce nu mai țin minte aproape nimic în afară de poveștile minerilor. Ce-i drept, mi-a trezit anumite amintiri – cum mergeau ai mei cu marfă din România și o vindeau prin Ungaria, Polonia, Bulgaria și se întorceau cu marfă de acolo pe care o vindeau aici, cum au avut o masă în piață, iar în unele dimineți mă ducea tata la școală și de-abia încăpeam pe bancheta din spate a mașinii de lăzile cu produse, cum în vara de dinainte să intru în clasa întâi am mers la bunicii din Brăila și în drum spre casă ne-am oprit pe la prietenii alor mei din București și mi-a luat mama uniformă de acolo, uniformă pe care am iubit-o doar pentru că era din București, iar eu știam încă de pe atunci că aici o să locuiesc când o să fiu mare etc.

Iar textul lui Filip Florian despre gazetărie mi se pare mult prea bun și atipic pentru cartea asta (de altfel, asta a fost singura mea bucurie în 396 de pagini…).

Această perioadă comunistă ne-a deformat. Nu pot să gândesc altfel decât am fost obișnuit o viață întreagă. Eram prea mare când a venit Revoluția, eram prea bătrân, aveam niște reflexe formate. Visul ăsta al nostru – să-ți cumperi o pereche de blugi și un video… Ei, acu am vreo cinci video-uri acasă și perechi de blugi de nu mai pot să le număr, o parte nici nu le port. Reflexul a rămas. Reflexul „se poate aranja”, reflexul „trebuie să dai o șpagă, trebuie să ungi o rotiță”. Asta învățaserăm noi în perioada respectivă. Te duceai la doctor cu cartușul de Kent, te duceai la polițist cu pachetul de cafea. Ei, nu poți să uiți treburile astea. Or, generația noastră sunt cei care, la ora actuală, sunt conducătorii de firme. O parte dintre ei sunt mai deformați, o parte dintre ei sunt mai puțin deformați. Cei care sunt foarte deformați de politica comunistă sunt cei care, nici acum, nu doresc integrarea în Europa, nu doresc o concurență liberă, trag în continuare sforile în spate și și-o aranjează politic pe tot felul de relații, exact ce făceau în perioada respectivă. Atunci își aranjau un televizor color, acum își aranjează o scutire de impozit.

Polirom, 2000

Până să citesc scrisorile astea, imaginea mea despre Eminescu era una cât se poate de falsă. Știam unele poezii (mai ales cele din bibliografia obligatorie…), le ascultasem pe profele de română povestind despre „Luceafărul poeziei românești”, iar, în general, lumea avea numai lucruri bune de zis despre el. Mă rog, aici m-am pierdut, căci ele se refereau la poet, nu la om. Da, știam de sifilisul lui, de poeziile lui porno, dar astea îl făceau doar mai interesant, nu erau nicidecum motive ca să ridic din sprânceană. Și, evident, știam de iubirea lui mare pentru Veronica Micle… M-am mulțumit cu așa puține detalii despre viața lui pentru că niciodată nu s-a numărat printre preferații mei, deci nu mi-am dat interesul să aflu mai multe.

Citind totuși în Amintiri din Junimea de Negruzzi cum că Eminescu își cam făcea de cap la București în timp ce Veronica suferea la Iași, am vrut neapărat să citesc corespondența dintre cei doi (mă rog, partea asta de corespondență) ca să văd cum e descrisă relația lor de către ei, nu de terți.

Oho, ce surprize am avut parcurgându-le scrisorile! E fascinant să vezi cum un zeu se clatină și cade de pe soclu sub ochii tăi. Din cele 93 de scrisori inedite, unele mai lungi, altele mai scurte, unele scrise în grabă, altele pătate de lacrimi, am ajuns la concluzia că Eminescu-bărbatul era un porc, cel puțin în ceea ce privește relația lui cu Veronica. Între 1879-1882, deși o alinta (Cuță, Nicuță, Poțoțoni etc) și deși continua să-i promită câte-n lună și-n stele, a evitat-o pe cât a putut. A găsit felurite pretexte ca să nu meargă la Iași (prea puține zile libere, prea puțini bani, merge la cură, reorganizări la Timpul etc) și a făcut tot posibilul ca nici ea să nu vină la București (hotelul e prea scump pentru ea, se oferă să-i găsească gazdă, ba stai, că se mută el etc)… Nu e de mirare că Veronica s-a supărat și i-a cerut să-i înapoieze scrisorile și a rupt relația cu el. Doar că se vede că ține mult la el, căci peste un an iar corespondau…

Sărbătorile, îngerul meu cel dulce care nu vrei să mă crezi, le-am petrecut bolnav între cei patru pereți ai miei. [...] Dacă însă este cineva în Iași care să zică că m-a văzut petrecând, acela minte. N-am nici viață, nici mângâiere, nici petrecere fără de tine și cum că n-am, cum că nu pot avea, vei vedea-o poate mai curând de cum crezi. Ție-ți trebuie să mor eu ca tu să crezi deplin în iubirea mea.

Scrisorile lui sunt un amestec de dulcegării, milă de sine și planuri care nu se vor realiza niciodată. Eminescu amână întâlnirile cu Veronica și nu face nimic ca să fie aproape de cea fără de care, singur declară, nu poate trăi. Poate că nu voia să se însoare cu ea, ci doar să știe că e în Iași, la dispoziția lui, dar în vremurile în care trăiau astfel de relații nu erau tolerate. Nu își dă seama, sau nu vrea să-și dea seama, că Veronica îl vrea lângă ea, așa bolnav și sărac cum e…

Draga mea copilă,
Nu-mi slăbi și nu te întrista dar nici nu-mi ținea de rău tăcerea ori amânarea de răspuns, nici nu-mi imputa lucruri pe cari cu cuvânt nu le poți. Posito c-aș veni la Iași; ce-ar rezulta de aci, ce-aș putea să fiu în Iași? Amploiat la primărie? Pentru a te vedea suferind pe tine și de gura lumii și de neajunsuri. Dacă mi-am băgat capul în jug și nu-l țin e tocmai pentru că-mi ești dragă, tocmai că numai pentru tine trăiesc. [...] Alegerea mea, precum știi, nu e greu de făcut. Sau rămân jurnalist și atunci cată să mai așteptăm ce-o ieși din suplica ta din Cameră, sau Pomârla și atunci nu mai aștept nimic, ci te iau pur și simplu și ne ducem cu toții la țară. Mai cu chiria casei din Iași, mai cu una alta ai putea să-ți ții fetele la pension.

Nu am de ce să amestec poetul cu bărbatul, dar mi-ar fi plăcut să fi știut și de latura asta a lui. Sunt fascinante viețile astea mai puțin cunoscute ale oamenilor faimoși. Ajungi să îți dai seama că în spatele sclipirii de geniu se află tot un om, de multe ori mai păcătos sau mai nebun decât mulți alții. Și poți să chicotești sau să te îmbufnezi, dar măcar ai un portret complet.

 Bloomsbury, 2003

Scrisorile mi se par ceva incredibil de intim, mai ceva ca un jurnal. Jurnalul poți să îl ascunzi sau poți de la început să-l scrii gândindu-te că într-o zi o să vrei să-l vadă și alții. Dar în scrisori îți așterni gândurile și sentimentele și te aștepți ca destinatarul să nu-ți înșele încrederea și să arate altcuiva ceea ce doar el trebuia să vadă. Iar în cazul lui Scott și al Zeldei, scrisorile lor sunt cu atât mai personale, cu cât erau mijlocul principal prin care cei doi au comunicat o mare parte din căsnicia lor.

Dacă până acum aveam o idee vagă despre cuplul Fitzgerald, acum pot să spun că m-am îndrăgostit de ei, de fiecare în parte, de relația lor, de iubirea lor, de nebunia lor, de alcoolismul lor, de cărțile lui și de picturile ei, de șarmul lui și de frumusețea ei…

Din scrisorile lor (deși cele mai multe sunt ale ei, ale lui au ars într-un incendiu, dacă-mi aduc bine aminte) reiese că nu a fost deloc ușor să fie the Fitzgeralds. Le-am urmărit relația cu sufletul la gură: speram ca zvăpăiata de Zelda să nu-l supere pe Scott cu flirturile ei în perioada logodnei, dar s-a dovedit că nu flirturile l-au supărat, ci faptul că i-a trimis o scrisoare care era destinată altui tip! Au rupt logodna, dar se vede că erau meniți să fie împreună: s-au împăcat peste câteva luni și s-au căsătorit nu peste mult timp.

I dont see how you can carry around as much love as I’ve given you – (Zelda, martie 1919)

Primii zece ani împreună au fost de fapt singurii lor ani împreună. Au fost anii în care au dat cele mai extravagante petreceri, când erau în centrul atenției și erau priviți ca un simbol al epocii jazz, când s-a născut Scottie, când au trăit mult prin Europa, au băut mult, au flirtat și s-au certat, s-au iubit.

Iar apoi… apoi parcă totul a mers din ce în ce mai rău. Zeldei i s-a pus diagnosticul de schizofrenică și a fost internată într-un azil, nefiind în stare să facă față lumii. Mi-a părut foarte rău pentru Zelda. Era o tipă incredibil de lirică (se vede asta în fiecare scrisoare) și care a încercat să se salveze prin artă: a scris povestiri și un roman (Save me the Waltz), iar apoi a început să picteze (tablourile ei mi se par minunate!). Din păcate, niciodată nu și-a revenit complet, mereu când a crezut că e bine și că poate să aibă singură grijă de ea avea o nouă criză și trebuia să fie din nou internată.

Scott a continuat să bea și să se lupte ca să câștige bani ca să aibă grijă de Zelda și de Scottie. Scria povestiri pentru reviste și scenarii de film pentru Hollywood, neavând timp să lucreze la romanele lui. M-au impresionat bunătatea lui și sacrificiul pe care l-a făcut pentru familia lui: făcea tot posibilul ca să le poată oferi tot ce e mai bun, fără să se gândească la el. Din scrisori reiese cât de recunoscătoare era Zelda pentru tot și cât de mult își dorea să nu mai fie o povară pentru el.

I never realized before how hideously dependent on you I was. Dr. Forel says I won’t be after. If I can have a clear intelligence I’m sure we can use it – I hope I will be different. [I] must have been an awful bore for you. (Zelda, vara lui 1930)

Fiecare scrisoare în parte mi s-a părut o mică bijuterie literară, indiferent că își scriau despre vreme, cheltuieli sau cât de apăsătoare era distanța dintre ei. Iar în același timp mi se păreau cât se poate de triste: știam că el o să continue să bea și să-și irosească talentul cu slujbe de nimic și că o să moară de un atac de cord, iar ea să o moară într-un incediu, în timp ce era internată. Chiar cred că viața nu a fost dreaptă cu ei și îmi pare rău că măcar spre sfârșit n-au avut parte de mai mult timp împreună, așa cum își doreau.

Twenty years ago: ‘This Side of Paradise’ was a best seller and we were settled in Westport. Ten years ago Paris was having almost its last great American season but we had quite the gay parade and you were gone to Switzerland. Five years ago I had my first bad stroke of illness and went to Asheville. Cards began falling badly for us much too early. The world has certainly caught up in the last four weeks. I hope the atmosphere in Montgomery is tranquil and not too full of war talk. Love to all of you. (Scott, iunie 1940)

Citind cartea am rămas cu o pasiune nebună pentru numele Zelda și cu melancolie după scrisori adevărate. Așa că mă pregătesc să citesc corespondența dintre Eminescu și Veronica Micle și cea dintre Dinu și Nelli Pillat, știind de pe acum că o să-mi placă la nebunie.

Nu pot să zic că brusc și dintr-odată mi-a trecut starea de letargie, dar sâmbătă m-am entuziasmat la culme când am cumpărat e-bookul cu Matei Brunul (al lui Lucian Dan Teodorovici, pentru necunoscători). Știu, știu, am spus că nu mai îmi cumpăr cărți până la târg, dar dacă am păcătuit deja o dată (mi-am luat Exuviile apărute în Top 10+ pentru că nu-mi mai găsesc ediția cartonată și cu autograf!!! – vă rog dați-mi înapoi cartea!), de ce să mă opresc? Bine, așteptam deja de ceva timp să apară Matei Brunul, iar când am văzut că pot să o am pe loc, n-a mai contat sub ce formă ajunge la mine. Deci, trec la condică primul e-book românesc pe care-l cumpăr și recunosc că sunt multe cărți de la Polirom care mi-au făcut cu ochiul și pe care cred că o să le iau tot în formatul ăsta.

Așa… apoi am citit două cărți cel puțin interesante în ultimul timp. Prima e Inima cusută, pe care la început am tot ocolit-o, parcă nu-mi venea să mă apuc de ea. Dar din momentul în care am citit prima pagină, am fost complet absorbită de poveste. Chiar dacă unora li s-a părut a fi o carte siropoasă, mie mi-a plăcut combinația asta dintre realism magic și iubire; mi-a plăcut croitoreasa tăcută și care și-a acceptat resemnată soarta; mi-a plăcut cum cosea povești de iubire, unea destine, vindeca răni cu acul și ața. Iar copiii ei nu sunt mai prejos: fiecare are un dar aparte, un talent – la unii e vizibil de la naștere, alții îl dobândesc mai târziu, dar cert este că nu sunt ca toți ceilalți. Fac un mare deserviciu cărții că nu scriu nici un citat ca să vedeți ce stil frumos și molcom de a povesti are Carole Martinez. Și chiar dacă e o poveste siropoasă, important e că m-am bucurat citind-o, că m-a relaxat, că a fost cartea potrivită la momentul potrivit.

Cu delete a fost cu totul altceva. Citisem un articol în The New York Times sau Guardian despre cartea asta și credeam că o să-mi ofere soluția la cum poți să uiți. Nu știam la ce să mă aștept de la o carte „tehnică”, având în vedere că eu nu citesc astfel de cărți – nici măcar o carte de Freud nu am reușit să termin -, dar cel puțin prima parte a fost pe gustul meu: autorul a prezentat istoria memoriei, mecanismele de care oamenii s-au folosit ca să nu uite, dar și faptul că uitarea e un proces normal, firesc, de care avem nevoie ca să mergem mai departe. Având în vedere că în ziua de azi avem acces la zeci de mijloace de stocare a informației, ne este din ce în ce mai greu să uităm, fie că e vorba de o beție (pozele de pe Facebook nu mint), fie de o despărțire (zecile de poze de pe hard disk ne aduc aminte de el/ea), iar asta nu are cum să fie bine pentru psihicul nostru. Iar cam aici se termină și fascinația mea pentru carte: autorul intră în detalii tehnice, se axează pe datele care sunt preluate, stocate și folosite de către motoarele de căutare, iese din sfera tangibilului și intră în lumea internetului. Sincer, puțin îmi pasă ce face Google cu urmele pe care eu le las pe internet, eu voiam să aflu chestii mai practice Prin urmare, nu am avut răbdare să termin cartea și ultimele 20 de pagini cred că o să rămână pe vecie necitite.

Acum citesc Portretul lui M, o carte de memorii foarte tristă, dar despre un subiect care mă fascinează: copiii cu autism. Sigur, una e să urmărești aventurile unui copil autist într-un roman, iar alta e să citești despre un caz real. Oricum, după ce o termin mă apuc de Matei Brunul, care știu sigur că o să-mi placă

Deci, da, cred totuși că mi-am revenit.