Rainbow Books

Humanitas, 1992, traducere de Micaela Slăvescu

Oamenii de la sala de escaladă sunt foarte mișto. Nu vezi pițipoance sau cocalari, nu râde nimeni de tine când te chinuiești să faci un traseu, ba dimpotrivă, iar unii sunt adevărați bookaholici sub acoperire Așa că am început să împrumut cărți în stânga și-n dreapta, având grijă să-mi notez, de data asta, cui și ce i-am dat. Apoi am primit eu o carte pe care să o citesc și care mi-a plăcut mult de tot.

Deși m-am gândit la un moment dat să dau la Istorie, romanele istorice nu sunt punctul meu forte. N-am citit multe, nu pot să zic că mă dau în vânt după ele, dar dacă nimeresc unul

bine scris, îl savurez ca pe orice altă carte. Doar Dumnezeu și noi este în primul rând un amuzant roman de moravuri, iar abia apoi e un roman istoric.

Francezii din secolul al XVII-lea erau… primitivi Nu zic asta cu surprindere, doar că uneori sunt atât de preocupată de prezent, încât uit cât de diferite erau mentalitățile în urmă cu 10, 20, 100 de ani. Mi s-au părut naivi și simpatici, așa superstițioși cum erau: dacă vedeau un dolmen trebuiau să-l înconjoare, altfel ar fi avut parte de ghinion; din sângele și hainele celor condamnați la moarte se făceau poțiuni miraculoase; temnicerul avea voie să schingiuiască (ba avea și instrucțiuni foarte clare în privința asta), dar nici vorbă să poată face pe călăul, în schimb, călăul avea voie doar să omoare condamnații la moarte, nu să-i schingiuiască; mai mult, nimeni nu voia să aibă de-a face cu călăul, dar, vai, ce se mai distrau la câte-o execuție publică!

„Doar Dumnezeu și noi” e deviza familiei Pibrac, ajunsă la cea de-a opta generație, ai cărei bărbați au meseria nobilă de… călăi. Lui Iustinian Întemeietorul nu i-a fost ușor să facă dintr-o meserie infamă ceva de care să fii mândru, dar fiind un tip inteligent, orgolios, ambițios, s-a dăruit cu totul slujbei care l-a salvat de la galere, reușind să fie amintit cu venerație de către urmașii lui. Nu am putut decât să admir devotamentul Pibracilor pentru o meserie atât de urâtă și să mă minunez de cum au ridicat-o la nivel de artă.

– Mă mir, de exemplu, de faptul că funcţia de călău v-a îmbogăţit aşa de mult. Căci trebuie să fiţi foarte bogat ca să posedaţi un astfel de mobilier. [...]
– Numai ziariştii şi neştiutorii ne califică de călăi. Binevoiţi a nota că termenul exact care ne desemnează funcţia este acela de Executor al Înaltelor-Lucrări sau al Sentinţelor Criminale, cum se spune acum. Aţi face bine să v-o amintiţi pe viitor. [...]
– Am notat. Totuşi veţi recunoaşte că publicul foloseşte îndeobşte primul termen.
– Posibil, dar de la decretul din 12 ianuarie 1787, este interzis să fim numiţi astfel, vinovatul putînd fi chemat să răspundă în faţa tribunalelor. Nu putem fi călăi, de vreme ce sîntem braţul înarmat al Justiţiei. Cei care fac ultimul gest. Fără noi, n-ar exista pedeapsă capitală. Militarii care ucid atîţia nevinovaţi ce-şi servesc şi ei patria lor sînt acoperiţi de glorie, iar pe noi, care nu dăm moartea decît vinovaţilor, ne privesc toţi cu dispreţ!

Rar mai găsești oameni așa de mândri de ceea fac. Sau dacă există, îi găsești în cărți

Nu pot să zic că brusc și dintr-odată mi-a trecut starea de letargie, dar sâmbătă m-am entuziasmat la culme când am cumpărat e-bookul cu Matei Brunul (al lui Lucian Dan Teodorovici, pentru necunoscători). Știu, știu, am spus că nu mai îmi cumpăr cărți până la târg, dar dacă am păcătuit deja o dată (mi-am luat Exuviile apărute în Top 10+ pentru că nu-mi mai găsesc ediția cartonată și cu autograf!!! – vă rog dați-mi înapoi cartea!), de ce să mă opresc? Bine, așteptam deja de ceva timp să apară Matei Brunul, iar când am văzut că pot să o am pe loc, n-a mai contat sub ce formă ajunge la mine. Deci, trec la condică primul e-book românesc pe care-l cumpăr și recunosc că sunt multe cărți de la Polirom care mi-au făcut cu ochiul și pe care cred că o să le iau tot în formatul ăsta.

Așa… apoi am citit două cărți cel puțin interesante în ultimul timp. Prima e Inima cusută, pe care la început am tot ocolit-o, parcă nu-mi venea să mă apuc de ea. Dar din momentul în care am citit prima pagină, am fost complet absorbită de poveste. Chiar dacă unora li s-a părut a fi o carte siropoasă, mie mi-a plăcut combinația asta dintre realism magic și iubire; mi-a plăcut croitoreasa tăcută și care și-a acceptat resemnată soarta; mi-a plăcut cum cosea povești de iubire, unea destine, vindeca răni cu acul și ața. Iar copiii ei nu sunt mai prejos: fiecare are un dar aparte, un talent – la unii e vizibil de la naștere, alții îl dobândesc mai târziu, dar cert este că nu sunt ca toți ceilalți. Fac un mare deserviciu cărții că nu scriu nici un citat ca să vedeți ce stil frumos și molcom de a povesti are Carole Martinez. Și chiar dacă e o poveste siropoasă, important e că m-am bucurat citind-o, că m-a relaxat, că a fost cartea potrivită la momentul potrivit.

Cu delete a fost cu totul altceva. Citisem un articol în The New York Times sau Guardian despre cartea asta și credeam că o să-mi ofere soluția la cum poți să uiți. Nu știam la ce să mă aștept de la o carte „tehnică”, având în vedere că eu nu citesc astfel de cărți – nici măcar o carte de Freud nu am reușit să termin -, dar cel puțin prima parte a fost pe gustul meu: autorul a prezentat istoria memoriei, mecanismele de care oamenii s-au folosit ca să nu uite, dar și faptul că uitarea e un proces normal, firesc, de care avem nevoie ca să mergem mai departe. Având în vedere că în ziua de azi avem acces la zeci de mijloace de stocare a informației, ne este din ce în ce mai greu să uităm, fie că e vorba de o beție (pozele de pe Facebook nu mint), fie de o despărțire (zecile de poze de pe hard disk ne aduc aminte de el/ea), iar asta nu are cum să fie bine pentru psihicul nostru. Iar cam aici se termină și fascinația mea pentru carte: autorul intră în detalii tehnice, se axează pe datele care sunt preluate, stocate și folosite de către motoarele de căutare, iese din sfera tangibilului și intră în lumea internetului. Sincer, puțin îmi pasă ce face Google cu urmele pe care eu le las pe internet, eu voiam să aflu chestii mai practice Prin urmare, nu am avut răbdare să termin cartea și ultimele 20 de pagini cred că o să rămână pe vecie necitite.

Acum citesc Portretul lui M, o carte de memorii foarte tristă, dar despre un subiect care mă fascinează: copiii cu autism. Sigur, una e să urmărești aventurile unui copil autist într-un roman, iar alta e să citești despre un caz real. Oricum, după ce o termin mă apuc de Matei Brunul, care știu sigur că o să-mi placă

Deci, da, cred totuși că mi-am revenit.

Editura Nemira, colecția Damen tango, 2010, traducere de Diana Morărașu

Lăsând la o parte titlul siropos al cărții și numele neinspirat al colecției, cartea mi-a plăcut foarte mult. Nu știam cine e Anne Wiazemsky, iar numele lui François Mauriac îmi era vag cunoscut, dar nu am putut să nu iau cartea când am văzut ce copertă frumoasă are. Bine, și Berlinul din titlu îmi făcea cu ochiul, recunosc.

Cartea e biografia romanțată a unei iubiri: cea dintre Claire Mauriac și Ivan Wiazemsky, părinții Annei. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Claire s-a alăturat Crucii Roșii și a încercat să salveze cât mai mulți oameni. Mergea dintr-un loc în altul ca să aducă bolnavi cu ambulanța pe care o conducea și de multe ori ajungea să se atașeze de cei pe care-i salva. La sfârșitul războiului a fost trimisă în Berlin ca să ajute la repatrierea prizonierior francezi de război. Iar acolo, în casa de pe Kurfürstendamn Straße, îl întâlnește pe Wia. E iubire la prima vedere. Cei doi nici că puteau fi mai diferiți: familia ei făcea parte din înalta societate  a Parisului, familia lui fugise din Rusia și ei nu erau altceva decât niște ruși scăpătați; ea suferea de migrene și era destul de liniștită, el era sufletul petrecerii. Și totuși, se iubeau și asta a fost tot ce conta.

În carte apar pasaje din scrisorile pe care Claire le trimitea părinților ei, pasaje din jurnalul ei. Evident, Anne Wiazemsky a vorbit și cu prietenii părinților ei înainte să scrie cartea. I-a ieșit o poveste foarte bine documentată, încât de multe ori aveam impresia că nu e nimic romanțat, nimic inventat și că toate s-au petrecut aievea.

Ca să nu mai audă țârâitul telefonului, deschide TSF-ul. Se difuzează muzică de jazz, pe care a învățat să o îndrăgească de la prietenii ei, ofițerii americani, și recunoaște trompeta lui Louis Armstrong. Cum nu e nimeni în casă, Claire dă sonorul la maximum, deschide larg ușile salonului, ale sufrageriei și ale vestibulului și începe să danseze. E convinsă că are în față o viață nouă, o viață necunoscută, palpitantă, departe de tot ceea ce a cunoscut până acum. Numele orașului învins, Berlin, vibrează în ea ca o promisiune.

Mereu mă întristez când citesc cărți despre război, dar acum nu am apucat să mă deprim pentru că m-am lăsat cucerită de Claire: era dedicată trup și suflet muncii de la Crucea Roșie și nu de puține ori și-a riscat viața ca să-i salveze pe alții. Dacă am fi toți ca ea…

E o carte „de fete”, dar nu e siropoasă. Aș prefera să citesc oricând o carte ca asta, decât un chick lit.

Încă nu am terminat cu meșterii, dar s-au mai liniștit puțin apele, așa că am timp să scriu pe scurt despre ultimele trei cărți pe care le-am citit. The Plato Papers ar merita un post separat, dar asta e…

HarperCollins, 2009

Am cumpărat cartea din Dublin neputând rezista titlului. Oricum, se știe că am o slăbiciune pentru cărțile cu pisici. Din păcate, asta nu va intra la preferatele mele. E o carte scrisă de Fluffy & Bonkers pentru suratele lor, pisicile de apartament. Se vrea a fi un ghid despre cum să trăiești regește în captivitate și se vrea a fi amuzant, dar abia dacă am zâmbit de două ori. În plus, uRMa mea se pare că e o pisică atipică pentru că nu i se potriveau majoritatea „activităților” recomandate în carte. Bine, nu ratează nici o ocazie să intre în vreo cutie și să foșnească toate plasele de plastic din casă, dar în rest are alte pasiuni. Singurele chestii cu adevărat interesante au fost the facts about cats. În concluzie, ar fi fost mai înțelept din partea mea să fi cumpărat altă carte.

Editura Art, colecția Roman grafic, 2010, traducere de Anamaria Pravicencu

Sunt foarte încântată că Editura Art are o colecție de romane grafice. Deși le-am descoperit recent, îmi plac la nebunie și mi-aș cumpăra o mulțime de romane grafice, dacă mi-aș permite

Evident că Broderii nu e Persepolis, dar e ușor de recunoscut că a fost scrisă și desenată de aceeași autoare. Pe scurt, în Broderii se întâlnesc reprezentantele sexului feminin din Persepolis și fac ce știu ele mai bine să facă, adică să bârfească. Beau ceai făcut în samovar și își povestesc viețile amoroase sau devin indiscrete și povestesc prin ce au trecut altele, deși juraseră că nu o vor face. E foarte amuzantă și drăguță cartea, numai bună pentru o zi de duminică.

Vintage, 2000

Cartea face parte din seria celor pe care trebuie să le citesc pentru masterat. Deși la început mi s-a părut mai ciudată, din momentul în care mi-am dat seama ce se întâmplă, mi-a fost greu să mă desprind de ea.

E anul 3.700 d.H., iar oratorul Plato le povestește londonezilor despre trecut și despre strămoșii lor. Doar că este destul de greu să vorbești despre ceva ce s-a întâmplat cu 1.500-2.000 de ani în urmă, când informațiile pe care le deții nu sunt complete. Astfel, ajunge să vorbească despre comediantul Sigmund Freud și cartea lui Jokes and their Relation to the Unconscious; îl prezintă pe Charles Dickens ca pe autorul a The Origin of Species, iar din datele pe care le are reiese că E.A. Poe a fost un… poet, care a descris America și pe americani.

We have acquired some information about the actors and comedians of past ages, but our knowledge has been greatly increased by the chance survival of a comic handbook entitled Jokes and their Relation to the Unconscious. The meaning of ‘unconscious’ is by no means clear, but it may be related to the idea of drunkenness, which even in our own time is the object of laughter. The joke book itself is the work of a clown or buffoon who was billed as Sigmund Freud – no doubt pronounced ‘Fraud’ to add piquancy to his stage character. In this volume he has compiled examples of what he calls ‘significant nonsense’, with comic routines concerning people who forget names or misread words, who use the wrong set of keys or knock over pots of black dye. Clearly Freud himself was an incomparable gamester, and it is easy to imagine him reciting these absurd misadventures with a serious face.

Delicioasă interpretare, nu-i așa?

Până la urmă ajungi să te gândești că poate și noi procedăm așa. Poate că istoria pe care noi o luăm drept bună și după care ne ghidăm nu e altceva decât un lung șir de interpretări, una mai greșită decât cealaltă. Cred că tocmai de asta mi-a plăcut mereu istoria: seamănă foarte bine cu o poveste

Editura Vellant, 2010, traducere de Cristina Patricia Gheorghe

Richard are 30 de ani, e căsătorit, are o fetiță nou-născută și tocmai s-a mutat într-un apartament minunat din centrul Londrei. Mama lui e mulțumită de el, soția lui e mulțumită de el, toată lume e mulțumită de el. Dar nu și el. Uneori ajungi să îți dai seama destul de târziu că ai trăit după cum ți-au dictat ceilalți și că e timpul să faci ceva până mai poți.

Așa că Richard pleacă. Pur și simplu nu se mai întoarce acasă. Îi trimite mamei lui o scrisoare în care îi spune că urmează să ia avionul spre Tokio și gata. Nu e primul și nici ultimul care își abandonează familia, dar să dispari? Just like that? Mi s-a părut tare dubioasă alegerea lui, lașă de-a dreptul. Pe de altă parte, nu știu dacă el credea că există o altă șansă ca să scape de viața aia care-l făcea nefericit.

Găselnița care mi-a plăcut, e că nu Richard e cel care își deplânge soarta de marionetă, ci fiecare capitol e povestit de câte-o femeie cu care el a intrat în contact: soția lui, mama, o colegă de serviciu, o tipă care l-a luat la un moment dat cu mașina etc. Singurul Richard pe care ajungi să-l cunoști e cel din poveștile și amintirile lor. Așa că nu poți să-l judeci până nu afli și versiunea lui. Doar că nu există o asemenea versiune.

Uneori am nevoie de o carte din asta, care să meargă rapid. Mă destinde.