Rainbow Books

Collins Design, 2010

În afară de noroc în dragoste, tipa asta are tot: frumusețe, o meserie pe care o iubește, o emisiune TV trăsnet, prieteni faimoși și doar 27 de ani.

Mi-a fost dragă de la primul episod din L.A. Ink pe care l-am văzut. Kat e o tipă atât de veselă și de dezinvoltă, încât m-am îndrăgostit imediat de ea. Da, e bad ass, da, e nebună, dar e așa de mișto!

Asta e a doua ei carte, pe care o citesc cu ceva întârziere. Dacă nu i-aș fi descoperit contul de Twitter, cine știe când aș fi aflat de ea. Hmmm, de fapt, nu e carte, ci un jurnal pe care l-a ținut timp de un an. Recunosc că am fost foarte surprinsă să văd câte chestii personale a acceptat să fie publicate – încă un semn că se simte bine în pielea ei.

În rest sunt multe poze cu tatuaje făcute de ea, cu prietenii ei, redă poveștile din spatele tatuajelor, e un pic din toate. Dar după ce m-am uitat la poze și am terminat de citit toate textele, am rămas cu impresia că e genul de persoană care dă prea mult și primește prea puțin înapoi. Mereu când se îndrăgostește are impresia că și-a găsit făt-frumosul, face posibilul și imposibilul ca relația să meargă, ca în final tot ea să fie cea care suferă. Sub toate acele tatuaje se ascunde o romantică incurabilă

Am scris puțin despre prima carte aici.

Touchstone, 2007

În ianuarie 2007, Lucy Knisley (22) și mama ei (50) au petrecut o lună în Paris. Lucy, studentă la School of the Art Institute din Chicago, a păstrat un jurnal al acelei luni. Nimic neobișnuit până aici, doar că jurnalul nu e scris, ci desenat. Dap, timp de o lună a desenat în fiecare zi ce a făcut, ce a vizitat, cum s-a simțit, ce a mâncat… Sunt 193 de pagini pline de desene adorabile + poze din sejurul lor în Paris.

Evident că m-am îndrăgostit de carte! În primul rând, îi admir pe toți cei care pot să facă ceva cu mâinile lor, indiferent dacă e vorba să picteze un tablou, să cânte la un instrument sau să coasă un nasture. Vorba mamei, am o sută de mâini stângi și nici una dreaptă, așa că nu-mi rămâne decât să mă bucur că există oameni talentați care pot să facă toate lucrurile alea frumoase care mie nu mi-ar ieși nici într-o sută de ani. Deci, unu: jurnal în desene – WOW!

În al doilea rând, m-am reîntors pentru 2 zile în Paris. De data asta nu m-am rezumat la a cumpăra mâncare din supermarket și la a mă plimba fără țintă pe străzi: am mâncat în restaurante, am fost în zeci de muzee, am văzut Parisul așa cum îl văd cei care își permit să stea o lună acolo. Bine, am fost puțin invidioasă, dar m-am mulțumiți și cu atât, știind că nu există nici o șansă să revăd orașul în viitorul apropiat…

În altă ordine de idei, aruncați o privire aici, aici și aici ca să vă convingeți singuri de cât de drăguță e cartea.

Editura Curtea Veche, colectia Actual, 2008

Intr-un fel stiam despre ce urma sa citesc: camere dezastruoase, galagie, chefuri pana dimineata, lipsa spatiului privat, stat la povesti pe hol, stat la coada la dus etc. Nu e greu sa iti imaginezi cam ce inseamna traiul la comun, dar e mult mai greu sa citesti despre el, iar greul suprem e sa il simti pe pielea ta.

Poate ca nu ar fi trebuit sa-i judec asa tare pe “caministi” pentru ca eu nu am fost niciodata in situatia lor, deci pot doar sa presupun cum as reactiona. Si totusi… Zau ca m-am ingrozit de ce am citit in cartea asta. Fata de povestile frumoase pe care mi le spunea mama despre anii ei de studentie si despre starea si atmosfera caminelor bucurestene de atunci, multi dintre studentii de azi parca traiesc intr-un cosmar continuu. Geamuri si tevi sparte, paturi fara saltea sau cu o saltea ca vai de ea, colege de camera care mai de care mai nesimtite, administratoare pe care iti vine sa le pocnesti, dulapuri care abia se mai inchid, iar lista ar putea continua la nesfarsit.

De ce nu se renoveaza caminele avand in vedere cati studenti platesc in ziua de azi taxa la facultate, asta nu stiu. La fel cum nu stiu cati dintre studenti ar putea avea cu adevarat grija de o camera renovata, in conditiile in care nu sunt in stare nici macar sa isi duca gunoiul la ghena si il depoziteaza pe hol, asteptand sa-l duca de acolo femeia de serviciu pentru ca doar aia e treaba ei, nu?

Au fost putine pagini de jurnal care mi-au placut in mod special. Momentan imi vin doar doua nume in minte: Ruxandra Macicas si Victoria Vioara, iar pe langa astea doua poate ca au mai fost inca 3. 5 din 24 de “dezvaluiri” ale unor studenti la FJSC mi-au placut doar. O fi de bine, o fi de rau, prea putin imi pasa, sincer. Parca acum a fost mai important ce au spus ei si nu cum au spus-o.

Dupa ce socul initial a trecut, am ramas cu un gust mai mult decat amar. O sa ii dau si mamei sa citeasca acest Jurnal de camin, poate ca nu o sa mai ofteze asa des si sa spuna ca am pierdut ce era mai frumos din viata de student pentru ca am ales sa fug cu orice pret de statul la comun.

Editura Polirom, 2006

Ma gandesc de ce m-am apucat exact de treaba asta noua cu spaniola. Cred ca in primul rand am vrut sa am ceva numai al meu, ceva cu totul diferit de lumea literara in care functionez, diferit de cronicile literare, de colectiile de proza si de polemicile din reviste, ceva diferit chiar si de literatura romana pe care o predau la facultate. Apoi am scris despre asta exact asa cum povestesc sau scriu despre lucrurile care ma entuziasmeaza. Sunt cel mai bun promoter, atata timp cat nu mi se cere sa o fac. Am vrut sa promovez spaniola, Spania din Bucuresti, Institutul Cervantes, profesorii de acolo, pur si simplu pentru ca eu ma bucur de toate astea si m-as bucura sa se bucure si altii.

Si eu chiar m-am bucurat de cartea asta. Daca nu ar fi avut subtitlul de “puzzle spaniol”, poate ca as fi fost putin nedumerita de diversitatea textelor si nu as fi stiut unde sa o incadrez: la jurnal si impresii de calatorie, cronici de carte si articole? Asa nu mai imi bat capul cu asta: are un pic din toate, dar nu atat de mult incat sa te saturi.

Recunosc ca cel mai mult mi-au placut “paginile de jurnal”, dar de impresionat m-a impresionat admiratia asta pe care Luminita Marcu o are pentru Spania, pentru limba si literatura spaniola. Uite un om entuziasmat, care cauta sa citeasca mai multe despre tara pentru care a facut o pasiune, care merge la cursuri de limba spaniola si incearca sa te convinga prin entuziasmul ei sa ii dai si tu o sansa, iar dupa ce citesti ce a scris despre Madrid, nu se poate sa nu iti fie ciuda ca nu ai cum sa ajungi acum! acolo.

Chiar mi-ar placea sa ma mai joc cu asa “puzzle-uri” despre mici obsesii.

Humanitas, 2008

Uite ca nu Declaratie de iubire a fost urmatoarea carte à la Liiceanu pe care am citit-o, ci mult laudatele-apreciatele-cititele Scrisori catre fiul meu. Daca in Usa interzisa am fost fascinata de omul din spatele filosofului, in Scrisori… tatal a fost cel care m-a cucerit.

Tin minte ca intr-o seara, prin clasa a XII-a, m-a strigat mama sa merg repede in sufragerie. Pe ceva post TV era un reportaj despre Stefan Liiceanul si despre viata pe care acesta si-a construit-o in Japonia. Atunci i-am spus mamei ca dl Liiceanu trebuie sa fie foarte mandru de fiul lui si de tot ce a realizat. Acum, dupa ce am citit Scrisorile, sunt convinsa ca Stefan e tare mandru de tatal lui, poate mai mult ca niciodata.

Sunt obisnuit sa citesc bloguri personale, sa ma regasesc in anumite posturi, sa fiu, uneori, de-a dreptul obsedata de viata persoanelor respective. Mi se pare ceva firesc sa citesc despre bucuriile, necazurile, supararile lor pe net. Dar parca simt ca violez intimitatea unui om cand citesc cate-o carte-jurnal. Iar acum sentimentul ca ma bag in viata privata a altor persoane a fost si mai acut. Cand am rasfoit prima data cartea, la Gaudeamus, parca nu-mi venea sa cred ca intr-adevar sunt scrisori adevarate publicate in ea. Parca nici acum nu-mi vine sa cred. Nu ca ar fi ceva rau in asta, dar totul mi se pare atat de intim, iar eu m-am simtit ca o intrusa citindu-le

Dragos le-a numit bine invataturi. Doar ca nu au nimic din atitudinea aceea superioara de “lasa, stiu eu mai bine ce si cum” pe care le au majoritatea invataturilor parintesti. Stefan nu este fiul care trebuie sa urmeze sfatul tataul, ci este prietenul caruia dl Liiceanu ii impartaseste impresiile de calatorie, spaimele si fricile, gadurile si sentimentele, amintirile si bucuriile. Pe parcursul celor 16 scrisori am fost si eu acel prieten, m-am bucurat de fiecare cuvant din aceste scrisori – mi se intampla iar, ca la toate celelalte carti scrise de dl Liiceanu, sa nu pot citi cuvinte, ci doar cuvant cu cuvant – si am inchis cartea cu zambetul pe buze.

Nu cred ca pot sa o numesc o carte perfecta, de fapt, nu stiu daca exista asa ceva, dar pot sa o trec la categoria Minunatii. Merita sa fie acolo, fara doar si poate