Rainbow Books

Humanitas, 1992, traducere de Micaela Slăvescu

Oamenii de la sala de escaladă sunt foarte mișto. Nu vezi pițipoance sau cocalari, nu râde nimeni de tine când te chinuiești să faci un traseu, ba dimpotrivă, iar unii sunt adevărați bookaholici sub acoperire Așa că am început să împrumut cărți în stânga și-n dreapta, având grijă să-mi notez, de data asta, cui și ce i-am dat. Apoi am primit eu o carte pe care să o citesc și care mi-a plăcut mult de tot.

Deși m-am gândit la un moment dat să dau la Istorie, romanele istorice nu sunt punctul meu forte. N-am citit multe, nu pot să zic că mă dau în vânt după ele, dar dacă nimeresc unul

bine scris, îl savurez ca pe orice altă carte. Doar Dumnezeu și noi este în primul rând un amuzant roman de moravuri, iar abia apoi e un roman istoric.

Francezii din secolul al XVII-lea erau… primitivi Nu zic asta cu surprindere, doar că uneori sunt atât de preocupată de prezent, încât uit cât de diferite erau mentalitățile în urmă cu 10, 20, 100 de ani. Mi s-au părut naivi și simpatici, așa superstițioși cum erau: dacă vedeau un dolmen trebuiau să-l înconjoare, altfel ar fi avut parte de ghinion; din sângele și hainele celor condamnați la moarte se făceau poțiuni miraculoase; temnicerul avea voie să schingiuiască (ba avea și instrucțiuni foarte clare în privința asta), dar nici vorbă să poată face pe călăul, în schimb, călăul avea voie doar să omoare condamnații la moarte, nu să-i schingiuiască; mai mult, nimeni nu voia să aibă de-a face cu călăul, dar, vai, ce se mai distrau la câte-o execuție publică!

„Doar Dumnezeu și noi” e deviza familiei Pibrac, ajunsă la cea de-a opta generație, ai cărei bărbați au meseria nobilă de… călăi. Lui Iustinian Întemeietorul nu i-a fost ușor să facă dintr-o meserie infamă ceva de care să fii mândru, dar fiind un tip inteligent, orgolios, ambițios, s-a dăruit cu totul slujbei care l-a salvat de la galere, reușind să fie amintit cu venerație de către urmașii lui. Nu am putut decât să admir devotamentul Pibracilor pentru o meserie atât de urâtă și să mă minunez de cum au ridicat-o la nivel de artă.

– Mă mir, de exemplu, de faptul că funcţia de călău v-a îmbogăţit aşa de mult. Căci trebuie să fiţi foarte bogat ca să posedaţi un astfel de mobilier. [...]
– Numai ziariştii şi neştiutorii ne califică de călăi. Binevoiţi a nota că termenul exact care ne desemnează funcţia este acela de Executor al Înaltelor-Lucrări sau al Sentinţelor Criminale, cum se spune acum. Aţi face bine să v-o amintiţi pe viitor. [...]
– Am notat. Totuşi veţi recunoaşte că publicul foloseşte îndeobşte primul termen.
– Posibil, dar de la decretul din 12 ianuarie 1787, este interzis să fim numiţi astfel, vinovatul putînd fi chemat să răspundă în faţa tribunalelor. Nu putem fi călăi, de vreme ce sîntem braţul înarmat al Justiţiei. Cei care fac ultimul gest. Fără noi, n-ar exista pedeapsă capitală. Militarii care ucid atîţia nevinovaţi ce-şi servesc şi ei patria lor sînt acoperiţi de glorie, iar pe noi, care nu dăm moartea decît vinovaţilor, ne privesc toţi cu dispreţ!

Rar mai găsești oameni așa de mândri de ceea fac. Sau dacă există, îi găsești în cărți

Editura Humanitas Fiction, seria de autor Herta Müller, 2010, traducere din germană de Alexandru Șahighian

Nu voiam să încep cu orice carte scrisă de Herta Müller, ci o voiam tocmai pe asta. Martha a ascultat audiobookul imediat după ce apăruse în Germania și țin perfect minte cum stătea în pat și părea incredibil de tristă ascultând povestea din Leagănul respirației. Din ce mi-a povestit despre carte, am reținut cuvintele lagăr și foame. Apoi am văzut-o și am auzit-o pe Herta Müller la Ateneu, unde tot din cartea asta a citit. E clar că nu puteam să încep decât cu ea.

E adevărat tot ce ați auzit până acum despre scrisul ei (dacă nu ați apucat să citiți nimic de ea): e tăios, propozițiile sunt scurte, are anumite cuvinte pe care le repetă obsesiv, nu e deloc ușor de digerat. Dar i se potrivește de minune: mi se pare că stilul îi reflectă perfect personalitatea.

La început nu am știut de ce în 1945 doar unii dintre germanii din România au fost deportați în lagărele de muncă sovietice, printre care și tânărul Leo, personajul principal. A trebuit să ajung la cuvântul de încheiere ca să aflu că doar „bărbații și femeile cu vârste cuprinse între șaptesprezece și patruzeci și cinci de ani” au fost deportați – mi se pare normal să încep cu precizarea asta pentru că pe mine m-a frământat mult întrebarea „de ce nu și părinții lui Leo?”.

La fel cum evreii fuseseră transportați în vagoane de vite în lagărele de exterminare, așa și germanii din România fuseseră duși în lagăre de muncă. Leo și alții din orașul lui ajung într-un lagăr din Ucraina, unde rămân timp de cinci ani. Acolo sunt nevoiți să muncească din greu, să îndure frigul și foamea, să facă orice ca să supraviețuiască.

Viața de zi cu zi din lagăr era infernală. Pe lângă faptul că muncile pe care le făceau erau cât se poate de grele și normele inumane, evident că nu erau hrăniți cum trebuie. Primeau o bucată de pâine pe zi și o zeamă de varză dimineața și seara. Toți erau lihniți de foame, epuizați, demoralizați. Sunt crunte paginile în care Leo descrie cum răbda de foame, cum încerca să nu mănânce prea repede și să nu ia prea mult în lingură, ca la numărătoare să iasă mai multe linguri de supă, cum încerca să-și drămuiască bucata de pâine, astfel încât să-i ajungă și la masa de seara, cum, atunci când reușeau să se abțină și să nu o mănânce pe toată, făceau schimb unii cu alții pentru că li se părea că bucata altuia e mai mare, dar apoi, după ce trocul avusese loc, li se părea că fuseseră înșelați, că bucata primită e mai mică, iar cea pe care o dăduseră era de fapt mai mare. O bucată de pâine!

Foamea-i totdeauna prezentă.
Fiindcă-i prezentă, vine când vrea și cum vrea.
Principiul cauzal e cârpăceala Îngerului foamei.
Când vine, vine vârtos.
E cât se poate de limpede:
1 lopată cu vârf = 1 gram de pâine.

Pe lângă foame, trebuie să suporte ploșnițele, păduchii și puricii. Trebuie să se obișnuiască cu moartea și cu morții, ba chiar să profite de pe urma lor și să le ia hainele și rezerva de pâine, dacă au așa ceva, înaintea altora. Morții oricum nu mai au nevoie de ele. Merg la cerșit în satul de lângă lagăr și le oferă sătenilor cărbuni în schimbul mâncării. Cei mai norocoși au voie să meargă în târg, unde pot schimba sau vinde obiectele cu care au venit de acasă. Oricum în lagăr nu mai au nevoie de ele, deoarece cele mai prețioase lucruri din lagăr sunt zahărul și sarea, pe care le obțin cu greu.

De șaizeci de ani mă silesc noaptea să-mi aduc aminte de obiectele din lagăr. Ele sunt obiectele mele din valiza nocturnă. De la întoarcerea mea din lagăr, noaptea nedormită este o valiză din piele neagră. Iar valiza asta o port sub fruntea mea. Atât doar că de șaizeci de ani încă nu știu dacă nu pot dormi fiindcă vreau să-mi amintesc acele obiecte, ori tocmai dimpotrivă. Dacă nu cumva mă războiesc cu ele fiindcă oricum nu pot să dorm. Indiferent cum, noaptea-și face valiza ei neagră împotriva voinței mele, țin să subliniez. Trebuie să-mi amintesc împotriva voinței mele. Și, chiar dacă nu trebuie, ci o vreau eu însumi, tot aș prefera să nu trebuiască să vreau.

Îi înțeleg perfect pe cei care nu pot să uite, să treacă peste, să se comporte ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Poate că oamenii puternici sunt, într-adevăr, cei care nu se uită în urmă… Dar mie Herta Müller mi se pare cât se poate de puternică tocmai pentru alege să nu uite.

(Copertele de la seria Herta Müller mi se par foarte urâte!)

 Editura Humanitas, colecția Raftul Denisei, 2007, traducere de Oana Avornicesei

La 17 ani îmi imaginam că un oraș mai potrivit ca Bucureștiul nu există pentru mine, așteptam să merg la facultate și să cunosc oameni minunați și să trăiesc „cei mai frumoși ani”. Șapte ani mai târziu, m-aș muta și mâine în Germania (sau în altă țară non-balcanică, non-latină, chiar nu sunt pretențioasă ), cu oamenii minunați mă văd prea rar și aș vrea să am din nou 17 ani – am trecut de la o extremă la alta.

Așa că l-am înțeles de minune pe Karim, un adolescent pe jumătate indian, dar născut și crescut în Marea Britanie. Copil al suburbiei, Karim visează să ajungă în Londra. Nu știe ce vrea să facă în viață, dar știe că școala nu e pentru el, așa că renunță să mai meargă la liceu. În timp ce tatăl lui descoperă că poate să-i ducă pe oameni de nas cu niște tehnici de relaxare și niște truisme, devenind un adevărat Buddha din suburbie, și se îndrăgostește de Eva, Karim se plimbă cu bicicleta, se îndrăgostește de fiul Evei, dar și-o trage și cu prietena lui din copilărie, Jamila, și, în general, se lasă purtat de val.

Două personaje mi-au plăcut în special: Anwar, tatăl Jamilei, care face greva foamei ca să-și convingă fiica să accepte să se mărite cu un indian get-beget, ales de fratele lui din Bombay și trimis în UK cu două valize prăfuite. Anwar visează că noul ginere îl va ajuta în magazin și îi va dărui mulți nepoți. Changez, cel de-al doilea personaj pe care nu o să-l uit curând, este chiar ginerele lui Anwar. Din păcate, acesta are o mână bolnavă, pe care nu o poate folosi ca să ridice lăzile din magazin, și în general nu e interesat de afacerile socrului. Tot ce vrea este să citească cărți polițiste și să facă dragoste cu Jamila, dar evident că soția lui nu-l lasă să se apropie de ea. Disputa dintre socru și ginere se termină într-un mod cât se poate de amuzant: Anwar vrea să-l atace pe Changez cu bastonul, dar ginerele se ferește și-l lovește în cap cu „un penis mare, roz și cu tot felul de cucuie”.

În rest, cartea mi s-a părut foarte cinematografică, construită din multe secvențe scurte, destul de la obiect, pe care le puteam vizualiza ușor. Sex, drugs and theatre, rasism, anii ’70, Londra, a fi englez când trebuie și indian când vrei – o carte pe placul meu.

Editura Humanitas, colecția Raftul Denisei, 2009, traducere de Antoaneta Ralian

Doamne, cum m-am mai lăsat păcălită de textul de pe coperta a IV-a, zici că a fost prima dată când eram pusă față în față cu un astfel de text. Bine, și faima traducătoarei (dacă tot e să citesc ceva tradus din engleză, atunci măcar să știu că e tradus bine) a jucat un rol important în această alegere proastă pe care am făcut-o. Cert este că am citit 421 de pagini din care mi-au plăcut vreo 10.

De ce? Pentru că restul erau plictisitoare!!! Nu se întâmplă mare lucru în carte, iar când se întâmplă, trebuie să te lupți cu zeci și zeci de paragrafe cu descrieri (autorul nu cred că a lăsat vreun fir de iarbă nedescris), încât îți piere tot cheful. Recunosc, din ultimele 80 de pagini am citit strict dialogul, pur și simplu nu am mai rezistat.

Mă lăudam zilele trecute că am învățat să spun nu cărților care nu-mi plac. Dacă încep să citesc o carte și după 50-60 de pagini văd că nu merge, o pun înapoi în bibliotecă și iau alta – no hard feelings. O, dar parșivitatea acestei cărți a întrecut orice măsură! La început îți prezintă o situație cu potențial – Rook Ashover, moștenitorul moșiei Ashover, este împărțit între trei femei: Netta, tipa pe care a cules-o dintr-un bar și a adus-o la moșie, dar cu care nu are de gând să se însoare; Nell, soția pastorului; și Lady Ann, verișoara lui. Lui, ca bărbat, situația îi convine – chiar dacă are mustrări de conștiință, asta nu-l împiedica să treacă de la una la alta. În schimb, mai grav e când își bagă femeile coada și maică-sa și Lady Ann se hotărăsc să-l aducă pe „drumul cel bun” – ceasul ticăie, iar dacă Rook nu face repede un copil, nu o să fie cine să ducă mai departe numele de Ashover și vai, ce tragedie ar fi!

Așa că am citit sperând ca acțiunea să ducă undeva, să găsesc ceva interesant în carte. Totul parcă se întâmpla cu încetinitorul, scenele care ar fi trebuit să fie captivante mă lăsau rece, pur și simplu nu ne-am înțeles (eu și povestea). Dar cum era prea târziu ca să dau înapoi, am citit-o până la capăt. Nu, nici finalul nu mi-a plăcut.

Pe coperta IV scrie că romanul „se înscrie [...] în linia marilor romane La răscruce de vânturi și Amantul doamnei Chatterley”. E drept că nu am citit a doua carte, dar pe La răscruce de vânturi am dat-o gata dintr-o suflare și chiar și acum, la vreo 5 ani după ce am citit-o, îmi aduc aminte de Heathcliff și de răzbunarea sa. Uite un personaj pe care nu o să-l uit curând. În schimb deja mi se șterg din minte întâmplările din cartea asta.

Au fost totuși și lucruri bune: coperta și traducerea. Atât.

Editura Humanitas, colecția Raftul Denisei, 2006, traducere de Sanda Aronescu

Sunt unele cărți pe care îmi doresc mult să le citesc și apoi, când se întâmplă asta, sunt dezamăgită (nu știu dacă în majoritatea cazurilor, dar eu înclin să cred că da). Am aflat prima dată de Michelangelo electric la un atelier de la masterat, unde fragmentele din carte mi s-au părut incredibil de greu de tradus. De-abia reușeam să le înțeleg în engleză, darămite să le mai traduc! Așa că de atunci încerc să pun mâna pe carte și să văd cum sună în română.

Ei bine, fiind așa de încâlcită, mi s-a părut că traducătoarea (și cei care au mai lucrat la carte) a făcut o treabă chiar bună. Nu cu traducerea am avut probleme, ci cu cartea în sine. Mi-a stat în gât ca un dumicat care nu vrea să alunece cum trebuie.

Povestea e sumbră de la prima până la ultima pagină și evident că starea mea de spirit s-a adaptat poveștii. Cy e un puști care locuiește în Morecambe împreună cu mama lui, care are un mic hotel unde vin de obicei oameni bolnavi de ftizie. Cy învață să le curețe acestora ligheanele pline cu expectorații fără să schițeze nici măcar cel mai mic gest de scârbă și crește înconjurat de boală și moarte. Asta până când îl cunoaște pe Eliot Riley și devine ucenicul lui. E drept că Riley îl introduce în fascinanta lume a tatuajelor, dar a plătit din greu acei ani de ucenicie. Riley e foarte bun tatuator, dar are o personalitate oribilă și e un bețiv notoriu. Așa că Cy trebuie să-i suporte ieșirile, să-l care acasă beat mort, să îl schimbe, să curețe după el etc.

Cartea asta prea puține pagini „normale”. M-am încruntat așa de mult, încât sunt sigură că am făcut niște riduri. Nu am reușit să ies deloc din atmosfera aia apăsătoare, în care oamenii fie mor, fie sunt niște scârbe, și chiar după ce Cy a plecat în America și părea că, într-un final, îi merge și lui bine nu am putut să nu fiu suspicioasă și să nu mă gândesc la ce-i mai rău. Și, evident, ce a fost mai rău s-a întâmplat, nu cumva cartea să se abată de la drumul ăsta întunecat pe care apucase…

Singurele pasaje care au destins cât de cât atmosfera și mi-au descrețit fruntea au fost cele despre tatuaje și însemnătatea lor. Știu că în viață nu au cum să fie toate bune și frumoase, dar măcar personajele din cărți să aibă o viață extraordinară.

Tatuajul înseamna să înțelegi că oamenii, în misterul lor confuz, vor doar să-și revendice trupurile ca fiind ale lor, ca să-și construiască un far sau să-și ridice o grindă, să elaboreze un manifest, să avertizeze, să sărbătorească, să povestească despre ei. Tatuajul însemna să înțelegi că pentru ca trupul să renască și să fie din nou subjugat, trebuie mai întâi să fie distrus și eliberat. El însemna emancipare și robie, cenușă și pasărea Phoenix. Frumusețe și distrugere, vechiul truc. Acesta era contractul.