Rainbow Books

În ultimele zile am avut lucruri mai importante de făcut decât să mă gândesc și să scriu despre cărțile pe care le-am citit, cum ar fi să stau noaptea târziu la povești cu Vio. Între timp, am început o a patra carte și m-a prins rușinea că nu am mai scris nimic, mai ales că am dat peste niște cărți foarte faine.

 Anchor Books, 2007

La început mi s-a părut ciudată ideea unei biografii scrisă la persoana I (eu nu am așa multă experiență în domeniu ca Octavian), dar nu mi-a venit să cred cât de natural era stilul și cât de repede am uitat că nu Julia Child era cea care scrisese cartea, ci Alex Proud’homme, nepotul ei.

Încă de când am văzut Julie & Julia mi-am dorit să știu mai multe despre Julia Child. Biografia începe cu sosirea soților Child în Franța și cu primele mâncăruri franțuzești pe care le încearcă Julia. După primele înghițituri era deja îndrăgostită de bucătăria franceză. Cartea e plină de nume de mâncăruri, restaurante, dar și de situații amuzante, iar o carte a cărei acțiune se întâmplă în Paris e mereu binevenită. Așa că timp de 333 de pagini am zâmbit, am salivat și m-am bucurat de această carte delicioasă. Entuziasmul mi-a scăzut doar când am citit de câtă dedicație și răbdare e nevoie să gătești franțuzește și mi-am dat seama că probabil cartea ei cu rețete o să rămână pe veci nefolosită

 Editura Polirom, colecția Biblioteca Polirom, 2011, traducere de Vali Florescu

Dacă la început o compătimeam pe Dorothy, fiica preotului, pentru că era mai mult sau mai puțin sclava unui tată care o certa dacă întârzia 12 minute cu masa, nu îi dădea bani ca să plătească marfa luată pe datorie, dar avea pretenția să nu mănânce de două ori pe zi același fel de mâncare, și pentru că se trezea la 5 jumate (groaznic!!!) ca să gătească, să viziteze oamenii din parohie și să încerce să-i ajute cum poate, mi-a fost de-a dreptul milă de ea când, după ce își pierde memoria, ajunge pe străzile din Londra.

A fost o carte apăsătoare și deprimantă, de la prima până la ultima pagină. Biata Dorothy o duce din ce în ce mai rău – când ai impresia că a scăpat, că o să fie bine, ceva se întâmplă și lucrurile sunt iar date peste cap. Și îmi era tare milă de cât de neputincioasă și vulnerabilă era. Pe de altă parte, m-a scârbit societatea aia înapoiată, care trata cu atât cruzime femeile singure, care le considera un fel de paria.

Traducerea mi s-a părut foarte bună, iar această primă întâlnire cu o scriere cât se poate de realistă a lui Orwell a fost una pe care nu o s-o uit curând.

 HarperCollins, 2004

Vai, ce carte groaznică! Nu, nu voiam să fiu trendy și să citesc cărți cu vampiri, voiam doar să râd cu lacrimi, așa cum am făcut când am citit O treabă murdară, scrisă tot de C. Moore. Ei bine, nu se putea să fac o alegere mai proastă. Nu numai că nu am râs, dar m-am plictisit, ba m-am și enervat un pic că-mi pierdeam vremea cu o carte așa slabă.

Nu știu cum sunt celelalte cărți cu vampiri, dar îmi imaginez că sunt fie mai antrenante, fie mai bine scrise, fie povestea e mai interesantă, ceva trebuie să aibă din moment ce așa mulți sunt înnebuniți după ele, dar, indiferent care e rețeta lor pentru succes, e clar că Moore nu a aflat-o când a scris cartea asta.

Parcă mă uitam la un film de duzină nu pentru că voiam, ci pentru că nu era nimic mai bun la TV, iar eu nu voiam să merg la culcare. Știu, știu, mi-am făcut-o cu mâna mea, dar măcar m-am învățat minte: când vreau să râd, citesc Pratchett.

Quercus, 2010

Când E. mi-a spus că a comandat cartea asta pentru mine nu mi s-a părut nimic ciudat. Văzusem filmul cu vreo trei zile înainte și cartea mi se părea continuarea firească a acestuia. Voiam să aflu mai multe despre Logue și despre relația lui cu familia regală britanică (nu mă puteam baza doar pe informațiile din film).

Cred că dacă aș fi făcut facultatea de istorie, aș fi fost cea mai emotivă studentă ever! Aș fi lăcrimat de fiecare dată când ni s-ar fi descris un război, aș fi suspinat de fiecare care dată când ni s-ar fi prezentat istoria mai degrabă nefericită a țării noastre și aș fi consumat pachete întregi de șervețele învățând despre cele două războaie mondiale.

Nu mi-a fost ușor să citesc cartea asta, nu pentru că nu e bine scrisă sau pentru că nu mi-a plăcut, ci pentru că mi s-a părut foarte emoționantă. Mark Logue, nepotul lui Lionel, s-a hotărât să afle cât mai multe despre bunicul lui, așa că i-a citit jurnalele, scrisorile, însemnările, a citit și biografii ale familiei regale și presa vremii, a pus totul cap la cap și a scris cartea de față.

Și normal că e emoționantă din moment ce spune povestea unei prietenii care a durat mai mulți zeci de ani, până la moartea regelui George VII, în 1952. Relația dintre cei doi nu a fost una strict profesională, de logoped-pacient, ci una bazată în principal pe recunoștință (a regelui) și pe onoarea de a putea fi de folos unui om așa de important.

Citind cartea am simțit că intru pe furiș în culisele monarhiei britanice: sunt câteva detalii personale legate de familia regală pe care Logue le-a notat în jurnalele sale și pe care mi-a făcut mare plăcere să le descopăr (cadourile de Crăciun pe care le primea de la rege și regină, scrisorile regelui către el, întâlnirea neașteptată cu regina mamă etc).

A fost o carte frumoasă de la prima până la ultima pagină și dacă ar fi să-i reproșez ceva, acela ar fi faptul că aș fi vrut să aibă mai multe poze

Editura Nemira, colecția Damen tango, 2010, traducere de Diana Morărașu

Lăsând la o parte titlul siropos al cărții și numele neinspirat al colecției, cartea mi-a plăcut foarte mult. Nu știam cine e Anne Wiazemsky, iar numele lui François Mauriac îmi era vag cunoscut, dar nu am putut să nu iau cartea când am văzut ce copertă frumoasă are. Bine, și Berlinul din titlu îmi făcea cu ochiul, recunosc.

Cartea e biografia romanțată a unei iubiri: cea dintre Claire Mauriac și Ivan Wiazemsky, părinții Annei. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Claire s-a alăturat Crucii Roșii și a încercat să salveze cât mai mulți oameni. Mergea dintr-un loc în altul ca să aducă bolnavi cu ambulanța pe care o conducea și de multe ori ajungea să se atașeze de cei pe care-i salva. La sfârșitul războiului a fost trimisă în Berlin ca să ajute la repatrierea prizonierior francezi de război. Iar acolo, în casa de pe Kurfürstendamn Straße, îl întâlnește pe Wia. E iubire la prima vedere. Cei doi nici că puteau fi mai diferiți: familia ei făcea parte din înalta societate  a Parisului, familia lui fugise din Rusia și ei nu erau altceva decât niște ruși scăpătați; ea suferea de migrene și era destul de liniștită, el era sufletul petrecerii. Și totuși, se iubeau și asta a fost tot ce conta.

În carte apar pasaje din scrisorile pe care Claire le trimitea părinților ei, pasaje din jurnalul ei. Evident, Anne Wiazemsky a vorbit și cu prietenii părinților ei înainte să scrie cartea. I-a ieșit o poveste foarte bine documentată, încât de multe ori aveam impresia că nu e nimic romanțat, nimic inventat și că toate s-au petrecut aievea.

Ca să nu mai audă țârâitul telefonului, deschide TSF-ul. Se difuzează muzică de jazz, pe care a învățat să o îndrăgească de la prietenii ei, ofițerii americani, și recunoaște trompeta lui Louis Armstrong. Cum nu e nimeni în casă, Claire dă sonorul la maximum, deschide larg ușile salonului, ale sufrageriei și ale vestibulului și începe să danseze. E convinsă că are în față o viață nouă, o viață necunoscută, palpitantă, departe de tot ceea ce a cunoscut până acum. Numele orașului învins, Berlin, vibrează în ea ca o promisiune.

Mereu mă întristez când citesc cărți despre război, dar acum nu am apucat să mă deprim pentru că m-am lăsat cucerită de Claire: era dedicată trup și suflet muncii de la Crucea Roșie și nu de puține ori și-a riscat viața ca să-i salveze pe alții. Dacă am fi toți ca ea…

E o carte „de fete”, dar nu e siropoasă. Aș prefera să citesc oricând o carte ca asta, decât un chick lit.