Rainbow Books

Editura Humanitas Fiction, seria de autor Herta Müller, 2010, traducere din germană de Alexandru Șahighian

Nu voiam să încep cu orice carte scrisă de Herta Müller, ci o voiam tocmai pe asta. Martha a ascultat audiobookul imediat după ce apăruse în Germania și țin perfect minte cum stătea în pat și părea incredibil de tristă ascultând povestea din Leagănul respirației. Din ce mi-a povestit despre carte, am reținut cuvintele lagăr și foame. Apoi am văzut-o și am auzit-o pe Herta Müller la Ateneu, unde tot din cartea asta a citit. E clar că nu puteam să încep decât cu ea.

E adevărat tot ce ați auzit până acum despre scrisul ei (dacă nu ați apucat să citiți nimic de ea): e tăios, propozițiile sunt scurte, are anumite cuvinte pe care le repetă obsesiv, nu e deloc ușor de digerat. Dar i se potrivește de minune: mi se pare că stilul îi reflectă perfect personalitatea.

La început nu am știut de ce în 1945 doar unii dintre germanii din România au fost deportați în lagărele de muncă sovietice, printre care și tânărul Leo, personajul principal. A trebuit să ajung la cuvântul de încheiere ca să aflu că doar „bărbații și femeile cu vârste cuprinse între șaptesprezece și patruzeci și cinci de ani” au fost deportați – mi se pare normal să încep cu precizarea asta pentru că pe mine m-a frământat mult întrebarea „de ce nu și părinții lui Leo?”.

La fel cum evreii fuseseră transportați în vagoane de vite în lagărele de exterminare, așa și germanii din România fuseseră duși în lagăre de muncă. Leo și alții din orașul lui ajung într-un lagăr din Ucraina, unde rămân timp de cinci ani. Acolo sunt nevoiți să muncească din greu, să îndure frigul și foamea, să facă orice ca să supraviețuiască.

Viața de zi cu zi din lagăr era infernală. Pe lângă faptul că muncile pe care le făceau erau cât se poate de grele și normele inumane, evident că nu erau hrăniți cum trebuie. Primeau o bucată de pâine pe zi și o zeamă de varză dimineața și seara. Toți erau lihniți de foame, epuizați, demoralizați. Sunt crunte paginile în care Leo descrie cum răbda de foame, cum încerca să nu mănânce prea repede și să nu ia prea mult în lingură, ca la numărătoare să iasă mai multe linguri de supă, cum încerca să-și drămuiască bucata de pâine, astfel încât să-i ajungă și la masa de seara, cum, atunci când reușeau să se abțină și să nu o mănânce pe toată, făceau schimb unii cu alții pentru că li se părea că bucata altuia e mai mare, dar apoi, după ce trocul avusese loc, li se părea că fuseseră înșelați, că bucata primită e mai mică, iar cea pe care o dăduseră era de fapt mai mare. O bucată de pâine!

Foamea-i totdeauna prezentă.
Fiindcă-i prezentă, vine când vrea și cum vrea.
Principiul cauzal e cârpăceala Îngerului foamei.
Când vine, vine vârtos.
E cât se poate de limpede:
1 lopată cu vârf = 1 gram de pâine.

Pe lângă foame, trebuie să suporte ploșnițele, păduchii și puricii. Trebuie să se obișnuiască cu moartea și cu morții, ba chiar să profite de pe urma lor și să le ia hainele și rezerva de pâine, dacă au așa ceva, înaintea altora. Morții oricum nu mai au nevoie de ele. Merg la cerșit în satul de lângă lagăr și le oferă sătenilor cărbuni în schimbul mâncării. Cei mai norocoși au voie să meargă în târg, unde pot schimba sau vinde obiectele cu care au venit de acasă. Oricum în lagăr nu mai au nevoie de ele, deoarece cele mai prețioase lucruri din lagăr sunt zahărul și sarea, pe care le obțin cu greu.

De șaizeci de ani mă silesc noaptea să-mi aduc aminte de obiectele din lagăr. Ele sunt obiectele mele din valiza nocturnă. De la întoarcerea mea din lagăr, noaptea nedormită este o valiză din piele neagră. Iar valiza asta o port sub fruntea mea. Atât doar că de șaizeci de ani încă nu știu dacă nu pot dormi fiindcă vreau să-mi amintesc acele obiecte, ori tocmai dimpotrivă. Dacă nu cumva mă războiesc cu ele fiindcă oricum nu pot să dorm. Indiferent cum, noaptea-și face valiza ei neagră împotriva voinței mele, țin să subliniez. Trebuie să-mi amintesc împotriva voinței mele. Și, chiar dacă nu trebuie, ci o vreau eu însumi, tot aș prefera să nu trebuiască să vreau.

Îi înțeleg perfect pe cei care nu pot să uite, să treacă peste, să se comporte ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Poate că oamenii puternici sunt, într-adevăr, cei care nu se uită în urmă… Dar mie Herta Müller mi se pare cât se poate de puternică tocmai pentru alege să nu uite.

(Copertele de la seria Herta Müller mi se par foarte urâte!)

Dtv, 2010

Pentru mulți dintre prietenii mei un concediu cu părinții este ceva de neconceput. Eu încă sunt dispusă să merg în vacanță cu ai mei, dar știu din start că o nu o să fie o excursie perfectă. Avem păreri diferite despre ce înseamnă să vizitezi un oraș.

În schimb Christine (45) e nevoită să-l ia pe Heinz (73) cu ea în concediu. Heinz e un bărbat cât se poate de neputincios: pe lângă faptul că e daltonist și soția lui trebuie să-i aleagă mereu hainele, altfel arată ca un papagal, nu știe să gătească, e panicos și, în plus, e așa de obișnuit ca soția lui să aibă grijă de el, încât, practic, e pierdut fără ea. Iar Christine nu merge pe insula Norderney ca să se relaxeze, ci și ca să-și ajute prietena să renoveze barul pensiunii pe care o conduce. Și poate și să agațe pe cineva, că doar e încă tânără, singură, iar multe idile frumoase au loc vara, la mare.

Cartea e plină de scene amuzante de la prima până la ultima pagină. Mi-am dat seama că ăsta e genul de literatură pe care pot să-l citesc în germană, așa că m-am resemnat. Din fericire, nemții au simțul umorului, iar chick-liturile lor nu sunt rele deloc.

Heinz nu e deloc neputincios, așa cum îl descrie soția lui și cum vrea el să pară, ci e un moșulică activ și isteț. Știe când să facă pe obositul ca să scape de muncă și să plece la plajă și știe cum să delege activitățile, astfel încă el doar să stea pe margine și să dea ordine. Echipa de „meșteri” ajunge să fie formată din moși de peste 65 de ani, care mai mult încurcă lucrurile și care au niște idei cu totul deplasate despre cum ar trebui să arate noul bar.

Dar lucrurile devin și mai interesante când Christine se îndrăgostește de un oaspete de la pensiune, care se încadrează perfect în portretul-robot al unui escroc pe care poliția îl caută de ceva timp. Heinz este cel care își mobilizează moșii și îl ține sub supraveghere pe închipuitul escroc. În același timp are grijă să-i spună lui Christine, de câte ori are ocazia, că lui nu-i place tipul și că nu mai vrea s-o vadă vorbind cu el. Ce mai concediu!

Cartea se bazează în principal pe Heinz și situațiile pe care le creează. E genul de personaj care te enervează la culme, care nu știe când să se oprească, care crede că știe ce e mai bine pentru tine. Uneori bătrânii sunt de-a dreptul imposibili Părinții sunt de multe ori prea grijulii, chiar și atunci când copiii lor au 45 de ani.

 ”Wie spät war es denn?”
Ich vergrub meinen Kopf unter dem Kissen und murmelte etwas von: “Keine Uhr…”
“Wieso? Wo ist denn deine Uhr? Sag bloß, du hast sie verloren. Die haben wir dir zum Dreißigsten geschenkt, die war teuer.”
“Das war vor fünfzehn Jahren.”
“Na und? Dann ist sie jetzt antik und noch teuerer. Wo hast du sie denn das letzte Mal gehabt?”
“Papa!”
“Wir reden später darüber.”

Povestea are un final mult prea fericit chiar și pentru mine, dar ce roman chick-lit se termină prost? M-am bucurat să văd că încă mai știu ceva germană, păcat că nu am timp să citesc mai multe cărți. Sper totuși ca la vară să mă întorc cu câteva romane noi din Germania. Deși nu ar fi prima dată când aș spune asta și nu m-aș ține de cuvânt…

 Bastei Lübbe, 2010

Anul ăsta nu prea am avut chef să citesc în germană. De obicei nu pot să mă concentrez la astfel de cărți în metrou, iar acasă mereu pierd vremea. Dar având în vedere că urmează să mă întâlnesc cu Vio (me happy!), m-am gândit că ar fi frumos să citesc și să-i dau înapoi cartea pe care mi-a împrumutat-o acum multe luni.

Spre norocul meu, cartea asta s-a citit super ușor. Limbajul e colocvial, situațiile descrise erau în mare parte amuzante și îmi făcea plăcere să le citesc, iar subiectul mi-a plăcut mult de tot. Până acum am mai citit despre imigranții ruși din Germania, acum a venit rândul grecilor. Stella Bettermann e pe jumătate grecoaică și în fiecare vacanță de vară mergea în Grecia ca să-și viziteze neamurile. Nu știu dacă doar mi se pare mie sau așa e, dar eu cred că românii seamănă mult cu grecii. Din ce povestea Stella, la masă se serveau multe feluri de mâncare și un copil era considerat sănătos atâta timp cât mânca până nu mai putea; la locul de joacă, li se spunea mereu să nu alerge, ca nu cumva să se lovească;  mătușile te scuipă ca să nu te deoache; cum adică o fată de 17 ani să călătorească împreună cu prietenul ei, de fapt, cum se poate ca o fată de 17 ani să aibă prieten??? .

M-am pierdut printre atâtea mătuși și atâția unchi, dar am fost mereu cu zâmbetul pe buze. Cred că oricine se poate regăsi în cartea asta și de aceea e greu să nu-ți placă, să nu devii melancolic. Acum iar mi s-a făcut dor de Germania…

Melville House Publishing, 2010

Am citit întâmplător un articol din The New York Time Book Review despre un anume Hans Fallada, care a scris, printre altele, o carte despre una dintre mișcările de rezistență din Germania nazistă. Mai mult, cartea de 500 și ceva de pagini a fost scrisă în 24 de zile, se baza pe un caz real, autorul a murit cu câteva luni înainte să fie publicată (1947), iar cartea a ajuns să fie descoperită și tradusă în engleză abia în 2009! Iar când am citit că acțiunea se petrece în Berlin, am știu că e musai să o citesc.

Îmi place mai mult titlul în germană: Jeder stirbt für sich allein. Mi se pare că acel für sich, care nu apare în traducerea americană (ca să nu mai spun că în UK a apărut cu titlul foarte neinspirat de Alone in Berlin) e cât se poate de important pentru mesajul cărții. Mi-aș fi dorit să pot să o citesc în germană, chiar voiam să o cumpăr când am văzut-o acum două săptămâni într-o librărie din Wuppertal, dar știu că mai mult m-aș fi chinuit. Voiam să înțeleg fiecare cuvânt din carte, voiam să o citesc pe nerăsuflate, știam că așa trebuie citită o astfel de carte.

Ziceam că Fallada s-a inspirat dintr-o întâmplare reală. Timp de doi ani de zile, Otto și Elise Hampel au scris mesaje  antinaziste pe spatele unor vederi, pe care le lăsau în locuri cât mai aglomerate, sperând că vederile vor circula din mână în mână, că lumea își va da seama că Hitler e un monstru, că războiul e nedrept și nu merită susținut și că, încetul cu încetul, toți vor sabota regimul. În schimb, din cele peste 200 de astfel de vederi pe care le-au lăsat prin Berlin, doar câteva nu au fost predate Gestapoului, iar acelea mai mult ca sigur că au fost distruse.

Every Man Dies Alone e prima carte pe care o citesc despre Germania nazistă și în care accentul nu cade asupra evreilor și a Holocaustului, ci asupra germanilor simpli. Sunt o mulțime de personaje memorabile în carte, de la bețivul Enno Kluge, până la fostul judecător care se află mereu la locul potrivit, la momentul potrivit. Dar cuplul Otto – Anna Quangel este cel la care încă mă gândesc, pe care încă îl visez. Cine ar fi crezut că doi oameni simpli pot îndrăzni să se ridice împotriva Führerului? Și chiar dacă la început Otto a fost dezamăgit când a aflat că mesajele nu au fost transmise mai departe, ajunge să își dea seama că, de fapt, a făcut asta pentru el, pentru ei, că nu putea să nu scrie acele vederi, că pentru ei a fost singurul mod în care puteau să înfrunte regimul. A făcut-o für sich.

Mereu o să mă impresioneze curajul acesta nebunesc, tocmai pentru că eu nu cred că aș fi în stare de așa ceva. Mi s-a făcut pielea de găină în timp ce citeam despre cum erau interogați cei doi, efectiv îmi era frică. Și, din nou, ei au fost cei care i-au înfruntat pe polițiști, iar eu eram cea care plângea ca proasta pentru ei și ar fi spus orice numai să fie lăsați în pace.

Vreau să se traducă și la noi cartea, ca să îi oblig pe toți prietenii să o citească. O așa carte trebuie să intre pe listele cu „X cărți de citit înainte să mori”. Da, chiar așa de mult m-a impresionat.

Goldmann, 2002

Dacă tot mi-au plăcut așa de mult povestirile Olgăi Kaminer, vio s-a gândit că e timpul să mai pun mâna pe o carte în germană, așa că mi-a trimis Russendisko, scrisă de soțul Olgăi.

Povestirile mi se par mai OK de citit în germană: sunt ușor de urmărit, nu îmi fac probleme că o să pierd firul acțiunii și, cel mai important, nu îmi pierd răbdarea. Așa că m-am bucurat când am văzut că Russendisko e alcătuită din povestiri de cel mult trei pagini. Daaar, eu cred că povestirile astea au apărut prin ceva ziare, reviste etc., pentru că în multe dintre ele se repetau aceleași lucruri: cum a emigrat Kaminer din Rusia în Germania, la începutul anilor 1990. Hai o dată, hai de două ori, dar sigur menționează asta în mai mult de cinci povestiri.

În rest, toate bune și frumoase. Kaminer povestește despre tot felul de întâmplări prin care au trecut el și prietenii lui ruși. Seri de Russendisko, povești despre mama lui care călătorea în țări străine numai cu autocarul, cum a jucat el în filmul Stalingrad, despre cum a pierdut o zi uitându-se la MTV încercând să își formeze o părere despre Jugendkultur (cultura tinerilor), doar ca să afle la sfârșitul serii că la emisiunea la care era invitat urma să vorbească despre Judenkultur (cultura evreiască)

Multe dintre povestiri mi s-au părut amuzante, așa că a fost o experiență cât se poate de plăcută și de educativă Dar, trebuie să recunosc, tot mai mult mi-au plăcut povestirile soției lui

Ich ließ aber nicht locker und untersuchte die Lage weiter. Von Tag zu Tag erfuhr ich mehr. Die Chinesen aus dem Imbiss gegenüber von meinem Haus sind Vietnamesen. Der Inder aus der Rykestraße ist in Wirklichkeit ein überzeugter Tunesier aus Karthago. Und der Chef der afroamerikanischen Kneipe mit lauter Voodoo-Zeug an den Wänden – ein Belgier. Selbst das letzte Bollwerk der Authentizität, die Zigaretteverkäufer aus Vietnam, sind nicht viel mehr als ein durch Fernsehserien und Polizeieinsätze entstandenes Klischee.