Rainbow Books

Editura Nemira, colecția Damen tango, 2010, traducere de Diana Morărașu

Lăsând la o parte titlul siropos al cărții și numele neinspirat al colecției, cartea mi-a plăcut foarte mult. Nu știam cine e Anne Wiazemsky, iar numele lui François Mauriac îmi era vag cunoscut, dar nu am putut să nu iau cartea când am văzut ce copertă frumoasă are. Bine, și Berlinul din titlu îmi făcea cu ochiul, recunosc.

Cartea e biografia romanțată a unei iubiri: cea dintre Claire Mauriac și Ivan Wiazemsky, părinții Annei. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Claire s-a alăturat Crucii Roșii și a încercat să salveze cât mai mulți oameni. Mergea dintr-un loc în altul ca să aducă bolnavi cu ambulanța pe care o conducea și de multe ori ajungea să se atașeze de cei pe care-i salva. La sfârșitul războiului a fost trimisă în Berlin ca să ajute la repatrierea prizonierior francezi de război. Iar acolo, în casa de pe Kurfürstendamn Straße, îl întâlnește pe Wia. E iubire la prima vedere. Cei doi nici că puteau fi mai diferiți: familia ei făcea parte din înalta societate  a Parisului, familia lui fugise din Rusia și ei nu erau altceva decât niște ruși scăpătați; ea suferea de migrene și era destul de liniștită, el era sufletul petrecerii. Și totuși, se iubeau și asta a fost tot ce conta.

În carte apar pasaje din scrisorile pe care Claire le trimitea părinților ei, pasaje din jurnalul ei. Evident, Anne Wiazemsky a vorbit și cu prietenii părinților ei înainte să scrie cartea. I-a ieșit o poveste foarte bine documentată, încât de multe ori aveam impresia că nu e nimic romanțat, nimic inventat și că toate s-au petrecut aievea.

Ca să nu mai audă țârâitul telefonului, deschide TSF-ul. Se difuzează muzică de jazz, pe care a învățat să o îndrăgească de la prietenii ei, ofițerii americani, și recunoaște trompeta lui Louis Armstrong. Cum nu e nimeni în casă, Claire dă sonorul la maximum, deschide larg ușile salonului, ale sufrageriei și ale vestibulului și începe să danseze. E convinsă că are în față o viață nouă, o viață necunoscută, palpitantă, departe de tot ceea ce a cunoscut până acum. Numele orașului învins, Berlin, vibrează în ea ca o promisiune.

Mereu mă întristez când citesc cărți despre război, dar acum nu am apucat să mă deprim pentru că m-am lăsat cucerită de Claire: era dedicată trup și suflet muncii de la Crucea Roșie și nu de puține ori și-a riscat viața ca să-i salveze pe alții. Dacă am fi toți ca ea…

E o carte „de fete”, dar nu e siropoasă. Aș prefera să citesc oricând o carte ca asta, decât un chick lit.

Editura Nemira, colecţia Damen Tango, 2009

Sunt o superficială: dacă aş fi văzut din prima cum se numeşte colecţia din care face parte cartea asta, m-aş fi gândit de două ori înainte să o cumpăr. Dar aşa, mi-a sărit în ochi coperta, am citit textul de prezentare, mi-am spus că trebuie să o cumpăr, iar când au expirat cele 4 luni de post livresc, a fost a doua carte pe care am luat-o.

Poate că a fost alta. O masă de prânz la care a fost legată de scaun, cu mijlocul strâns tare. Pentru că — i-a anunţat mama pe cei din cameră — Esme trebuie să înveţe cum să se poarte. Ceea ce, Esme ştia asta, însemna să nu se ridice de pe scaun până când nu se termină masa. Îi plăcea locul de sub masă, şi uite că, vezi Doamne, ei n-o puteau ţine să nu se bage acolo, în intimitatea interzisă de sub faţa de masă. Picioarele oamenilor au ceva foarte înduioşător. Pantofii, tociţi în anumite locuri, fixurile ficăruia când vine vorba despre legarea şireturilor, băşicile, bătăturile, cine îşi încrucişează gleznele, cine stă picior peste picior, cine are găuri în ciorapi, cine şi-a împerecheat greşit şosetele, cine îşi ţine mâna în poală — pe toate le ştia. Aluneca de pe scaun, sprintenă ca o pisică, şi nu reuşeau să o oprească.

Kitty şi Esme sunt mai mult decât surori, sunt cele mai bune prietene. Dar, în acelaşi timp, sunt şi foarte diferite: Kitty este cu 6 ani mare mare şi este fata ascultătoare şi cuminte, cea care nu iese niciodată din cuvântul părinţilor şi care face doar ceea ce trebuie şi când trebuie. Esme, în schimb, este o zvăpăiată şi jumătate, visează mereu cu ochii deschişi şi nu dă doi bani pe toate acele reguli de conduită din anii 1930. Când familia se mută înapoi din India în Anglia, totul se schimbă pentru Esme. În bătrâna Anglie totul e şi mai strict: nu poate să iasă din casă cu capul gol şi fără mănuşi; când este în vizită nu are voie să vorbească neîntrebată; trebuie să meargă la tot felul de baluri plictisitoare.

Îi înnebuneşte pe ai ei cu felul ei nonconformist, cu faptul că nu ţine cont de reguli şi, mai ales, cu dezinteresul pe care îl are faţă de viitoarea ei viaţă de soţie supusă şi mamă bună pe care ei încearcă să i-o vâre pe gât. Ea devine din ce în ce mai rebelă, părinţii ei din ce în ce mai exasperaţi, iar în cele din urmă nici măcar Kitty nu mai este alături de ea. Pentru că nu o mai pot controla, se hotărăsc să o trimită undeva unde să se liniştească. O internează într-un spital de psihiatrie. Are 16 ani când este internată. Va ieşi de acolo abia peste 60 de ani. Numele ei nu va mai fi rostit de nimeni din familie.

Dar cartea nu se rezumă la un fir narativ atât de simplu precum cel descris mai sus. Romanul ăsta m-a ţinut în suspans, cu degetele încleştate pe carte până la ultimele pagini. Citeam şi citeam, şi făceam ochii tot mai mari şi mai mari şi îmi spuneam că “nu se poate să fie aşa!” Ba uite că s-a putut!

Nu am luat-o ca pe o poveste de dragoste, ci ca pe una despre cât de mult îi judecăm pe cei de lângă noi şi cât de greşit îi percepem. Lumea asta chiar ar fi un loc mai bun dacă fiecare şi-ar vedea de treaba lui şi ar învăţa să-i lase în pace pe cei din jur. Da’ mai avem până să ajungem la o asemenea performanţă…

Editura Nemira, colecţia Babel, 2009

- Vai, ce drăguţă e cartea! Îţi mulţumesc că mi-ai împrumutat-o!
- Cu plăcere
- E exact genul meu de carte!
- Dar nu ţi se pare puţin cam… Nu ţi pare că e puţin exagerată?
- De ce? Pentru că totul e aşa de frumos? E o poveste. Normal că totul e frumos! De asta şi citesc. În cărţi mereu se întâmplă lucruri din ăstea incredibile. Măcar în cărţi să se întâmple…

Renée şi Paloma sunt, într-o primă fază, două persoane cât se poate de diferite. Prima are 54 de ani şi este portăreasă într-o casă boierească, unde locuiesc 8 familii foarte bogate. Paloma are 12 ani şi este fiica mai mică a uneia dintre familiile din acea casă. Ce au în comun cele două? Ambele încearcă să treacă neobservate, să nu ghicească nimeni câtă inteligenţă şi sensibilitate se ascunde în spatele măştilor de “femei/copile şterse” pe care le poartă.

Ghinionul lui Renée e că s-a născut săracă şi nu prea frumoasă, dar deşteaptă-foc. S-a căsătorit la 17 ani şi apoi şi-a găsit serviciul de portăreasă. Dar nu a renunţat niciodată la cărţi, muzică, muzee, la artă. Doar că trebuie să facă pe proasta. Cum să ştie angajatorii ei că portăreasa lor, acel om inferior lor, nu?, este o persoană mai rafinată şi mai cultă decât ei? Aşa că Renée îşi târşâie şlapii de portăreasă, îşi pune faţa de portăreasă când se întâlneşte cu ei în hol, le dă răspunsuri de portăreasă şi îşi porneşte televizorul de portăreasă din hol, ca în spatele uşilor ea să citească, să se uite la filme japoneze, să asculte muzică clasică, iar în timpul liber să viziteze muzee şi expoziţii. Mai rar aşa portăreasă!

Iar Paloma este o fetiţă foooarte inteligentă, care şi-a dat seama de toată ipocrizia şi inutilitatea clasei din care face parte. Sora ei se vrea a fi o boemă cu pretenţii de filosoafă, maică-sa merge de 10 ani la psiholog şi de tot atâţia ani se îndoapă cu antidepresive, iar tatăl Palomei e genul de persoană care se supără pe ea pentru că a cutezat să-l corecteze pe unul dintre invitaţii lui. Aşa că şi ea preferă să se ascundă, să dea impresia unei fetiţe liniştite şi tăcute, căreia uneori îi mai scapă câte-o replică tăioasă.

Hotărârea mea e luată. Curând voi părăsi copilăria şi, în ciuda certitudinii mele că viaţa este o farsă, nu cred că voi putea rezista până la capăt. În fond, suntem programaţi să credem în ceea ce nu există, fiindcă suntem vieţuitoare care nu vor să sufere. Aşa că ne consumăm toată energia pentru a ne convinge că există lucruri care merită osteneala şi că de-asta viaţa are un sens. Degeaba sunt foarte inteligentă, tot nu ştiu cât voi mai putea să lupt împotriva acestei tendinţe biologice. Când voi intra în cursa adulţilor, voi mai fi capabilă să fac faţă sentimentului de absurditate? Nu cred.

Cartea nu se rezumă la aceste două personaje şi la măştile pe care le poartă, dar uneori prea multe detalii strică. Cert este că îmi plac la nebunie aceste cărţi-poveşti, tocmai pentru că sunt atât de neverosimile

Editura Nemira, colectia Babel, 2009

Oh, de mult nu am mai citit o carte asa de frumoasa ca asta! Mai exact, de la cartea cu Printesele. Printesele m-au dat gata cu ilustratiile, Mecanica inimii m-a cucerit datorita stilului.

Totul e ca intr-un basm in carte: casa de pe varful dealului, cea mai friguroasa zi din cate s-au pomenit (“pasarile incremenesc in zbor si apoi se prabusesc la pamant” – asa e de frig!), doctorita Madeleine si micutul Jack care se naste cu inima inghetata si pe care-l repara doctorita.

Spun “repara” pentru ca Jack se alege cu un ceas cu cuc montat pe inima. Era singurul mod de a-l salva. Iar din acea zi Jack devine un baiat aparte. Nimeni nu vrea sa-l adopte pentru ca ii sperie ticaitul inimii lui: tic-tac, tic-tac, tic-tac. Iar uneori mai canta si cucul. Normal ca nu-l vrea nimeni! Asa ca ramane cu salvatoarea lui.

E greu sa ai o inima de lemn. Exista reguli pe care trebuie sa le urmezi (“Intai de toate, nu atinge acele. In al doilea rand, stapaneste-ti mania. In al treilea rand, niciodata, nici in vecii vecilor, nu te indragosti. Caci atunci, pentru totdeauna, acul care arata orele la ceasornicul inimii tale iti va strapunge pielea, oasele ti se vor sfarma, iar mecanica inimii se va strica iarasi.”) si esti mereu tinta glumelor celorlalti. Iar daca te mai si indragostesti de aceeasi cantareata de care e si batausul scolii indragostit, ehe, te asteapta vremuri grele.

Dar Jack nu ramane prea mult in orasul copilariei lui. El trebuie sa o gaseasca pe micuta cantareata. Asa ca pe la 14 ani porneste in lume de unul singur. Normal, nu-i va fi usor: va avea parte si de bune si de rele, just like everyone else.

Niciodata n-am mai ras cu asa o pofta ca in fabuloasa noastra cavalcada. Calatorim fara bilet in trenuri de marfa, dormim putin, mancam ce ne pica in mana. Eu, care traiesc cu un ceas in inima, nici nu mai stiu cum trece timpul. Ne-a prins ploaia de atatea ori, incat ma intreb daca nu cumva am intrat la apa. Dar nimic nu ne poate sta in cale. Si ne simtim mai vii ca niciodata.

Am inghitit calupuri mari din carte, exact cum fac cu prajiturile care-mi plac. Nu pot sa le pastrez pentru “mai tarziu”. Trebuie sa le mananc atunci, pe loc. Iar cand se termina, imi pare rau. Foarte rau