Rainbow Books

Picador, 2010

Octavian nu e terorista, dar scrie foarte fain despre cărți. Și citește mult. Și doar cărți faine. Și mi le împrumută și mie. Din păcate, nu am cum să citesc în ritmul lui, așa că multe titluri rămân notate într-un carnețel, până când o să am bani și timp ca să mă ocup de ele.

Dar după ce am citit ce a scris el despre Room, mi-am zis că nu pot să amân și că trebuie să citesc cartea asta cât mai repede posibil. Octavian mă avertizase că e o carte de care nu te poți desprinde, dar eu cred că e mult mai mult de atât.

Jack tocmai a împlinit cinci ani. Deși e un băiețel cât se poate de deștept pentru vârsta sa, scrie și citește fără probleme, universul lui se rezumă la o cameră de 11×11 picioare, pe care o împarte cu mama lui (Ma) și celelalte obiecte din cameră. Nu a văzut niciodată un alt om, deși uneori l-a întrezărit pe Old Nick, când acesta intra în cameră și făcea patul să scârție.

Nu prea are jucării, dar improvizează: din coji de ouă au făcut un șarpe lung de tot; se mai joacă de-a strigatul, când fac cât de mult zgomot pot și strigă până răgușesc. Se uită și la televizor, dar nu mult. Oricum, ce vede el la televizor nu e adevărat; pentru el există doar camera, mama, obiectele de acolo și Old Nick. Eu mereu mă plictisesc când stau mai multe zile în casă, deși am internetul la dispoziție, așa că am fost cât se poate de surprinsă să văd câte jocuri a inventat autoarea pentru cei doi prizonieri.

When I was four I thought everything in TV was just TV, then I was five and Ma unlied about lots of it being pictures of real and Outside being totally real. Now I’m in Outside but it turns out lots of it isn’t real at all.

Am vorbit recent cu oompa despre monștri ca Old Nick și pedeapsa cu închisoarea pe viață mi se pare prea blândă pentru ei. Pe de altă parte, nu sunt de-acord cu pedeapsa capitală. Zău că nu știu ce ar merita să pățească oamenii ăia ca să plătească cu adevărat pentru ce au făcut. Pot doar să sper că vor primi destule palme și șuturi și pumni de la colegii lor din închisoare. Cât despre iertare, nu cred că cineva ar putea să ierte cu adevărat un așa monstru.

Am plâns, m-am înfuriat, am sperat și m-am bucurat citind cartea asta. Cam multe emoții stârnite de o singură carte, știu Și, după cum ziceam, nu e doar o carte de care nu te poți dezlipi (aș fi citit-o dintr-o suflare dacă aș fi putut să țin becul aprins toată noaptea), ci, la fel ca We Need to Talk About Kevin, e o carte care te obsedează, la care te gândești zile în șir după ce ai citit-o și pe care vrei să o împrumuți tuturor prietenilor tăi. Nu pentru că e veselă și frumoasă, ci pentru că e atât de bine scrisă, încât ai impresia că tu ești Jack.

Eu sper să câștige Man Booker Prize-ul de anul ăsta.

Editura Humanitas Fiction, colectia Raftul Denisei, 2008

E ciudat ca m-am regasit in carte, dar povestea in sine nu mi-a placut in mod special. Mi-e ciuda ca mi-a fost lene sa o caut in original, desi initial asa spusesem ca o sa fac. Traducerea mi s-a parut putin fortata, prea incerca sa sune “cool”. Dar asta e, vina e a mea, m-am invatat minte.

Culmea, la cursul de American Civilization suntem tot la anii 1950-1960, cu baby boom-ul, generatia Beat, inceputul societatii de consum etc. E muuult mai interesanta materia de semestrul asta decat cea de semestru trecut unde aproape numai despre puritani am vorbit. Oricum, ma bucur ca am contextul istoric care a dus la aparitia acestei generatii X.

In the UK the term was first used in a 1964 study of British youth by Jane Deverson. Deverson was asked by Woman’s Own magazine to interview teenagers of the time. The study revealed a generation of teenagers who “sleep together before they are married, don’t believe in God, dislike the Queen, and don’t respect parents,” which was deemed unsuitable for the magazine because it was a new phenomenon.

De aici

Reprezentantii livresti ai generatiei X sunt Andy, Dag si Claire. Primii doi sunt corporatisti, baieti cu joburi bune, cu posibilitati de avansare si cu o viata care se desfasoara in acelasi ritm in fiecare zi. Iar Claire provine dintr-o familie numeroasa, dar care nu o duce rau din punct de vedere financiar. Privilegiati? Da. Satui si dezamagiti de viata lor perfect aranjata si privilegiata? Da. Cum rezolva problema? Pleaca. Pur si simplu pleaca. Isi dau demisia, isi parasesc familiile si pleaca intr-un oras uitat de lume din desert. Traiesc in bungalow-uri mici, unul langa celalalt, au renuntat la atasamentul pentru lucrurile materiale, au slujbe de barmani, respectiv vanzatoare, si au devenit eco.

Problema e ca nu se simt cu mult mai bine nici cu noile lor vieti. Asa ca dupa ce stau o perioada in orasul acela mic, ajung sa lase iar totul in urma si sa plece mai departe.

Spuneam ca m-am regasit in carte, dar, cum bine a observat un prieten cand i-am povestit ce si cum, eu nu am cum sa fac parte din generatia X. Eu din start nu-mi doresc sa fiu o corporatista, pe cand ei au trecut prin acea experienta. Da, incerc sa fiu cat mai eco, sa am cat mai mult timp pentru mine, ma gandesc cum sa fac sa nu ajung sa lucrez ca un sclav pe plantatie, dar tot nu fac parte din generatia lor. Trebuie sa existe pe undeva un nume pentru oamenii astia ca mine, care habar n-au ce vor sa faca “atunci cand o sa fie mari”, dar stiu exact ce NU vor sa fac. Mai ramane doar sa aflu care e acela

Polirom, 2004

Nu sunt facuta sa citesc asa carti. Prea multa disfunctionalitate, personaje cu adevarat bestiale, mai mult am stat cu ochii inchisi si m-am chinuit sa citesc. Daca m-am ingrozit cand am dat de Gradina de ciment, in special de pasajul in care o ingroapa pe mama lor in pivnita, dupa ce am citit cartea asta, tare cred ca o sa visez urat la noapte Chiar m-a socat! Cel mai trist e ca exista asemenea cazuri in care parintii isi maltrateaza in halul asta copiii. Brrr!!!

Ma gandeam ca macar anul asta fac o mica pauza de la carti cu nebuni&co, dar se pare ca prietenii mei au alte ganduri pentru mine