Rainbow Books

Paideia, 2008

M-am bucurat când am văzut o carte mai bine tehnoredactată și corectată decât Anii ’80 și bucureștenii,  dar după vreo 20 de pagini mi-am dat seama că nu o să fie nici pe departe la fel de interesantă.

Antologia (sau studiul sociologic, nu știu exact cum să-i spun) debutează în forță cu mărturii ale unor mineri care au luat parte la Mineriade. Unele amintiri sunt contradictorii – unii îl acuză pe Cozma, alții spun că nu el ar fi fost organizatorul – până la urmă „executanții” nu știu nici acum cine i-a chemat la București și de ce. În schimb am regăsit și aici povești despre „mineri în salopete curate” care îi urcau pe cei „în salopete murdare” în camioane și îi duceau în diverse părți din București ca să devasteze, să lovească, să sperie „huliganii”. Mulții chiar credeau că statul este amenințat de acei „huligani” și că ei trebuie să-i împiedice.

Privind acum retrospectiv, nu mai pot să cred că noi ne-am dus acolo ca să apărăm instituțiile statului, cred că mai degrabă a fost un joc politic făcut de… Iliescu. Și nu mi-e frică să spun asta, fiindcă în Constituția României scrie că am dreptul la opinie și eu cred că nimeni nu poate să-mi ia acest drept. El este de vină fiindcă a chemat minerii împreună cu liderul lor, ca apoi, când nu a mai avut nevoie de el, l-au înfundat cu 18 ani de pușcărie.

Cealaltă antologie mi s-a părut mai bună pentru că au fost mai mulți oameni intervievați, din cele mai diverse categorii sociale, și mi s-a părut mai convingătoare: dacă un profesor, un șofer, un inginer și o coafeză aveau aceleași nemulțumiri și sufereau de aceleași lipsuri, înseamnă că așa trebuie să fi fost. Dar dacă ai vreo doi oameni care povestesc despre cum au încercat să pună bazele unei afaceri, dacă ai încă vreo două mărturii despre cum se obțineau bursele de studiu în anii ’90 și despre ce însemna să fii student la o facultate particulară, mi se pare prea puțin. Clar e o altă abordare față de Anii ’80 și bucureștenii, doar că mie mi se pare mai fără substanță.

Clar e o carte care nu m-a impresionat, din moment ce nu mai țin minte aproape nimic în afară de poveștile minerilor. Ce-i drept, mi-a trezit anumite amintiri – cum mergeau ai mei cu marfă din România și o vindeau prin Ungaria, Polonia, Bulgaria și se întorceau cu marfă de acolo pe care o vindeau aici, cum au avut o masă în piață, iar în unele dimineți mă ducea tata la școală și de-abia încăpeam pe bancheta din spate a mașinii de lăzile cu produse, cum în vara de dinainte să intru în clasa întâi am mers la bunicii din Brăila și în drum spre casă ne-am oprit pe la prietenii alor mei din București și mi-a luat mama uniformă de acolo, uniformă pe care am iubit-o doar pentru că era din București, iar eu știam încă de pe atunci că aici o să locuiesc când o să fiu mare etc.

Iar textul lui Filip Florian despre gazetărie mi se pare mult prea bun și atipic pentru cartea asta (de altfel, asta a fost singura mea bucurie în 396 de pagini…).

Această perioadă comunistă ne-a deformat. Nu pot să gândesc altfel decât am fost obișnuit o viață întreagă. Eram prea mare când a venit Revoluția, eram prea bătrân, aveam niște reflexe formate. Visul ăsta al nostru – să-ți cumperi o pereche de blugi și un video… Ei, acu am vreo cinci video-uri acasă și perechi de blugi de nu mai pot să le număr, o parte nici nu le port. Reflexul a rămas. Reflexul „se poate aranja”, reflexul „trebuie să dai o șpagă, trebuie să ungi o rotiță”. Asta învățaserăm noi în perioada respectivă. Te duceai la doctor cu cartușul de Kent, te duceai la polițist cu pachetul de cafea. Ei, nu poți să uiți treburile astea. Or, generația noastră sunt cei care, la ora actuală, sunt conducătorii de firme. O parte dintre ei sunt mai deformați, o parte dintre ei sunt mai puțin deformați. Cei care sunt foarte deformați de politica comunistă sunt cei care, nici acum, nu doresc integrarea în Europa, nu doresc o concurență liberă, trag în continuare sforile în spate și și-o aranjează politic pe tot felul de relații, exact ce făceau în perioada respectivă. Atunci își aranjau un televizor color, acum își aranjează o scutire de impozit.

Editura Paideia, 2003

Pentru cei care sunt prea mici ca să-şi aducă aminte de perioada aia şi pentru cei care nu ştiu cum stăteau lucrurile atunci, cartea asta e o mină de aur. 195 de oameni cu profesii care mai de care mai diferite (etnolog, croitoreasă, chimist, electrician, taximetrist, arhitect etc.) deapănă amintiri din „epoca de aur”.

Ştiam unele lucruri, pe altele mi le-am adus aminte, multe m-au făcut să mă încrunt şi să mă enervez, scăpând câte-un „imbecilii naibii de comunişti” cu voce tare. Mereu am urât lucrurile impuse şi regulile stabilite de pe-o zi pe alta, mai ales replica „pentru că așa zic eu”. Așa că îmi creștea tensiunea de fiecare dată când citeam de raționalizări – 1kg de zahăr și 1L de ulei/lună (dar dacă eu am chef să coc prăjituri în fiecare zi și am nevoie de 5kg de zahăr, de ce să nu le pot obține, huh?!) – de duminicile în care circulau doar mașinile cu/fără soț, de practicile agricole, de ședințele de partid, de cozi la orice, de căldura inexistentă, de curentul care se tot lua, de tot ce a însemnat regimul respectiv.

Am îndoit foarte multe colțuri din carte și mi-e greu să aleg ce citate să pun. Oricum, pe lângă toate acele chestii oribile, am aflat și unele lucruri amuzante – întâmplări, poezioare, legende urbane. Au mai îndulcit cartea pe ici, pe colo.

Pentru restul alimentelor se sta la coadă. Uneori se fixau zile: marțea se aducea carne de pui, vinerea oase de porc. Era o surpriză când se aducea carne de pui joia. Nu erau oameni la rând. Pe strada noastră venea cineva și spunea ce s-a adus. Toți își părăseau treburile și mergeau la Alimentara. Uneori ieșeau oamenii și din întreprinderi. Lactatele se aduceau dimineața. Se făcea rând de la orele 3-4 dimineața. Pentru că nu puteau să stea pe loc mult timp, oamenii puneau sacoșe, plase și bolovani fără stăpâni. Prin 1987 însă, nu se mai puteau cumpăra alimente din București. Se cerea buletinul de București, nici chiar studenții nu puteau cumpărat ceva. Carnea era din ce în ce mai inexistentă, în București sau în altă parte. Se aduceau numai oase bine curățate de carne, pe care oamenii le numeau „adidași”. Parcă te mulțumeai și cu ele…

Problema e că în continuare ne mulțumim cu puțin. Suntem atât de indiferenți încât uneori îmi vine să urlu (sunt convinsă că nu mai e mult până la ziua în care o să strig la vaca din autobuz care își poveștește viața la telefon, la măgarul care aruncă ambalajul lângă coșul de gunoi, la tâmpita care se împinge și te calcă fără să-și ceară scuze, la boul care ascultă manele la maximum)! În fine…

După ce am citit 366 de pagini de astfel de mărturii, mă uit și mai ironic la cei care susțin că „era mai bine pe vremea aia”. De ce?! Pentru că s-au construit blocuri oribile și metroul? Pentru că tot anul nu aveai pe ce să dai banii și încercai să te amăgești că îți permiți să mergi cu familia în concediu la mare? Pentru că era mai ușor să lași statul să decidă cât zahăr trebuia să consumi pe lună decât să-ți bați tu capul cu asta? Pentru că era mai ușor să-ți ții gura de frica securiștilor decât să te plângi și să nu te audă nimeni? Vorba bucureștenilor, hai sictir!

Se spune că actuala prelungire a bulevardului Dacia a fost făcută din ordinul lui Nea Nicu, să ajungă mai ușor în Cotroceni. Prelungirii îi zicea, verde, „La doi căcați” sau, decent, „Bulevardul celor două closete”. Asta fiindcă unea două closete publice foarte căutate. Unul în Piața Romană, altul în Grivița, lângă benzinărie. Între Uniunea Scriitorilor și Academie, era un mic parc, unde se juca fotbal sau mai dormeau scriitori „obosiți” după închiderea restaurantului. Pe-acolo au tăiat drumul.

Editura Arthur (Art), colecția Cărțile mele, 2010

Păi, faza-i următoarea: cărțile sunt pentru oricine. Există atâtea feluri de cărți, încât e imposibil să nu găsești măcar câteva care să-ți placă. Iar dacă la timpul potrivit dai peste asemenea cărți, ai acces la o lume minunată, cu personaje care mai de care mai interesante, ciudate, curajoase, minunate. Ajungi să îți faci prieteni în lumea cărților, iar împreună cutreierați Pământul în lung și-n lat și aveți parte de aventuri nemaiauzite. Și, mai mult ca sigur, vei rămâne un cititor împătimit și peste mulți ani.

Eu am citit cartea stând în pat și mâncând ciocolată și mi-am adus și eu aminte de cum am învățat să citesc, de tot ce a însemnat magia primelor cărți. Daaar nu toate textele mi s-au părut că ar putea convinge un copil să pună mâna pe o carte. În primul rând, cei care au scris aceste texte sunt oameni de litere, scriitori. Dacă pe ăștia mici nu-i interesează cărțile, de ce ar vrea să citească texte scrise de scriitori despre cât de minunate sunt cărțile? Evident că un scriitor o să spună că e bine să citești. Doar e scriitor! De exemplu, nepotul meu e înnebunit după Mythbusters. El vrea să se facă om de știință când o să fie mare (acum are nouă ani). Ca să-l fac să citească îi dau cărți care cred că i-ar plăcea: enciclopedii, cărți despre invenții, despre cum să supraviețuiești în orice condiții, cărți de aventură. Dacă i-aș da o asemenea carte, sigur ar rămâne necitită. Ar considera-o „plictisitoare”. Dar dacă printre autori s-ar fi numărat un profesor de fizică, un astronom, pfff, nu știu, cineva care are o meserie „interesantă”, sigur ar fi citit-o cap-coadă.

Unele texte au fost, într-adevăr, foarte drăguțe și, cred eu, ar fi convins orice puști să pună mâna pe o carte. Dar recomand totuși cartea copiiilor puțin mai mari, care știu cine sunt autorii acelor texte și care o să se bucure amintindu-și de prima lor carte citită

FILB. Toată lumea ştie deja când are loc Festivalul Internaţional de Literatură şi care e programul. O să merg în fiecare seară, la naiba cu prezenţa obligatorie de la masterat De-abia aştept să îi aud pe scriitori citind în limba lor, să aud discuţiile de după lectură şi să stau la coadă pentru autografe. Ce poate fi mai fain de-atât?! Deci ne vedem joi, vineri şi sâmbătă, la Clubul Ţăranului Român, de la ora 18, ca să ne luăm porţia de literatură pe anul ăsta.

Freud. Am încercat să citesc toată cartea (Dream Psychology), dar după primele 150 de pagini nu am mai putut să mă concentrez. Mă gândeam că degeaba o citesc pentru că o să am aceleaşi vise stupide în continuare şi că dacă tot nu rezolv nimic, mai bine citesc ficţiune. Da, am înţeles că visele au legătură strânsă cu ce se întâmplă în cursul unei zile, că se leagă de toate chestiile mărunte şi aparent nesemnificative şi că e un mod de-al subconştientului de a se defula (sau cam aşa ceva). Cât timp o să mă gândesc la anumite lucruri şi cât timp anumite situaţii o să rămână nerezolvate, tot despre ele o să visez. Trebuie să mă împac cu ideea, să încerc să le dau prea mare importanţă şi atât. Aşa că, la revedere, domnule Freud, mă întorc la cărţile mele.

Altele. Am citit exclusiv în metrou şi prin autobuze, cartea moshuvine@yahoo.com, de care citisem într-un articol de-al lui Marius Chivu. Poate că ar fi trebuit să o las pe mai încolo, prin decembrie, mai exact, dar nu ştiu ce e anul ăsta cu mine că de când s-a răcit doar la Crăciun mă gândesc. Aşa că am citit-o repede, repede şi acum îl aştept pe Moş Crăciun şi mai cu drag. Sunt povestioare despre Crăciun şi cei trei Moşi (Nicolae, Gerilă şi Crăciun), despre cadouri şi despre relaţia dintre părinţi şi moşi Textele sunt scurte şi drăguţe, iar cartea e presărată cu desene şi mici scrisori către Moş făcute de copii. O minunăţie!

Pe de altă parte, mi-am dat seama că e ultimul an în care o să primesc bibliografie obligatorie şi dacă în cei 16 ani de şcoală de până acum m-am ferit de ea cât am putut, am făcut un pact cu mine că o să citesc toate cărţile de pe lista de semestrul ăsta. Am început cu Time’s Arrow de Martin Amis, care îmi place. Sper să am noroc şi cu celelalte

Cam asta e ce am făcut în ultimul timp. Ne vedem la FILB.

Clubul Ilustratorilor, 2009

Cred că este ultima carte pe care am cumpărat-o înainte să înceapă cele 4 luni de abstinenţă. Nici că se putea să fac o alegere mai bună! Nu am fost deloc surprinsă că o astfel de carte s-a lansat aproape neobsevată, dar am înţeles că au putut să o scoată doar 500 de exemplare. Nu ştiu pe unde le distribuie, dar e clar că e o carte cu circuit închis. Mare păcat, zău!

Cu puţine excepţii, textele şi poeziile din carte mi-au plăcut mult de tot. Sunt drăguţe, colorate, cu copii şi animale, perfecte de citit celor mici înainte de culcare sau perfecte de citit de copiii ăştia mai mari în metrou, zâmbind mereu. Şi textele nu au cum să nu fie bune când printre colaboratori se numără T.O. Bobe, Mircea Cărtărescu, Vasile Ernu, Dan Lungu, Simona Popescu, Ana Maria Sandu – iar aceştia sunt doar autori pe care i-am citit şi înainte şi mi-au plăcut. Dintre scriitorii cu care m-am întâlnit prima dată, mi-au plăcut poeziile lui Florin Bican şi ale Gretei Tarler.

Motanul stă-n raft
deghizat într-o carte -
exact când îţi închipui c-ar fi-n altă parte.

Căutam expediţiile lui Cook
(totuşi, cu ochii la ceasul cu cuc)
Când, l-am descoperit: nemişcat
lângă Motanul Încălţat!

Credea că nu-l văd!
Dar a păţit-o: subtil
i-am pus alături
Colţ Alb şi Câinele din Baskerville.

Grete Tartler - Motanul în bibliotecă

Iar ilustraţiile sunt şi ele una şi una. Nu am testat cartea pe un copil adevărat, dar eu m-am bucurat nespus de ea, iar de ilustraţiile lui Agnes Keszeg şi ale Cristianei Radu m-am îndrăgostit pe loc. Mi-ar plăcea să apară cât mai multe cărţi româneşti de felul acesta – scriitori avem, ilustratori la fel, lipsesc doar fondurile, se pare. Oricum, felicitări Clubului Ilustratorilor pentru iniţiativă; sper să nu fie şi ultima