Rainbow Books

Editura Cartea Românească, 2010

Când l-am cunoscut pe Marin la Festivalul de Poezie, am ajuns să-i spun că uneori nu prea am chef să citesc, fie că dau peste o carte care nu-mi prea place, fie că nu sunt în dispoziția necesară. Iar după ce îmi revin, devorez carte după carte. Și i-am mai spus că unele cărți ale autorilor români sunt ca niște bomboane cu care mă îndulcesc după asemenea perioade amare.

După ce am auzit numai de bine despre carte (de exemplu, de la Marius Chivu și de la Liviu, ba chiar și de la Mircea Cărtărescu la lansare), am lăsat să treacă ceva timp, să treacă valul ăsta de entuziasm pe care l-a strânit ca să o pot citi și eu.

Recunosc, i-am făcut o mare defavoare cărții: în loc să o savurez ca pe o bomboană, am citit-o pe sărite, am mutat-o dintr-o cameră în alta și am cărat-o după mine prin autobuze, deși nu îmi mai place să citesc în acele mijloace de transport în comun. Cu alte cuvinte, nu am tratat-o cum se cuvine.

Povestea m-a prins de la început. Și cum era să nu mă prindă când e vorba de niște prieteni pe care-i leagă o chestie atât de inedită (pentru mine) precum poezia. Știu de la White Noise câte una, alta despre poeți, despre lecturi de poezie, despre poezie, dar a fost ceva nou să citesc despre niște personaje poeți. Evident, cartea nu e doar despre poezia care-i leagă pe Adrian, The Great, Dan Parfenie și Lidia, ci e și despre iubire. Nu o iubire ca-n povești, care trece peste toate obstacolele și ai cărei protagoniști ajung să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți, ci despre o iubire care te face să străbați zeci și sute de kilometri, să îți înșeli soțul, să îți dai întâlniri prin hoteluri…

În plus, iubirea și poezia au loc în Spania. Aș putea să interpretez și asta ca un semn că e timpul să mă apuc de spaniolă, dar degeaba există semne dacă nu există voință… Oricum, mi-a prins bine că m-am plimbat, chiar și în gând, în însorita Spanie. Am un prieten bun ai cărui frați erau plecați în Spania. Îmi povestea despre ce lucrau acolo, ce cadouri îi aduceau când veneau în vizită în România etc. Nu am fost deloc surprinsă când Adrian a plecat în Spania. A lucrat o vreme ca paznic de noapte și a trăit într-o rulotă minusculă. A cunoscut-o pe Vanessa și a ajutat-o în afacerile ilegale pe care le avea. Apoi a cunoscut-o pe Maria și s-a îndrăgostit.

Fragmente din Cortázar și o mulțime de nume de autori spanioli. Adrian și Maria pe un vas care este dezmembrat puțin câte puțin, până când își dau seama că e timpul să plece. O livadă de măslini.  ”Căpicul” care te doare. Adrian și Vanessa sub o remorcă, ascunzându-se de ploaie. O lectură publică. Berlin. Astea sunt doar câteva frânturi din roman, cele care mi-au rămas cel mai bine în minte. Nici din poezie nu sunt în stare să rețin mai multe, poate câteva versuri sau senzația pe care versurile mi-au dat-o când le-am citit pentru prima dată. Așa și cu cartea asta: are forma unui roman, dar feeling-ul unei poezii. Mi-a plăcut asta.

Dacă o citiți, citiți-o dintr-o suflare. E singurul mod în care merită citită.

Editura Cartea Românească, 2010

Din nou, nu ştiu ce să scriu despre o carte care mi-a plăcut mult. Şi având în vedere că am o slăbiciune pentru Maria Manolescu, mi-e frică să nu exagerez cu laudele. Am citit câteva recenzii şi am ascultat şi mai multe păreri despre carte la lansarea acesteia ca să ştiu la ce să mă aştept. Şi totuşi, am fost mai mult decât plăcut surprinsă.

Maria Hristescu e un personaj carte te cucereşte de la primele rânduri. Nu pentru că ar fi cine ştie ce suprapersonaj de care te îndrăgosteşti sau pentru că ar fi un personaj minunat, ci pentru că e unul cât se poate de inedit. Maria Hristescu are 50 de ani, 130 de kilograme şi este o florăreasă care suferă, printre altele, de sindromul Tourette. Maria Hristescu, cea care nu ştie să dea rest clienţilor, s-a apucat să scrie o carte. Ba foloseşte laptopul fiului ei pentru asta. Ah, fiul ei, Cristi Hristescu, e mort de două zile şi pus să stea în frigider, la răcoare.

Evident, asta nu e tot. Dar nu vreau să dau mai multe detalii ca să nu vă stric lectura. Există un motiv pentru care Maria s-a apucat de scris, aflaţi până la urmă dacă Cristi a fost omorât de ea sau nu (şi de ce), dar mi-a plăcut la nebunie!!! cum este construită cartea, cum primeşti doar bucăţele de poveste şi devii din ce în ce mai curioasă, cum ai vrea să ştii ACUM! ce se întâmplă, dar Maria Manolescu îţi spune “nţ! Mai ai puţintică răbdare!” şi cum totul o dă din nebun în mai nebun.

Recunosc, nu mi-au plăcut povestirile lui Cristi, dar în rest am savurat fiecare pagină. Îmi place că autoarea nu s-a dezis de personajele “din popor” şi că a pus în cartea asta aproape toate prejudecăţile posibile: o mamă este responsabilă pentru toate măgăriile pe care le face copilul ei, indiferent de vârstă; ţigăncile fură şi put; o femeie nu poate pur şi simplu să se plimbe pe stradă, ea trebuie să aibă un scop, altfel de ce nu e acasă să facă mâncare şi să aibă grijă de soţ şi de copil?! etc.

Ca picăturile de sânge pe linoleumul din lift nu e deloc o carte drăguţă, dar e o carte care te prinde dacă eşti cât de cât open-minded. Poate că acum 2 ani nu aş fi fost în stare să apreciez cartea aşa cum se cuvine, aşa că nu pot decât să mă bucur că am citit-o cu mintea de acum. Uneori mai trebuie să mă uit şi la partea întunecată a vieţii, nu pot să vreau doar zile cu soare. Mulţumesc, Maria

Editura Cartea Românească, ediţia a II-a, 2007

În ultimii anii am devenit din ce în ce mai interesată de aceste cărţi de memorii, jurnale, mărturii ale unor epoci pe care nu le-am prins, dar mult mi-ar mai fi plăcut să le fi trăit. Nu pot să dau timpul înapoi, nu pot să mă renasc într-un alt secol, aşa că nu-mi rămâne decât să sorb fiecare frază din astfel de cărţi.

Gh. Jurgea-Negrileşti a avut norocul să se nască din doi oameni de familie bună: tatăl său era un moşier moldovean, iar mama era fata consulului rus din Galaţi. A primit o educaţie bună, i-a cunoscut pe cei mai importanţi oameni ai secolului trecut, toate zvonurile importante îi treceau şi lui pe la ureche, făcea parte din lumea bună a Capitalei etc.

Cel şi cel mai mult mi-au plăcut descrierile vremurilor de atunci, a obiceiurilor, a hainelor, a oamenilor. Este o diferenţă enormă între toate regulile şi constrângerile acelei epoci şi libertatea aproape totală din ziua de azi. Sunt atâtea pagini minunate în carte despre prima plimbare a autorului cu automobilul, despre petrecerile luxoase de pe vasul consulatului şi chiar despre familiile excentrice la care a stat împreună cu mama lui în Ucraina.

Mereu mi s-a părut cât de poate de interesant să citeşti despre personalităţile unei epoci nu în cărţile de istorie şi nici în cărţile istoricilor, ci în astfel de memorii/jurnale. Din astfel de cărţi afli despre oameni şi nu despre mituri şi parcă unii îţi devin mai puţin antipatici, alţii dimpotrivă.

Din păcate, astfel de cărţi sunt destul de dure pentru o sentimentală ca mine (războaie, oameni care au fost şi nu mai sunt, venirea comuniştilor etc.), aşa că nu-mi permit să citesc prea multe într-un an. Nu ştiu când o să am din nou chef de un jurnal, dar ştiu care va fi următorul: partea a doua din Timpul ce ni s-a dat.

Editura Cartea Romaneasca, 2009

Daca la inceput am fost entuziasmata de faptul ca Serban Anghene e chiar mai mic decat mine si, uite ce fain!, a castigat un asemenea premiu (Premiul pentru Proza la Concursul de manuscrise pentru tineri sub 35 de ani organizat de USR), dupa 100 si ceva de pagini asa de tare m-a obosit stilul cartii. M-am saturat sa tot citesc “mama tatalui meu” in loc de bunica, m-am saturat de Capitanul Planeta si de Fordul din ’71.

Dupa o pauza de 2 zile mi-a placut iar cartea, deci nu cred ca e vina ei, ci a mea. Supermen e un pusti tare simpatic, cu un tata sef de departament, care e obsedat de o masina Ford in ’71 si de la care a invatat ca o femeie trebuie sa aiba zbânţ. Mi-a placut la nebunie cuvantul ala, promit sa-l folosesc data viitoare cand ma indragostesc Si mi-a mai placut calatoria tatalui in strainatate ca sa cumpere masina. In schimb, m-a enervat unchiul Titi, regalistul.

Mda, nu prea sunt in stare sa formulez o parere inchegata despre carte. A fost asa si asa: mi-a placut stilul pana cand a devenit obositor, mi-au placut anumite personaje si intamplari, dar m-am saturat de unele repetitii, cam atat.