Rainbow Books

Quirk Books, 2011

Mai țineți minte cum citeați cărțile cu Harry Potter până dimineața devreme pentru că povestea era incredibil de captivantă? Mai știți cum dădeați pagină după pagină și promiteați că după ce terminați capitolul mergeți la culcare, dar se termina prea brusc și mai citeați încă unul și încă unul și tot așa? Mai știți cum stăteați cu sufletul la gură, cum uneori vă scăpa câte-un „ai grijă, Harry! Ron, ferește-te! NUUUU!”? Mai țineți minte cum erați trup și suflet alături de personaje? Ei bine, dacă vă e dor de o astfel de poveste, de un fantasy pe care pur și simplu să-l devorați, vă recomand, ba chiar vă zoresc să citiți Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children.

Ce mi s-a părut fascinant, după ce am citit cartea și m-am „documentat” un pic, e că pozele cu acei copii… neobișnuiți există, nu au fost create special pentru roman. Ba mai mult, Ransom Riggs a scris cartea pornind de la acele poze! Instantaneu ciudații respectivi mi-au devenit mai dragi

Jacob, rich suburban kid, crește ascultând poveștile fantastice ale bunicului său: cum, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, acesta a fost trimis de către părinți în Marea Britanie, unde a ajuns în această casă condusă de doamna Peregrine. Doar că nu era o casă pentru copii obișnuiți, ci pentru copii cu anumite abilități: invizibilitate, putere fizică ieșită din comun, levitare etc. Dar bunicul lui era cel și cel mai special: era singurul care putea să vadă monștrii. Iar când bunicul moare într-un mod groaznic, Jacob, care deja are 16 ani, nu mai știe ce să creadă: chiar există acei monștri? Poveștile bunicului nu erau inventate?

Lui Jacob nu-i rămâne decât să meargă pe insula unde bunicul lui s-a simțit în siguranță pe perioada războiului, să descopere casa doamnei Peregrine și să dea de urma vreunui copil, acum devenit adult, ca să afle o dată pentru totdeauna ce e cu poveștile alea. Iar din momentul în care ajunge pe insulă, începe nebunia Acțiunea e minunată, nu-mi venea să cred ce citeam, mă miram la fiecare pagină. Iar pentru că ăsta e primul volum, aștept cu nerăbdare, cu mare nerăbdare, să văd ce o să se întâmple în continuare, dacă o să fie așa cum cred eu sau de mii de ori mai fain. Nu vreau să scriu mai multe, cărțile de genul ăsta trebuie citite pe nerăsuflate, nu povestite.

I used to dream about escaping my ordinary life, but my life was never ordinary. I had simply failed to notice how extraordinary it was. Likewise, I never imagined that home might be something I would miss. Yet as we stood loading our boats in the breaking dawn, on a brand new precipice of Before and After, I thought of everything I was about to leave behind – my parents, my town, my once-best-and-only friend – and I realized that leaving wouldn’t be like I had imagined, like casting off a weight. Their memory was something tangible and heavy, and I would carry it with me.
And yet my old life was as impossible to return to as the children’s bombed house. The doors have been blown off our cages.

Dacă Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children m-a făcut să mă simt din nou ca la 16-17 ani și dacă m-am îndrăgostit iremediabil de ea, am fost foarte, foarte dezamăgită de unele recenzii de pe goodreads și alte site-uri. Am impresia că mulți nu mai știu cum să se bucure de o carte. Înțeleg să vrei să faci critică literară pentru un curs sau ca să îți demonstrezi că, mamă, cum știi tu să despici firul în patru, dar cât de mult să-i fi dezamăgit pe unii o amărâtă de poveste fantastică, încât să se apuce să o desființeze cu ură? Bleah!

La final trebuie să vă recomand și Heroes (asta dacă nu sunt ultima persoană din lume care să-l fi văzut abia acum) – este unul dintre cele mai interesante și addictive seriale pe care le-am urmărit. Ce să fac, mă dau în vânt după povești cu un picior în realitate și unul în fantastic

Ps. Cartea o să fie ecranizată de Tim Burton! De-abia aștept!

Editura Vellant, colecția Cărți însemnate, 2011, traducere de Bogdan Perdivară

T.S. Spivet este un puști de 12 ani pasionat de cartografiere. Face hărți cu tot ce se poate pune pe o hartă, întocmește grafice și încearcă să-și răspundă singur întrebărilor existențiale punându-le pe hârtie și sperând ca astfel să dezlege misterul. Locuiește la o fermă cu mama lui (entomolog în căutarea unei specii de cărăbuș), cu tatăl său (cowboy adevărat) și cu sora lui (o adolescentă normală – dacă există așa ceva).

Hărțile pe care T.S. le face sunt atât de bune, încât Muzeul Smithsonian decide să-i acorde un important premiul, fără să știe exact câți ani are domnul Spivet. Iar T.S. trage aer adânc în piept și se urcă într-un marfar, hotărât să ajungă de unul singur în Washington, D.C. și să-și ridice premiul.

Toate au fost bune și frumoase până a ajuns la destinație: mi-a plăcut cum descria viața de la fermă, m-am mirat de cât de diferiți erau părinții lui, am fost alături de el în toate peripețiile de-a lungul Americii, dar magia s-a sfârșit odată ce a ajuns în Washington, D.C. Nu știu ce s-a întâmplat exact, dar povestea mi s-a părut trasă de păr și nu am mai putut să o urmăresc cu sufletul la gură

Dar măcar m-am bucurat pe tot parcursul cărții de schițele lui T.S., care apar pe aproape fiecare pagină. Din punct de vedere grafic, cartea mi se pare foarte bine gândită și realizată, jos pălăria! Păcat însă că autorul nu a reușit să țină ritmul poveștii până la final. Mare păcat!

Aged 13 3/4

Puffin, 2002

În timp ce mănânc o prăjitură nesperat de bună, cumpărată de la magazinul din colț, încerc să-mi amintesc cum eram și ce făceam la 13 3/4 ani. Eram prin clasa a V-a sau a VI-a și sigur mă băteam cu Mihai în pauze. Îmi era frică de diriginte (profu’ de mate) și o adoram pe profa de română. Eram la un liceu cu clase V-XII și mă uitam fascinată la cei mai mari. În rest îmi făceam temele, citeam, mergeam în fiecare weekend la țară cu unchiul meu și cam atât.

Nu cred că pe atunci scriam în jurnal, dar chiar dacă aș fi făcut-o, însemnările mele ar fi fost cât se poate de puerile și lipsite de haz față de cele ale lui Adrian. M-am distrat teribil citind cartea asta și nu-mi vine să cred că am descoperit-o abia acum. Dar, dacă mă gândesc bine, nu are importanță când o citești pentru că oricum ajungi să te identifici cu personajul: fie treci prin aceleași stări și te frământă aceleași gânduri, fie ai trecut deja prin asta și știi cum e.

Problemele lui Adrian sunt cele mai importante din lume (pentru el, evident), dar nu sunt tipice pentru un copil de vârsta lui: părinții se despart și tatăl își pierde slujba și uneori îi mai cere lui Adrian bani din economiile lui, într-o zi merge la școală cu șosete roșii și este sancționat de director, tipa de care e îndrăgostit iese cu cel mai bun prieten al lui, bătrânul de care s-a oferit să aibă grijă e un ciufut, poeziile nu îi sunt difuzate de cei de la BBC etc. Nu e de mirare că Adrian se plânge încontinuu

Nigel brought his records round. He is into punk, but I don’t see the point of it if you can’t hear the words. Anyway I think I’m turning into an intellectual. It must be all the worry.

[...] Now I know I am an intellectual. I saw Malcom Muggeridge on the television last night, and I understood nearly every word. It all adds up. A bad home, poor diet, not liking punk. I think I will join the library and see what happens.

Cartea e plină de situații amuzante, notate cu conștiiciozitate de Adrian, iar inocența cu care le relatează este înduioșătoare. Îți dorești să nu se facă mare niciodată, să nu înceapă să vadă lumea cu ochi de adult.

Mr Lucas came round and offered to take my mother shopping in the car. They dropped me off at school. I was glad to get out of the car with all the laughing and cigarette smoke. We saw Mrs Lucas on the way. She was carrying big bags of shopping. My mother waved, but Mrs Lucas couldn’t wave back.

Mi-am comandat deja următoarea carte din serie și am de gând să le cumpăr și să le citesc pe toate. Am râs în metrou, dis-de-dimineață, am râs la cursuri împărțind cartea cu o colegă, am râs recitind fragmentele care mi-au plăcut. Cred că Adrian o să devină my new best friend

Editura Polirom, colecția Ego.Proză, 2009

Scurtă poveste cu autorul
Vineri eram la lansarea cărții Ceea ce ne desparte când, dintr-odată, văd intrând în librărie un tip care semăna cu Ovidiu Pop. Am scos Trickster-ul din geantă, m-am uitat la poza autorului, m-am uitat la tipul blond din fața mea, am întrebat o colegă, mi-a spus „da, cred că el e”, am luat un pix și m-am dus la OP ca să îi cer un autograf. Trebuie să menționez că îl mai văzusem doar o singură dată înainte, la o seară de literatură organizată de Observator cultural, unde, nu știu de ce, am tras concluzia că OP stă în Cluj și că dacă o să vreau un autograf de el, nu o să am nici o șansă să-l mai prind în București.

Ei bine, tipul blond era chiar Ovidiu Pop. I-am spus că am trecut de jumătatea cărții, că îmi place, că într-o seară mi-am visat bunicii după ce citisem mai multe pagini din carte și, după ce am mai povestit puțin, am primit și un autograf. The (happy) end.

După cum scriam și pe celălalt blog al meu, aceste întâlniri neașteptate cu scriitorii români mă fac să îmi placă și mai mult literatura română contemporană.

Scurtă dare de seamă despre carte
Trickster e o carte tricky. Începutul te amețește bine de tot, mijlocul e o poveste despre copilărie, iar de sfârșit, se sfârșește cu o mini-revoluție. Evident, partea care mi-a plăcut cel și cel mai mult e aceea în care Doru își rememorează copilăria. Unul dintre trick-urile mele preferate a fost limbajul. Satul Roagăz, unde Doru este lăsat în grija bunicilor, e un sat 100% ardelenesc. Am găsit așa de multe expresii pe care le foloseau bunicii mei În plus, clujenii vorbesc ca la Cluj: „No, hai să merem acasă, a zis. Mâine io tre’ să mă duc la lucru.” Așa se vorbește și-n Baia Mare și am zâmbit de fiecare dată când am dat peste astfel de dialoguri, dar cred că pentru cineva care nu e familiarizat cu acel limbaj, cartea poate părea greoaie.

Oricum, viața la țară mi s-a părut cât se poate de autentică. Așa erau și bunicii mei: lucrau de dimineața până seara, mergeau la câmp, aveau grijă de gospodărie, dădeau o mână de ajutor neamurilor… Niciodată nu stăteau locului. Îmi plăcea să merg cu bunicul cu calul pentru că mă lăsa pe mine să-l strunesc. Eram umbra bunicului: unde era el, eram și eu. Mergeam cu el la arat, la strâns fânul, stăteam cu el în șură când avea ceva de reparat.

Nu zic că Trickster e cea mai bună carte pe care am citit-o în ultimul timp, zic doar că a reușit să-mi atingă o coardă sensibilă. Cărțile cu pisici și cărțile despre copilărie o să fie mereu printre preferatele mele.

Editura Polirom, colecția Ego.Proză, 2010

Am început să citesc cartea în seara de dinainte să zburăm spre Dublin. Voiam să iau cu mine o carte românească și mi-am adus aminte de ea. Ei bine, deși trebuia să ne trezim la 4, am citit cam 100 de pagini în prima noapte. Povestea era atât de captivantă, încât nu-mi venea să merg la culcare. Cu greu, cu mare greu m-am despărțit de carte până a doua zi, în avion. Iar în Dublin, în timp ce ne plimbam pe străduțele din centru și încercam să trag cât mai mult cu urechea la ce se vorbea în jur (doar ca exercițiu de limbă, vă jur!), mă gândeam neîncetat la Noapte bună, copii! De-abia așteptam să ajungem la hostel ca să mă bag în pat și să citesc iar. Prin urmare, am terminat cartea în trei zile. Noroc că îmi cumpărasem o carte și de-acolo, altfel aș fi recitit-o pe asta.

Povestea mi s-a părut a naibii de reală! Îmi era așa de ușor să mă pun în pielea personajelor, să intru în carte. Capitolele despre copilăria personajelor principale (Marius, Paulică, Cristina și Leo) mi-au fost cele mai dragi. Și eu am crescut la țară și până să ajung la liceu nu concepeam să rămân în weekend în oraș. La bunica aveam prieteni cu care mă jucam cât era ziua de lungă: mergeam la pescuit, jucam fotbal, mâță (de-a prinselea) și tupu (de-ascunsele), iar când era vreme urâtă jucam cărți și țări, orașe, munți, ape. Vara mergeam la furat de corcodușe și ne urcam în toții copacii din jur. Au fost niște ani cât se poate de minunați pentru mine! Iar citind cartea asta mi-am adus aminte de toate năzdrăvăniile pe care le-am făcut atunci și de prietenii pe care i-am avut, dar cu care nu mai păstrez legătura. Nu ne-am certat, nu ne-am propus să nu rămânem prieteni, ci pur și simplu așa s-a întâmplat.

Dar cei patru mușchetari din carte au rămas prieteni și după ce trecuse vremea vacanțelor la țară. Marius și Paulică erau din Oravița, iar Cristina și Leo locuiau în Timișoara. Era normal ca cei doi să ajungă să fie împreună, chiar dacă lui Marius i-a plăcut dintotdeauna de Cristina. Ba mai mult, pe la 17 ani plănuiesc să fugă toți în America (partea asta se petrece în comunism). Încă mă înfior toată când mă gândesc la paginile în care este descrisă tentativa lor eșuată de fugă… Dar Cristina și Leo nu s-au dat bătuți și peste câteva luni chiar au reușit să ajungă în America. După căderea comunismului, în 1990, îl cheamă pe Marius la ei.

Capitolele în care ei sunt în America sunt destul de dure… evident, nu avea cum să le fie ușor unor puști să își câștige existența acolo, iar în cele din urmă doar Marius pare să fie singurul care o duce cât de cât OK. Cristina acceptă să joace în filme porno, iar Leo vinde droguri. Nu e chiar împlinirea visului american, nu? Cât timp ei încearcă să supraviețuiască în America, Paulică termină filologia în Iași, primește un post de profesor, se însoară, divorțează etc.

Mi-a plăcut faptul că nici un personaj nu rămâne cu povestea spusă doar pe jumătate; nu m-am întrebat ce s-a întâmplat cu x sau cu y și nu mi-am făcut griji în legătură cu ce li s-ar putea întâmpla. Se pare că îmi plac cărțile cu final închis Sunt mai liniștită după ce le termin, nu mă frământ degeaba pentru personajele pe care le las în urmă.

Cartea asta a fost pe gustul meu de la prima până la ultima pagină. Nu cred că o să citesc o altă carte românească, anul ăsta, care să-mi placă mai mult. Poate doar dacă recitesc Zilele regelui, dar tot nu se pune Nu știu ce altceva să mai zic, poate doar să-i mulțumesc din nou lui Gheo pentru încă o carte minunată.