Rainbow Books

Humanitas, 1992, traducere de Micaela Slăvescu

Oamenii de la sala de escaladă sunt foarte mișto. Nu vezi pițipoance sau cocalari, nu râde nimeni de tine când te chinuiești să faci un traseu, ba dimpotrivă, iar unii sunt adevărați bookaholici sub acoperire Așa că am început să împrumut cărți în stânga și-n dreapta, având grijă să-mi notez, de data asta, cui și ce i-am dat. Apoi am primit eu o carte pe care să o citesc și care mi-a plăcut mult de tot.

Deși m-am gândit la un moment dat să dau la Istorie, romanele istorice nu sunt punctul meu forte. N-am citit multe, nu pot să zic că mă dau în vânt după ele, dar dacă nimeresc unul

bine scris, îl savurez ca pe orice altă carte. Doar Dumnezeu și noi este în primul rând un amuzant roman de moravuri, iar abia apoi e un roman istoric.

Francezii din secolul al XVII-lea erau… primitivi Nu zic asta cu surprindere, doar că uneori sunt atât de preocupată de prezent, încât uit cât de diferite erau mentalitățile în urmă cu 10, 20, 100 de ani. Mi s-au părut naivi și simpatici, așa superstițioși cum erau: dacă vedeau un dolmen trebuiau să-l înconjoare, altfel ar fi avut parte de ghinion; din sângele și hainele celor condamnați la moarte se făceau poțiuni miraculoase; temnicerul avea voie să schingiuiască (ba avea și instrucțiuni foarte clare în privința asta), dar nici vorbă să poată face pe călăul, în schimb, călăul avea voie doar să omoare condamnații la moarte, nu să-i schingiuiască; mai mult, nimeni nu voia să aibă de-a face cu călăul, dar, vai, ce se mai distrau la câte-o execuție publică!

„Doar Dumnezeu și noi” e deviza familiei Pibrac, ajunsă la cea de-a opta generație, ai cărei bărbați au meseria nobilă de… călăi. Lui Iustinian Întemeietorul nu i-a fost ușor să facă dintr-o meserie infamă ceva de care să fii mândru, dar fiind un tip inteligent, orgolios, ambițios, s-a dăruit cu totul slujbei care l-a salvat de la galere, reușind să fie amintit cu venerație de către urmașii lui. Nu am putut decât să admir devotamentul Pibracilor pentru o meserie atât de urâtă și să mă minunez de cum au ridicat-o la nivel de artă.

– Mă mir, de exemplu, de faptul că funcţia de călău v-a îmbogăţit aşa de mult. Căci trebuie să fiţi foarte bogat ca să posedaţi un astfel de mobilier. [...]
– Numai ziariştii şi neştiutorii ne califică de călăi. Binevoiţi a nota că termenul exact care ne desemnează funcţia este acela de Executor al Înaltelor-Lucrări sau al Sentinţelor Criminale, cum se spune acum. Aţi face bine să v-o amintiţi pe viitor. [...]
– Am notat. Totuşi veţi recunoaşte că publicul foloseşte îndeobşte primul termen.
– Posibil, dar de la decretul din 12 ianuarie 1787, este interzis să fim numiţi astfel, vinovatul putînd fi chemat să răspundă în faţa tribunalelor. Nu putem fi călăi, de vreme ce sîntem braţul înarmat al Justiţiei. Cei care fac ultimul gest. Fără noi, n-ar exista pedeapsă capitală. Militarii care ucid atîţia nevinovaţi ce-şi servesc şi ei patria lor sînt acoperiţi de glorie, iar pe noi, care nu dăm moartea decît vinovaţilor, ne privesc toţi cu dispreţ!

Rar mai găsești oameni așa de mândri de ceea fac. Sau dacă există, îi găsești în cărți

Quirk Books, 2011

Mai țineți minte cum citeați cărțile cu Harry Potter până dimineața devreme pentru că povestea era incredibil de captivantă? Mai știți cum dădeați pagină după pagină și promiteați că după ce terminați capitolul mergeți la culcare, dar se termina prea brusc și mai citeați încă unul și încă unul și tot așa? Mai știți cum stăteați cu sufletul la gură, cum uneori vă scăpa câte-un „ai grijă, Harry! Ron, ferește-te! NUUUU!”? Mai țineți minte cum erați trup și suflet alături de personaje? Ei bine, dacă vă e dor de o astfel de poveste, de un fantasy pe care pur și simplu să-l devorați, vă recomand, ba chiar vă zoresc să citiți Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children.

Ce mi s-a părut fascinant, după ce am citit cartea și m-am „documentat” un pic, e că pozele cu acei copii… neobișnuiți există, nu au fost create special pentru roman. Ba mai mult, Ransom Riggs a scris cartea pornind de la acele poze! Instantaneu ciudații respectivi mi-au devenit mai dragi

Jacob, rich suburban kid, crește ascultând poveștile fantastice ale bunicului său: cum, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, acesta a fost trimis de către părinți în Marea Britanie, unde a ajuns în această casă condusă de doamna Peregrine. Doar că nu era o casă pentru copii obișnuiți, ci pentru copii cu anumite abilități: invizibilitate, putere fizică ieșită din comun, levitare etc. Dar bunicul lui era cel și cel mai special: era singurul care putea să vadă monștrii. Iar când bunicul moare într-un mod groaznic, Jacob, care deja are 16 ani, nu mai știe ce să creadă: chiar există acei monștri? Poveștile bunicului nu erau inventate?

Lui Jacob nu-i rămâne decât să meargă pe insula unde bunicul lui s-a simțit în siguranță pe perioada războiului, să descopere casa doamnei Peregrine și să dea de urma vreunui copil, acum devenit adult, ca să afle o dată pentru totdeauna ce e cu poveștile alea. Iar din momentul în care ajunge pe insulă, începe nebunia Acțiunea e minunată, nu-mi venea să cred ce citeam, mă miram la fiecare pagină. Iar pentru că ăsta e primul volum, aștept cu nerăbdare, cu mare nerăbdare, să văd ce o să se întâmple în continuare, dacă o să fie așa cum cred eu sau de mii de ori mai fain. Nu vreau să scriu mai multe, cărțile de genul ăsta trebuie citite pe nerăsuflate, nu povestite.

I used to dream about escaping my ordinary life, but my life was never ordinary. I had simply failed to notice how extraordinary it was. Likewise, I never imagined that home might be something I would miss. Yet as we stood loading our boats in the breaking dawn, on a brand new precipice of Before and After, I thought of everything I was about to leave behind – my parents, my town, my once-best-and-only friend – and I realized that leaving wouldn’t be like I had imagined, like casting off a weight. Their memory was something tangible and heavy, and I would carry it with me.
And yet my old life was as impossible to return to as the children’s bombed house. The doors have been blown off our cages.

Dacă Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children m-a făcut să mă simt din nou ca la 16-17 ani și dacă m-am îndrăgostit iremediabil de ea, am fost foarte, foarte dezamăgită de unele recenzii de pe goodreads și alte site-uri. Am impresia că mulți nu mai știu cum să se bucure de o carte. Înțeleg să vrei să faci critică literară pentru un curs sau ca să îți demonstrezi că, mamă, cum știi tu să despici firul în patru, dar cât de mult să-i fi dezamăgit pe unii o amărâtă de poveste fantastică, încât să se apuce să o desființeze cu ură? Bleah!

La final trebuie să vă recomand și Heroes (asta dacă nu sunt ultima persoană din lume care să-l fi văzut abia acum) – este unul dintre cele mai interesante și addictive seriale pe care le-am urmărit. Ce să fac, mă dau în vânt după povești cu un picior în realitate și unul în fantastic

Ps. Cartea o să fie ecranizată de Tim Burton! De-abia aștept!

Paideia, 2008

M-am bucurat când am văzut o carte mai bine tehnoredactată și corectată decât Anii ’80 și bucureștenii,  dar după vreo 20 de pagini mi-am dat seama că nu o să fie nici pe departe la fel de interesantă.

Antologia (sau studiul sociologic, nu știu exact cum să-i spun) debutează în forță cu mărturii ale unor mineri care au luat parte la Mineriade. Unele amintiri sunt contradictorii – unii îl acuză pe Cozma, alții spun că nu el ar fi fost organizatorul – până la urmă „executanții” nu știu nici acum cine i-a chemat la București și de ce. În schimb am regăsit și aici povești despre „mineri în salopete curate” care îi urcau pe cei „în salopete murdare” în camioane și îi duceau în diverse părți din București ca să devasteze, să lovească, să sperie „huliganii”. Mulții chiar credeau că statul este amenințat de acei „huligani” și că ei trebuie să-i împiedice.

Privind acum retrospectiv, nu mai pot să cred că noi ne-am dus acolo ca să apărăm instituțiile statului, cred că mai degrabă a fost un joc politic făcut de… Iliescu. Și nu mi-e frică să spun asta, fiindcă în Constituția României scrie că am dreptul la opinie și eu cred că nimeni nu poate să-mi ia acest drept. El este de vină fiindcă a chemat minerii împreună cu liderul lor, ca apoi, când nu a mai avut nevoie de el, l-au înfundat cu 18 ani de pușcărie.

Cealaltă antologie mi s-a părut mai bună pentru că au fost mai mulți oameni intervievați, din cele mai diverse categorii sociale, și mi s-a părut mai convingătoare: dacă un profesor, un șofer, un inginer și o coafeză aveau aceleași nemulțumiri și sufereau de aceleași lipsuri, înseamnă că așa trebuie să fi fost. Dar dacă ai vreo doi oameni care povestesc despre cum au încercat să pună bazele unei afaceri, dacă ai încă vreo două mărturii despre cum se obțineau bursele de studiu în anii ’90 și despre ce însemna să fii student la o facultate particulară, mi se pare prea puțin. Clar e o altă abordare față de Anii ’80 și bucureștenii, doar că mie mi se pare mai fără substanță.

Clar e o carte care nu m-a impresionat, din moment ce nu mai țin minte aproape nimic în afară de poveștile minerilor. Ce-i drept, mi-a trezit anumite amintiri – cum mergeau ai mei cu marfă din România și o vindeau prin Ungaria, Polonia, Bulgaria și se întorceau cu marfă de acolo pe care o vindeau aici, cum au avut o masă în piață, iar în unele dimineți mă ducea tata la școală și de-abia încăpeam pe bancheta din spate a mașinii de lăzile cu produse, cum în vara de dinainte să intru în clasa întâi am mers la bunicii din Brăila și în drum spre casă ne-am oprit pe la prietenii alor mei din București și mi-a luat mama uniformă de acolo, uniformă pe care am iubit-o doar pentru că era din București, iar eu știam încă de pe atunci că aici o să locuiesc când o să fiu mare etc.

Iar textul lui Filip Florian despre gazetărie mi se pare mult prea bun și atipic pentru cartea asta (de altfel, asta a fost singura mea bucurie în 396 de pagini…).

Această perioadă comunistă ne-a deformat. Nu pot să gândesc altfel decât am fost obișnuit o viață întreagă. Eram prea mare când a venit Revoluția, eram prea bătrân, aveam niște reflexe formate. Visul ăsta al nostru – să-ți cumperi o pereche de blugi și un video… Ei, acu am vreo cinci video-uri acasă și perechi de blugi de nu mai pot să le număr, o parte nici nu le port. Reflexul a rămas. Reflexul „se poate aranja”, reflexul „trebuie să dai o șpagă, trebuie să ungi o rotiță”. Asta învățaserăm noi în perioada respectivă. Te duceai la doctor cu cartușul de Kent, te duceai la polițist cu pachetul de cafea. Ei, nu poți să uiți treburile astea. Or, generația noastră sunt cei care, la ora actuală, sunt conducătorii de firme. O parte dintre ei sunt mai deformați, o parte dintre ei sunt mai puțin deformați. Cei care sunt foarte deformați de politica comunistă sunt cei care, nici acum, nu doresc integrarea în Europa, nu doresc o concurență liberă, trag în continuare sforile în spate și și-o aranjează politic pe tot felul de relații, exact ce făceau în perioada respectivă. Atunci își aranjau un televizor color, acum își aranjează o scutire de impozit.

Într-o lume ideală aș avea destul timp ca să citesc o carte la două-trei zile și să scriu despre ea. În lumea în care trăiesc, mă trezesc la 7, merg la serviciu până la 17, iar luni, miercuri și vineri mai petrec două ore (fără a mai contabiliza și drumul) cățărându-mă pe pereți – la propriu. Sunt foarte încântată de această nouă pasiune și mă bucur că măcar acum, în ceasul al treișpelea, m-am apucat de un sport. În schimb, citesc mai puțin, mai dezorganizat, mai pe fugă. Poate o să găsesc la un moment dat echilibrul între serviciu – cățărat – citit – timp pentru mine, dar până atunci o să o țin dintr-un heirupism într-altul.

Lăsând văitatul la o parte, în ultima lună am citit trei cărticele pe care vreau să le consemnez pe blog. Să încep deci cu începutul.

Penguin, 2002

Aventurile lui Adrian continuă. Dacă la 13 3/4 ani viața i se părea grea, problemele lui erau cele mai importante și grave, la 15 ani totul e și mai complicat, mai ales când află că mama lui e însărcinată, iar fosta amantă a tatălui său tocmai a născut. În plus, Pandora, iubita lui, nu prea știe ce vrea – ba se despart, ba se împacă. Un lucru e cert însă: nu vrea să pună capăt suferințelor lui Adrian și să facă sex

Adrian e la fel de adorabil ca înainte. Îmi place tare mult de puștiul ăsta cu crize existențiale și cu suflet mare. Nu pot să nu râd de aerele lui de intelectual, dar și de naivitatea lui. De-abia aștept să mai crească un pic nepotul meu și să-i fac cunoștință cu Adrian. Sunt convinsă că o să se înțeleagă de minunte, mai ales că D. vrea să devină om de știință

It’s all a big waste of time, though, because intellectuals like me don’t need qualifications to get jobs or worldly success: it just comes automatically to us. It is because of our rarity value. The only problem is getting influential people to recognize that you are an intellectual. So far nobody has recognized it in me, yet I have been using long words like ‘multi-structured’ in my daily intercourse for ages.

Art, colecția Prima dată, 2011

Asta e prima mea carte din colecția Prima dată Sincer, mă așteptam la o antologie mai drăguță, mai practică (să stau cu creionul și cu caietul în mână și să notez titluri pe care le-am ratat și pe care mi-ar plăcea să le citesc chiar și acum), dar mulți dintre autorii textelor mi-au dat impresia că nu au luat în serios tema propusă. Pot să număr pe degetele de la o mână textele care mi-au plăcut, care mi s-au părut că au ce căuta aici. Sau poate că nu sunt eu așa de hip și open-minded ca să accept că într-o antologie despre „prima mea carte” poți să bați câmpii cât vrei și să atingi subiectul doar tangențial.

Din punctul ăsta de vedere, vă recomand mai degrabă Care-i faza cu cititul?, o carte frumoasă, frumoasă, cu texte drăguțe și cu multe recomandări bune.

Back Bay Books, 2011

Nici cartea asta nu m-a încântat. Sunt povestiri de câteva pagini, sau oare să le zic fabule?, în care toate animalele o sfârșesc rău. David Sedaris este necruțător cu personajele sale. Știu că fabulele au scopul de a îndrepta un anumit comportament, o anumită pornire, dar eu cred că lui Sedaris nu-i place natura umană. Da, există lăudăroși, egocentrici, aiuriți, fraieri, răutăcioși, jigodii, dar vorba aia, să arunce el primul piatră dacă e fără de păcat… Nu mi-au plăcut niciodată cei care arată cu degetul și se cred mai buni decât ceilalți – mi se pare o atitudine de rahat. Și tocmai asta mi se pare că face Sedaris în povestirile lui: îi judecă pe ceilalți, îi taxează, îi face de râs, iar apoi îi pedepsește. Bleah!

Trecând la ultimul punct de pe lista de azi, dacă nu ați aflat deja, cei de la Editura All au o campanie foarte faină: vALLuntar. Pe scurt: voi citiți cărțile lor, le recenzați, iar cei de la editură le transformă în ore de voluntariat. Fain, nu? Puteți să citiți mai multe la ei pe blog. Eu zic să vă înscrieți și să le dați cât mai mult de muncă!

Editura Pandora M, colecția Funky Fiction, 2010, traducere de Gabriella Eftimie

Cu toții știm că, mai devreme sau mai târziu, vom muri. Uneori poate că suntem obsedați de gândul ăsta și cu greu ne revenim din depresie, alteori parcă ne stimulează să facem lucruri pe care le amânăm – doar o viață avem, nu?

Dar cum ar fi să știi că peste exact 36 de ani, 168 de zile 14 ore și 23 de seconde totul se va sfârși? Prin tot mă refer la Pământ și la toate formele de viață de aici. Ei bine, Junior află despre dispariția rasei umane încă din uterul mamei. O voce îi dezvăluie cu exactitate când și cum va avea loc sfârșitul. Și aceeași voce va fi alături de el șoptindu-i mici secrete legate de cei din jur, pe care altfel nu ar fi avut cum să le știe, și ghidându-l… din umbră.

Întrebarea care-l macină pe Junior (și care ajunge să te obsedeze și pe tine după primele pagini) este: Ce contează atunci când știi că sfârșitul este atât de aproape?

La început am crezut că o să fie o carte mai siropoasă și care o să încerce să mă îndoctrineze cu idei de genul „trăiește ca și cum asta ar fi ultima ta zi”, „miroase florile și bucură-te cât poți de frumusețile care te înconjoară”, „tu ai spus azi te iubesc?” și alte asemenea bullshituri. Ei bine, m-am bucurat să dau peste o carte antrenantă, foarte americană în esența ei, plină de inadaptați.

E de-ajuns să te uiți la familia lui Junior ca să-ți dai seama că siropoșenia lipsește aproape cu desăvârșire din carte. Tatăl lui este un introvertit cu niște principii foarte bine înrădăcinate, mama este alcoolică, iar fratele mai mare, care-l terorizează în copilărie, ajunge pe la 15 ani să fie dependent de heroină. Dar nici Junior nu o duce mai bine, conștient fiind că, oricum, totul o să se sfârșească.

Din fericire pentru Junior, are dreptul la o nouă șansă. După ce în prima viață a luat mai multe decizii greșite și apoi nu mai știe cum să repare răul făcut, chiar înainte de sfârșitul lumii, vocea îi oferă posibilitatea să o ia de la capăt. Și, ca în orice scenariu hollywoodian, a doua oară  lucrurile îi ies mai bine. Își dă seama că nu are cum să salveze omenirea (sau o parte din ea) de inevitabil, ci învață să se bucure de cei dragi, de lucrurile mărunte, trăiește mai mult în prezent și încearcă să nu lase grija de ce o să se întâmple în viitor să-i domine existența.

Și, știind că singura alternativă la această durere e nimicul care se apropie cu repeziciune, încerci să-ți trăiești din plin durerea, lăsând-o să treacă prin tine. Ai învățat deja că asta-i soluția – să abandonezi controlul și impulsul de a controla totul. În drama aceasta de sfârșit de lume, a te strădui și a controla e egal cu a-ți pierde mințile. Așadar, faci tot posibilul și lași ca totul să curgă de la sine.

Cred că m-a prins cartea (lăsând la o parte secvențele parcă desprinse dintr-un film de acțiune de mâna a doua –  cantitate neglijabilă) tocmai pentru că și eu încerc să-mi dau seama, acum mai mult ca niciodată, ce naiba contează din ceea ce fac, de ce mă trezesc dimineața, de ce mă duc la serviciu dacă nu vreau să mă duc, de ce nu ies în oraș dacă vreau să ies, de ce, de ce, de ce. Nu am ajuns încă la o concluzie atât de categorică și nu-mi vine să urlu că Totul contează!, dar sper că măcar sunt pe drumul cel bun.

Criz a scris despre carte pe bookaholic.ro, iar Micawber la el pe blog.