Rainbow Books

Polirom, colecția Fiction Ltd, ediția a V-a revăzută, 2008

La târgul din vară tocmai terminasem de citit Dimineață pierdută și cum eram fascinată de carte, am zis că trebuie să mai citesc și altceva de Gabriela Adameșteanu, așa că am cumpărat Drumul egal… și Provizorat. Dar după bunul meu obicei, le-am cumpărat, le-am pus în bibliotecă și acolo au rămas până acum.

Bună carte Drumul egal al fiecărei zile, dar al naibii de sufocantă! Am citit-o cu noduri în gât și cu sentimentul că nu am aer, că devin claustrofobică. Și cum să nu simt asta când personajul principal, Letiția, trăiește în aceeași cameră cu mama și cu fratele acesteia, unchiul Ion? De mică, până când a mers la facultate în București, cei trei au locuit la comun pentru că mama ei și-a părăsit soțul și nu avea altundeva unde să se ducă. Iar după ce acesta ajunge în închisoare pentru că cei din familia lui „au făcut politică”, nici nu mai au cum să spere la ceva mai bun.

Dacă s-ar face un audiobook după romanul ăsta, vocea care ar citi din carte ar trebui să fie cât se poate de monotonă: să nu urce și să nu coboare, nici bucuroasă, nici tristă, ci cât se poate de plată și de neschimbată. Nu zic asta ca pe ceva rău, dimpotrivă, mi s-a părut fascinant cum povestirea curgea, dar era în așa fel scrisă încât eu nu am văzut nici un suiș și nici un coborâș: totul a fost egal, de la prima până la ultima pagină. Iar asta a contribuit semnificativ la senzația de apăsare, de sufocare pe care mi-a dat-o cartea.

Cu dosarul meu prost, aveam, într-adevăr, toate șansele să nu intru. Într-un fel, chiar speram asta și-mi promiteam să plec în alt oraș și să intru într-o fabrică, așa cum scria în multe cărți pe care le citeam și în ziare. N-aș mai fi stat atunci cu unchiul Ion și cu mama, nu m-aș mai fi gândit că, picând la admitere, i-am făcut de râs în tot orașul. Dar, mai ales, în mod sigur, acolo aveau să mi se întâmple mereu lucruri neprevăzute și zilele mele n-aveau să se mai înece, ca acum, în obișnuință. Și-atunci teama de încercările care m-ar fi așteptat se ascundea imediat în îndoială și îmi spuneam repede că ar fi un lucru prea deosebit ca să mi se întâmple mie.

Dar Letiția intră la facultate și se mută din camera cu două persoane, într-una cu cinci. Viața ei de la cămin seamănă foarte mult cu ce știu de la mama: fetele își schimbă hainele între ele, au grijă una de alta, se leagă prietenii pe viață. Doar că Letiția pare mereu cea mai rezervată dintre ele, cea mai retrasă. Asta poate și pentru că știe ce vrea: să scape din lumea aceea cu zile egale. Iar când îl întâlnește pe Petru, cel care o va ajuta să publice lucrările bazate pe studiile unchiului Ion, știe ce are de făcut.

Având în vedere că nu știu ce se putea publica și ce nu în 1975, anul apariției cărții, am fost surprinsă să citesc o carte atât de încărcată politic: tatăl Letiției fusese închis de către comuniști, cariera unchiului Ion avusese de suferit din cauza aia, Letiția este chemată la Cadre, are loc o ședință unde se propune scoaterea din UTC a unui coleg de-al Letiției etc. Dacă poate cineva să mă lămurească sau să-mi recomande vreo carte despre cenzura din perioada respectivă, îi mulțumesc anticipat

Letiția mi se pare reprezentativă pentru mulți din generația aceea: oameni care vedeau salvarea în București, în a merge la facultate, în a deveni cineva. Pe de altă parte, generația respectivă ne-a format pe noi, ne-a crescut să vrem și noi mai mult, mai bine, mereu mai mult, mereu mai bine, tot mai mult, iar acum mi se pare greu să-i conving că se poate și cu mai puțin

  Polirom, colecția Fiction Ltd, 2011

Nu pot decât să mă bucur de inițiativa câtorva edituri românești de a pune la dispoziția cititorilor e-bookuri. Nu sunt o fană înfocată a lor pentru că nu mă pot desprinde de cărțile clasice, dar îmi convine de minune să plătesc mai puțin pentru același text. Iar în cazul lui Matei Brunul, am ales să cumpăr e-bookul pentru că puteam să-l am pe loc, cu câteva zile înainte ca romanul să apară în librării. Bravo, Polirom, sunt mândră de tine

De când a scris Lucian pe blog că lucrează la un nou roman, am știut că o să-l citesc de cum apare și bine am făcut. Nu țin minte să fi spus despre ce e vorba în carte, iar dacă a spus, atunci cu atât mai bine că am o memorie proastă, dar am citit cartea fără să știu la ce să mă aștept și fiecare pagină a fost plină de surprize, am reușit să mă sincronizez cumva cu povestea și am intrat în ritmul ei.

Cu cât citesc mai multe cărți despre comunism, cu atât nu mă mai miră absurditatea regimului. În schimb, indignarea și revolta îmi sunt la fel de puternice, ba uneori mă sperii pe mine însămi de cât de înverșunată sunt în a ponegri regimul acela.

Căci în Matei Brunul tocmai despre asta e vorba: de regimul care prin absurditatea și imbecilitatea sa distruge viața unui om. Acțiunea romanului e împărțită pe două planuri temporale: unul înainte ca Matei să-și piardă memoria și cel de-al doilea în care tovarășul Bojin, la ordinele partidului, încearcă să facă din săracul om fără memorie un cetățean-model al socialismului.

Matei Bruno, care a imigrat în Italia cu părinții prin ’40, e păpușar. A refuzat să intre în afacera familiei și a făcut ce a vrut: a terminat facultatea de actorie, iar apoi a descoperit marionetele. Părinții se văd nevoiți să-l lase să-și urmeze visul și îl ajută să-și găsească de muncă la Teatrul de Păpuși din București. Evident, totul se schimbă odată cu abdicarea regelui, iar Matei ajunge să fie arestat. Este torturat ca să recunoască o vină pe care nu o avea, judecat și condamnat, trimis la Canal – totul parcă e desprins din realiatea absurdă și îngrozitoare a acelor ani.

Matei Brunul este cel care iese din închisoare și care nu-și amintește nimic din ultimii 20 de ani. Este Omul Nou. Nu ai cum să-l judeci pe bietul om care nu știe bine cine e, de unde vine, ce a pățit, ce e cu lumea în care s-a trezit. E ca o cocă în mâinile partidului. Fac ce vor cu el, din el.

Era datoria pe care o simțea față de tovarășul Bojin, datoria față de partid, chiar dacă partidul nu căpătase nicicând o formă concretă, însă simțise de-atâtea ori intervenția lui, de la garsoniera în care stătea până la primul loc de muncă, ba chiar și înainte de momentele astea, iertarea partidului o simțise odată cu eliberarea din închisoare, unde ajunsese pentru o faptă de care nu-și mai amintea, n-avea cum să-și amintească, dar trebuia să fie una gravă, una măcar rușinoasă, de vreme ce tovarășul Bojin îi spusese că motivul arestării fusese unul politic. Nu era vorba nici măcar de datorie, era vorba despre dorința de răscumpărare. Trebuia să-și răscumpere greșelile, indiferent care fuseseră acestea, trebuia să și le răscumpere cu orice preț pentru a putea respira liber, fără povara vinii, în noua societate în care i se oferise, cu atâta bunăvoință, un loc.

Săracul Bruno! Din ce scria pe blog, lui Lucian îi era frică de reacția cititorilor odată parcursă prima jumătate a cărții. Eu sigur nu am ce să-i reproșez! Da, am sperat până la ultima pagină că un miracol se va întâmpla și Bruno își va da seama ce minciuni i-a turnat Bojin și mai ales de ce, dar știam că așa ceva nu se poate. Reeducarea a dat roade… Mi-a amintit de Winston din 1984, care și el e reeducat și ajunge să iubească partidul pe care odată îl ura.

Nu aș putea să-i găsesc un cusur cărții, nici dacă aș vrea. Pentru mine a fost un exemplu de carte perfect scrisă, de la început până la sfârșit. Nu am nici un reproș, numai vorbe de bine. Cinci zile am trăit în lumea lui Bruno și mi-a fost tare, tare greu să mă despart de el, deși știam că n-am cum să-l ajut. Dar de gândit la el, încă mă gândesc…

Editura Curtea Veche, colecția Inedit, 2011, traducere de Marius Tabacu

În Baia Mare sunt destui maghiari încât să aibă liceul lor și barul lor. Și în acel (fost) bar, B’rux pe numele lui, am ajuns să mă împrietenesc cu o gașcă de maghiari. Am fost la petreceri împreună, am stat în povești, am mâncat înghețată din aia bună, cu alte cuvinte, am fost prieteni. Și așa am reușit să nu mă cramponez de faptul că unii sunt români, iar alții maghiari (urăsc cuvântul „ungur”).

Și dacă știam versiunea „noastră” – „ioi, ungurii sunt așa și pe dincolo, naționaliști, nu vorbesc românește, ioi, vor Ardealu’ pentru ei, ioi!” -, era timpul să aflu și versiunea „lor”. Iar Bunicuța dispărută tocmai asta a făcut – mi-a prezentat viața de zi cu zi din perspectiva unei fetițe maghiare, care locuiește în România anilor ’70-’80.

Nu știu de unde să încep cu laudele pentru carte: traducerea mi s-a părut atât de bună, încât de multe ori uitam că originalul e în maghiară. Stilul cărții e jucăuș, melancolic, direct și mi-a plăcut la nebunie. Normal, a fost puțin ciudat să citesc cum copiilor maghiari li se spunea să nu se joace cu cei români, cum fetița nu a știut românește când a fost mică, cum mereu-mereu se făcea deosebirea între „ei” și „noi”. Dar lăsând la o parte chestiile care ar putea să ducă la dispute naționaliste și deloc binevenite, cartea mi s-a părut minunat de sinceră.

Sunt câteva scene care o să îmi rămână întipărite în minte mult timp : cum s-a pierdut fetița la mare și a ajuns pe plaja pentru nudiști și nu înțelegea ce-i spuneau bărbații ăia goi; cum maghiarii serbau Anul Nou la 1 noaptea ora României pentru că atunci era ora 12 în Ungaria; cum aveau o scrumieră cu capul lui Petőfi Sándor și erau foarte mândri de ea, dar nu trebuia să se afle că dețin un astfel de instrument subversiv etc.

Starea în care venea tata acasă se vedea de departe, măsuram din obișnuință din ochi unghiul de înclinare sau amplitudinea sau ce avea el și, din numărul de căzături de la crâșma de pe strada Pata până pe strada Albini 41, puteam deduce și cât de tare pute. De duhoarea lui depindeau multe, dacă puțea prea tare, atunci, în principiu, puteam să o implorăm pe bunica să nu ne lase să dormim în aceeași cameră cu el, cel mai rău era atunci când era doar potrivit de puturos, adică puțea suportabil, adică puțea insuportabil de tare, dar nu atât cât să o înduplece pe bunica.

Nu știu cum e să nu vorbești aceeași limbă cu cei din jurul tău, nu știu cum e să te simți străin (la propriu) în orașul în care ai crescut și nu știu cum e să faci parte dintr-o minoritate. Am citit, mi-a plăcut, zic eu că am mai învățat ceva din cartea asta: uneori chiar dacă tu crezi că ești la fel ca ceilalți, ei tot diferit o să te privească.

Editura Polirom, colecția fiction Ltd, ediția a IV-a, 2003

Nu știam ce mă așteaptă când am început să citesc Dimineață pierdută, dar auzisem așa multe lucruri de bine despre roman încât știam sigur că nu urma să-mi pierd timpul cu el.

Așa că dis-de-dimineață am pornit la drum cu Vica, m-am urcat cu greu în tramvai, la clasa a II-a, am ajuns în Berceni unde locuiesc noră-sa și nepotul, dar cum l-am găsit doar pe el acasă ne-am strâns țoașca și, bombănind, sau mai degrabă înjurând, am plecat spre Ivona, că oricum era aproape luna și trebuia să ne dea banii pe care ni i-a promis lună de lună când a murit maică-sa, madam Ioaniu. Ce să-i faci, e greu, 600 de lei, două persoane, chirie, lemne, mâncare. Ivona era acasă, dar nu a vrut să deschidă din prima și nici nu a fost prea încântată să ne vadă, dar până la urmă n-a avut ce face, ne-a poftit în casă, ne-a servit cu cafea și am stat cu ea așteptând să apară pramatia de bărbatu-său, care precis era pe la vreo matracucă, după cum avea obiceiul. Și uită-te la Ivona cum stă și-l așteaptă și crede tot ce-i spune el. Așa ne-am petrecut dimineața.

Vocile din carte se îmbină minunat: Vica bombăne tot timpul și știe mult mai multe decât lasă să se vadă. A dus-o binișor înainte de venirea comuniștilor – deschisese un magazin (sau un bar? Nu mai știu exact, au trecut câteva zile bune de când am citit cartea) în cartier și toată lumea cumpăra de la ea, o știa și o respecta. Ivona face parte din vechea aristocrație, cea pe care comuniștii au urât-o atâta. Familia ei a avut noroc să nu fie dată afară din casă, dar au fost nevoiți să se refugieze la mansardă și să aibă ani de-a rândul chiriași. Și uite așa, mai cu înjurături (Vica), mai cu expresii în franceză pe care m-am chinuit să le înțeleg (Ivona) am redescoperit o lume de demult, dinainte de ’45, când doamnele aveau ore de vizită, ceaiul se servea la ora 5 fix, se mergea în vilegiatură, politica era un subiect la ordinea zilei și nimeni nu bănuia ce se va întâmpla cu țara după venirea rușilor.

- Pentru că la noi, dragii mei, oamenii arată dintru început obosiți, dintru început resemnați, de parcă au mai trăit încă atâtea alte vieți grele și dezamăgitoare, așa că au renunțat de mult să se mai împotrivească răului atotputernic. Iar dezordinea, provizoratul, primitivismul se înmulțesc spontan… Ca microbii în praf… Există parcă în aer un ferment al dezordinii…
- O enzimă, râde musafirul.
- O enzimă, dacă vrei, concede Profesorul. Un microb atotputernic al corupției, al haosului, al lucrului făcut de mântuială. Relele de care se plângea și tatăl meu și de care nici noi nu încetăm a ne plânge…

A fost o carte frumos de deprimantă: am asistat din nou, pentru a nu știu câta oară, la moartea unei generații, a unei lumi, și instaurarea unui regim de-a dreptul imbecil. M-am bucurat de fiecare personaj, iar asta mi-a mai temperat dezgustul pentru acel regim. Nu, nu cred că avem destule povești/cărți despre comunism. Cel puțin eu nu simt că mi-a ajuns.

Editura Paideia, 2003

Pentru cei care sunt prea mici ca să-şi aducă aminte de perioada aia şi pentru cei care nu ştiu cum stăteau lucrurile atunci, cartea asta e o mină de aur. 195 de oameni cu profesii care mai de care mai diferite (etnolog, croitoreasă, chimist, electrician, taximetrist, arhitect etc.) deapănă amintiri din „epoca de aur”.

Ştiam unele lucruri, pe altele mi le-am adus aminte, multe m-au făcut să mă încrunt şi să mă enervez, scăpând câte-un „imbecilii naibii de comunişti” cu voce tare. Mereu am urât lucrurile impuse şi regulile stabilite de pe-o zi pe alta, mai ales replica „pentru că așa zic eu”. Așa că îmi creștea tensiunea de fiecare dată când citeam de raționalizări – 1kg de zahăr și 1L de ulei/lună (dar dacă eu am chef să coc prăjituri în fiecare zi și am nevoie de 5kg de zahăr, de ce să nu le pot obține, huh?!) – de duminicile în care circulau doar mașinile cu/fără soț, de practicile agricole, de ședințele de partid, de cozi la orice, de căldura inexistentă, de curentul care se tot lua, de tot ce a însemnat regimul respectiv.

Am îndoit foarte multe colțuri din carte și mi-e greu să aleg ce citate să pun. Oricum, pe lângă toate acele chestii oribile, am aflat și unele lucruri amuzante – întâmplări, poezioare, legende urbane. Au mai îndulcit cartea pe ici, pe colo.

Pentru restul alimentelor se sta la coadă. Uneori se fixau zile: marțea se aducea carne de pui, vinerea oase de porc. Era o surpriză când se aducea carne de pui joia. Nu erau oameni la rând. Pe strada noastră venea cineva și spunea ce s-a adus. Toți își părăseau treburile și mergeau la Alimentara. Uneori ieșeau oamenii și din întreprinderi. Lactatele se aduceau dimineața. Se făcea rând de la orele 3-4 dimineața. Pentru că nu puteau să stea pe loc mult timp, oamenii puneau sacoșe, plase și bolovani fără stăpâni. Prin 1987 însă, nu se mai puteau cumpăra alimente din București. Se cerea buletinul de București, nici chiar studenții nu puteau cumpărat ceva. Carnea era din ce în ce mai inexistentă, în București sau în altă parte. Se aduceau numai oase bine curățate de carne, pe care oamenii le numeau „adidași”. Parcă te mulțumeai și cu ele…

Problema e că în continuare ne mulțumim cu puțin. Suntem atât de indiferenți încât uneori îmi vine să urlu (sunt convinsă că nu mai e mult până la ziua în care o să strig la vaca din autobuz care își poveștește viața la telefon, la măgarul care aruncă ambalajul lângă coșul de gunoi, la tâmpita care se împinge și te calcă fără să-și ceară scuze, la boul care ascultă manele la maximum)! În fine…

După ce am citit 366 de pagini de astfel de mărturii, mă uit și mai ironic la cei care susțin că „era mai bine pe vremea aia”. De ce?! Pentru că s-au construit blocuri oribile și metroul? Pentru că tot anul nu aveai pe ce să dai banii și încercai să te amăgești că îți permiți să mergi cu familia în concediu la mare? Pentru că era mai ușor să lași statul să decidă cât zahăr trebuia să consumi pe lună decât să-ți bați tu capul cu asta? Pentru că era mai ușor să-ți ții gura de frica securiștilor decât să te plângi și să nu te audă nimeni? Vorba bucureștenilor, hai sictir!

Se spune că actuala prelungire a bulevardului Dacia a fost făcută din ordinul lui Nea Nicu, să ajungă mai ușor în Cotroceni. Prelungirii îi zicea, verde, „La doi căcați” sau, decent, „Bulevardul celor două closete”. Asta fiindcă unea două closete publice foarte căutate. Unul în Piața Romană, altul în Grivița, lângă benzinărie. Între Uniunea Scriitorilor și Academie, era un mic parc, unde se juca fotbal sau mai dormeau scriitori „obosiți” după închiderea restaurantului. Pe-acolo au tăiat drumul.