Penguin Books, 2001

Mă bucur că m-am decis să îi mai dau o șansă lui Nick Hornby anul ăsta. După dezamăgirea cu Juliet, Naked am crezut că nu o să mai pot citi ceva scris de el pentru muuuult timp, dar uite că mi-am adus aminte că am How to be Good pe ebook reader și am zis să văd cum e. De la primele pagini l-am recunoscut pe vechiul Hornby, cel din High Fidelity și A Long Way Down, Hornby, cel de a cărui scriitură mă îndrăgostisem.

Familia Carr pare una cât se poate de normală, banală, la fel ca toate celelalte: un soț, o soție și doi copii. Doar că David s-a autoproclamat ”cel mai furios om din Holloway”, Katie nu îl mai suportă și se gândește din ce în ce mai des la divorț. Katie este o persoană care a încercat mereu să facă doar ce este bine: a devenit doctor ca să îi ajute pe ceilalți, este încă alături de David pentru că asta ar face o soție bună care vrea să dea impresia unei căsnicii bune, totul la ea se învârte în jurul acestui cuvânt. Nu am numărat de câte ori apare cuvântul ”good” în carte, dar vă asigur că nu de puține ori.

I’m a good person. In most ways. But I’m beginning to think that being a good person in most ways doesn’t count for anything very much, if you’re a bad person in one way. Because most people are good people, aren’t they? Most people want to help others, and if their work doesn’t allow them to help others then they do it however they can – by manning the phones at the Samaritans once a month, or going on sponsored walks, or filling in standing orders. It’s no good telling me that I’m a doctor, because I’m a doctor only during weekdays. I’ve been sleeping with someone other my husband outside working hours – I’m not that bad that I’d do it inside working hours – and at the moment, being a doctor can’t make up for that, however many rectal boils I look at.

Fiecare încearcă să salveze căsnicia cum știe mai bine: ea își găsește un amant, iar el îl găsește pe GoodNews, un fel de predicator New Age, care reușește să îi facă furia să dispară. Iar odată cu furia, lui David parcă i s-a luat un văl de pe ochi: viața pe care a dus-o până atunci nu era bună: era o viața canalizată pe dorințele lui și ale familie lui, fără să îi pese de ce se întâmplă în jurul lui, de oamenii fără adăpost, de copiii care cerșesc, de cei care mor de foame… Noul David are idei revoluționare, pe care le pune în practică: își convinge copiii să își doneze o mare parte din jucării; își convinge vecinii să găzduiască copii de pe stradă și plănuiește, tot împreună cu GoodNews, să scrie o carte despre cum ar trebui să ne purtăm ca să facem lumea asta un loc mai bun.

Ca și Katie, la început, schimbarea asta radicală a lui David mi s-a părut interesantă. Dar după câteva astfel de cerințe excentrice, am spus că e de-ajuns. Sigur, dacă vrei să faci bine și să îți dai și cămașa de pe tine pentru cei săraci, foarte bine, fă-o, nimeni nu te oprește. Dar de la a face până la a predica e un pas mare. Eram sătulă până peste cap de toate încercările lui de a-i implica pe ceilalți în acest proces de binefacere. Până la urmă, fiecare are conștiință și fiecare e liber să facă ce vrea: să îi ajute pe săraci sau nu. Acum devenisem eu furioasă: îmi venea să-l dau cu capul de pereți ca să-și revină și să vadă cât de utopică era viziunea lui.

Nu am învățat din carte ”cum să fii bun”, dar știu că How to be Good m-a cucerit de la prima până la ultima pagină și că o să intre în topul cu cele mai faine cărți pe care le-am citit anul ăsta.

DC Comics, 2007

După V for Vendetta era firesc să citesc și Watchmen. Voiam să văd în ce lume distopică o să mă poarte iar Alan Moore și ce personaje memorabile a mai inventat. Nu, nu văzusem filmul, dar știam vag subiectul cărții: ceva cu super eroi.

Până la urmă a fost vorba de câțiva eroi mascați ieșiți la pensie și un singur super erou. Se pare că în America lui Alan Moore, prin anii 1960-1970 fusese o adevărată nebunie cu acești eroi mascați: nu aveau ei puterile lui Superman, dar ieșeau în fiecare noapte și patrulau pe străzi, prinzând infractori și făcând ordine în locul poliției sau, fie, ajutând poliția. Timpul a trecut, vremurile s-au schimbat, eroii au intrat în ilegalitate, unii s-au reprofilat, iar alții au continuat să lupte împotriva crimei, cu poliția pe urmele lor.

Dar povestea cu eroii mascați e doar un pretext pentru adevărata problemă a cărții: când un război atomic e pe cale să izbucnească, ați sacrifica câteva milioane de oameni ca restul să trăiască? I-ați sacrifica pentru posibilitatea unei păci de lungă durată? Am stat mult și m-am gândit și încă nu știu ce să răspund. Noroc că e vorba de ficțiune

Am văzut și filmul, în seara în care am terminat cartea. Cred că e prima dată când spun că nu e nici o pierdere dacă vedeți doar filmul și nu citiți cartea. Nu mă pricep la filme, dar mi s-a părut cât se poate de fidel cărții (cu o mică excepție la final, dar care nu influențează deloc mesajul). E chiar o adaptare foarte bună, mai ales dacă e să o compar cu porcăria aia de film făcută după V for Vendetta.

Cred că iau o pauză de la distopii, au fost cam multe pe anul ăsta. Sigur găsesc eu niște cărți drăguțe pe care să le citesc

Editura Polirom, colecția Biblioteca Polirom, traducător Cecilia Ștefănescu, 2004

Pe la sfârșitul lui iulie eram la vio pe terasă, în Bad Homburg, beam Weissbier și vorbeam, evident, despre cărți. vio m-a întrebat dacă am citit ceva de Daniel Pennac și i-am spus că doar Domnilor copii, carte care nu prea m-a impresionat. Ei bine, vio a început să-mi povestească despre seria Malaussène și până să decid de una singură dacă vreau sau nu să citesc vreo altă carte de Pennac, m-am trezit cu Micuța vânzătoare de proză în brațe.

Primele 100 de pagini le-am citit în trenul de Baia Mare-București și nu puteam să mă decid dacă îmi place la nebunie sau dacă e doar drăguță. Îmi amintea de Darul unei zile, doar că povestea era mai puțin credibilă. A doua zi am fost leneșă și am citit vreo 40 de pagini, iar în a treia zi nu m-am dus la culcare până nu am terminat restul de 290 de pagini. De mult nu mi s-a mai întâmplat să nu vreau să mă culc până nu termin cartea. Erau cărți unde spuneam că mai citesc un capitol și gata și ajungeam să citesc vreo două, trei până să mă fure somnul, dar acum am stat de după-masă până noaptea pe la 1 ca să o citesc pe toată. Trebuia să știu ce se întâmplă, eram atât de prinsă de subiect încât nu puteam să o las pe mâine.

Chiar dacă Micuța vânzătoare de proză nu e prima din saga Malaussène, autorul are grijă să nu te facă să te simți un outsider. Îți dă suficiente explicații încât să ai habar ce s-a întâmplat până acum și să vrei să citești și celelalte peripeții ale acestei familii cât se poate de ciudate. Benjamin Malaussène, fratele cel mare, este capul familiei: mama i-a lăsat în grijă pe frații și pe surorile lui (să tot fie vreo cinci), care, culmea, sunt făcuți cu tot atâția bărbați diferiți. Iar dacă săracul Benjamin e mereu la locul nepotrivit, la momentul nepotrivit, îndeplinind la editura pentru care lucra rolul de țap ispășitor, nici frații lui nu sunt cu mult mai prejos: unul dintre ei are coșmaruri care se adeveresc, o soră prezice viitorul, iar cea mică, încă un bebeluș, te ținutuiește pe loc doar uitându-se la tine.

Dar Malaussènii nu sunt singurii care dau savoare cărții: prietenii lor din cartierul Belleville sunt niște personaje memorabile. În carte nu există diferențe de rasă sau de cultură, Malaussènii sunt prieteni cu toți: arabi, afro-americani, vietnamezi, iar toți aceștia și-ar da viața pentru acești copii fără tată. Acțiunea e și ea incredibil de faină, mai ales partea în care Julie, iubita lui Benjamin, pornește să-l răzbune pe acesta și îi pedepsește pe vinovați rând pe rând. Asta pentru că, din nou, Benjamin a intrat în bucluc.

Carte e un amestec de intrigă polițistă, prietenii pe viață, personaje de care te îndrăgostești pe loc și multe alte lucruri mici care te fac să nu poți lăsa cartea din mână. Singura problemă e că toate cărțile din seria asta nu mai pot fi comandate de pe site-ul Polirom și nu pot decât să sper că o să le găsesc în librării.

faber and faber, 2005

Cred că toată lumea ştie până acum că îmi plac cărţile cu copii, adolescenţi etc. Mi-a plăcut şi Never Let Me Go, dar faptul că am auzit atâtea laude la adresa ei mi-a cam tăiat din avânt. Mă aşteptam la ceva incredibil, mă vedeam minunându-mă la fiecare pagină, credeam că o să fie o carte pe care nu o să o pot uita niciodată. Ştiu, e vina mea că mă las aşa uşor impresionată, dar uneori nu aş vrea să ştiu nimic despre cărţile pe care le citesc.

O altă problemă a fost că m-am atașat de Kathy H. și am analizat situațiile și am judecat celelalte personaje bazându-mă pe părerile și pe observațiile ei. Doar că Ruth, prietena ei cea mai bună (cică) de la Hailsham, mi-a fost antipatică încă de la bun început. Măcar am sperat cu tărie că Tommy va deveni prietenul lui Kathy, dar evident că Ruth trebuia să se bage între ei.

În schimb, m-a fascinat Hailsham. Nu știu dacă termenul de școală e cel mai corect, dar altul nu am. Un fost conac transformat într-o școală pentru copii… mai speciali. De cum am citit despre donors și carers am știut că acei copii de la Hailsham nu sunt la fel ca ceilalți și am citit mai mult de trei sferturi din carte până să aflu ce și cum. Mi s-a părut că ambiguitatea în legătură cu ei este foarte bine dozată: nu ți se dezvăluie la început ca să nu îți pierzi interesul, dar nici nu te lasă cu ochii în soare la final. Cu fiecare pagină pe care o citeam eram mai aproape de a dezlega misterul, iar când, într-un final, bănuielile mi-au fost confirmate, m-am simțit ușurată și liniștită.

La mai bine de 15 ani după ce a părăsit Hailsham, Kathy încă se gândește la cum a fost crescută acolo, la ce i s-a spus despre viitorul ei și al prietenilor ei și, mai ales, la ce nu i s-a spus. Încearcă să își amintească fiecare conversație, orice scăpare a profesorilor, orice care ar putea-o ajuta să înțeleagă mai bine cine este, ca să poată să-și accepte mai ușor soarta.

Thinking back now, I can see we were just at that age when we knew a few things about ourselves – about who we were, how we were different from our guardians, from the people outside – but hadn’t yet understood what any of it meant.

Nu am înțeles de ce Kathy nu a încercat să se revolte, să spună că ajunge, că ea nu vrea să aibă același destin ca toți ceilalți ca ea. Alții măcar au sperat, au visat să obțină măcar o amânare a momentului în care vor deveni donatori, dar Kathy mi s-a părut cât se poate de pasivă și de împăcată cu soarta. Iar apoi, când a venit momentul potrivit, a încercat și ea tot ce a putut și atunci mi-a fost iar dragă.

Nu a fost o carte prea veselă, ba dimpotrivă, și nici nu m-a încântat peste măsură, așa cum mă așteptam să o facă. Dar Ishiguro scrie bine, chiar și când subiectul nu e tocmai pe gustul meu

• nemţii citesc oricând, oriunde şi oricum. În orice tren m-am urcat şi în orice vagon de metrou am nimerit, mereu era cel puţin o persoană care citea. În plus, lor nu le e frică de cărţi groase. Mie nu-mi prea convine să car o carte de 1kg după mine, dar ei n-au nici o problemă cu asta: cu cât mai groasă, cu atât mai bine. Ah, Stieg Larsson e la mare căutare la ei, ceva de speriat!
• în Berlin am dat peste o librărie axată pe reduceri. La 2-3-4 euro găseai cărţi care au stat prea mult pe rafturi, cărţi cu coperţi puţin îndoite de la transport, cărţi care nu mai erau în folia de protecţie. Şi nu, nu erau ediţii de acum 3-4 ani, ci cărţi cât se poate de recente. Tot acolo erau o grămadă de albume de la Taschen, la preţuri mai mult decât rezonabile. Dacă aş locui în Berlin, mi-aş permite să am mai multe astfel de albume, aşa n-am decât să visez.

Pe de altă parte, după o carte proastă nu prea mai îmi vine să citesc. Am făcut deja o pauză de aproape 5 zile şi deşi sunt convinsă că Micuţa vânzătoare de proză o să-mi placă, tot nu pot să mă apuc de ea. Oficial, e cea mai lungă perioadă în care nu am citit nici măcar o pagină pe zi. Aştept să mă întorc în Bucureşti şi să-mi treacă acest reader’s block.

Editura Humanitas fiction, colecţia Raftul Denisei, 2008

A treia întâlnire cu cartea asta a fost una cu noroc. Prima a avut loc acum câţiva ani buni, să fi fost prin clasa a VI-a, a VII-a, când mă aflam în vacanţă la bunicii din Brăila. Fie terminasem de citit cartea pe care o aveam cu mine, fie voiam altceva, cert e că am ajuns să citesc câteva capitole din prima ediţie a cărţii, tradusă ca Hristos răstignit a doua oară şi apărută în BPT. Eram puţin speriată de ce citeam – credeam că într-adevăr îl vor răstigni pe cel ales să fie Hristos, asta până când a văzut mătuşa cu ce mă ocupam şi mi-a luat cartea spunând că sunt prea mică să înţeleg despre ce vorba şi că mai bine citesc altceva. Nu am putut decât să-i dau dreptate.

A doua oară când am dat peste carte a fost la Bookfest-ul de acum doi ani, când titlul îmi suna cunoscut şi aveam impresia de déjà vu. Mi-a trecut imediat ce mi-am amintit de unde ştiam cartea. Cum urma să plec în Atena, am cumpărat-o crezând că o să o citesc acolo, dar până la urmă nu am luat-o cu mine. Abia acum, când am fost iar în Atena am spus că e timpul să văd ce se întâmplă cu acel Hristos ales de către greci.

În satul grecesc Lykovrysi, o dată la şapte ani sunt alese persoane din sat care să joace rolul lui Hristos, al apostolilor şi al Magdalenei pentru Paştele care urmează. Timp de un an, cei aleşi trebuie să încerce să se pună în pielea personajelor, să reflecte la viaţa pe care o au şi la ce pot să facă să fie şi mai pe placul lui Dumnezeu. Toate bune şi frumoase până în ziua în care îşi fac apariţia nişte greci săraci şi zdrenţăroşi, conduşi de un preot cu înfăţişare de pustic. Au fost alungaţi din satul lor de către turci şi au venit în Lykovrysi sperând să fie primiţi de către fraţii lor greci. Aş, nici vorbă de aşa ceva! Capii satului – popa Grigoris, boierul Patriarheas şi moşul Ladas – nici să nu audă! Cum adică, să dea ei de pomană săracilor? Să ajute nişte oameni la nevoie fără să primească nimic în schimb? Una e să predici despre bunătate şi egalitate de la amvon şi alta e să îţi deschizi cămara şi să împarţi din mâncarea ta săracilor. Precis Dumnezeu îi pedepseşte pentru ce au făcut, de aia au ajuns săraci. Cum să intervină ei şi să strice planul lui Dumnezeu?

Aşa că săracilor nu le mai rămâne decât să se adăpostească pe muntele de lângă sat, în peşterile de acolo, să mănânce ce găsesc prin jur şi să se roage lui Dumnezeu să îi ajute. Doar că nu toţi sătenii erau aşa de răi. Păstorului Manolios, cel care fusese ales să joace rolul lui Hristos, şi  ”apostolilor” săi li se face milă de săraci şi încep să-i ajute, care cum pot. În scurt timp satul este împărţit în două tabere: cei care împart ce au cu pribegii şi cei care-i condamnă pe primii pentru că vor să strice orânduiala lui Dumnezeu: în lume trebuie să existe săraci şi înfometaţi, pe de-o parte,  şi bogaţi şi sătui, pe de cealaltă parte.

Am fost destul de agitată şi revoltată când am citit cartea. Recunoşteam multe dintre greşelile de judecată pe care le fac şi îmi era ciudă că nu sunt mai bună ca nesimţiţii ăia de conducători care numai la ei şi la burţile lor se gândeau. Nu-mi venea să cred ce fiare erau toţi moşii ăia putred de bogaţi când venea vorba să facă un bine. Cum îţi păzeau averea de parcă ar lua-o cu ei pe lumea cealaltă. Cum nu li se făcea milă de copiii numai piele şi os care veneau în sat să cerşească. Şi, mai ales, cum îi judecau şi îi porcăiau pe cei care se milostiveau şi le dădeau mâncare, de parcă ar fi dat din a lor.

Dar aşa e lumea: cu bogaţi şi cu săraci şi oricât ne-am revolta şi am vrea să ajutăm, tot nu o să fie altfel. Din păcate…

Editura Humanitas fiction, colecţia Raftul Denisei, 2009

Amintiri îndelung ascunse în cotloane întunecate ale memoriei au pornit a se strecura printre crăpături. Din ele au început să ţâşnească imagini clare, imaculate, de parcă n-ar fi trecut o viaţă întreagă de atunci. Conversaţii întregi, cuvânt cu cuvânt, nuanţă cu nuanţă, scene retrăite ca într-un film.

Grace şi-a petrecut o mare parte din viaţă încercând să uite ce s-a întâmplat la Riverton, dar nu mai are mult de trăit şi simte că a venit momentul să spună cuiva adevărul despre acea noapte îngrozitoare din iunie, 1924.

La 14 ani Grace a început să lucreze la Riverton ca simplă servitoare. Era 1914 şi orice casă respectabilă era plină de servitori, bucătari, cameriste. Iar aceştia se simţeau mândri să lucreze pentru asemenea familii de vază. Toţi îşi ştiau locul şi ce aveau de făcut, nimeni nu concepea ca situaţia să se schimbe vreodată. Nimeni nu se gândea la aşa ceva. Familia lordului Ashbury, stăpânul Rivertonului, era împărţită în două: fiul cel mare, conservator şi care respecta întru totul eticheta şi obiceiurile, cel care ar fi moştenit întreaga avere dacă nu ar fi murit în războiul care urma să izbucnească. Şi, pe de cealaltă parte, domnul Frederick, fiul cel mic, care prefera să se ocupe de afaceri decât de tradiţii şi care şi-a crescut singur cei trei copii, permiţându-le mai multe libertăţi decât s-ar fi cuvenit (după cum se plângea mai mereu lady Ashbury).

Din nou, am citit fascinată despre acea perioadă în care femeile nu aveau alt scop în viaţă decât să îşi găsească un pretendent cât mai bun cu care să se mărite şi căruia să îi toarne nişte plozi; în care eticheta era totul şi orice abatere de la ea atrăgea după sine ruşine veşnică. O perioadă în care o domnişoară nu se putea îmbrăca de una singură, ci doar cu ajutorul unei cameriste, în care existau aşa multe reguli şi cutume că mă doare capul doar gândindu-mă la ele. Şi totuşi, savurez fiecare carte plasată în acele vremuri, bucurându-mă că doar citesc despre ele şi că nu le-am trăit.

În schimb, le-au trăit Hannah şi Emmeline, fiicele domnului Frederick. Hannah nu era făcută pentru acele timpuri; spiritul ei rebel şi aventurier nu se potrivea cu imaginea de domnişoară supusă şi drăgălaşă pe care ar fi trebuit să o afişeze. A făcut greşeala să creadă că dacă se va mărita se va bucura de mai multă libertate, va putea să călătorească după pofta inimii, va întâlni oameni interesanţi, mişcările nu îi vor mai fi urmărite de babe stafidite. Oh, cât de mult s-a înşelat! Odată măritată, i-au revenit alte responsabilităţi – dineuri şi petreceri la care să îl însoţească pe Teddy, soţul ei, zile în care să primească vizite, întrebările agasante despre neputinţa ei de a-i “oferi un moştenitor” lui Teddy etc. Nici vorbă de călătorii şi aventuri! A dat plictiseala de la Riverton pentru casa ca o închisoare din Londra. De divorţat nu putea să divorţeze – în familiile respectabile aşa ceva nu e cu putinţă.

Dar nu are nici un farmec dacă povestesc eu mai multe. Trebuie să o ascultaţi pe Grace pentru că ea a fost alături de Hannah de la început şi din cameristă i-a devenit confidentă. Povestea pe care o spune Grace te face să stai lipită de carte şi să nu mai existe altceva în afară de Riverton, de frământările lui Hannah, de cum era să trăieşti atunci. Iar cu muzica de rigoare (Rat Patrol Radio) chiar nu mai ştii în care lume trăieşti de fapt.

Cartea mi s-a părut că seamănă foarte mult cu The Remains of the Day şi cu Atonement , dar nu m-a deranjat deloc asta, ba acum mi-am dat seama că aş putea oricând să citesc poveşti plasate în acei ani nebuni. Am făcut o listă cu astfel de cărţi şi o să le comand pe rând, dar orice altă sugestie e binevenită

Încă nu-mi vine să cred că nu mai sunt la Riverton, că am închis cartea şi am pus-o înapoi pe raft. Îmi vine să o recitesc acum, la nici o zi după ce am terminat-o. Uneori mi-e greu să accept că anumite poveşti nu pot fi spuse la infinit, că trebuie să se termine.

Editura Cartea Românească, 2010

Din nou, nu ştiu ce să scriu despre o carte care mi-a plăcut mult. Şi având în vedere că am o slăbiciune pentru Maria Manolescu, mi-e frică să nu exagerez cu laudele. Am citit câteva recenzii şi am ascultat şi mai multe păreri despre carte la lansarea acesteia ca să ştiu la ce să mă aştept. Şi totuşi, am fost mai mult decât plăcut surprinsă.

Maria Hristescu e un personaj carte te cucereşte de la primele rânduri. Nu pentru că ar fi cine ştie ce suprapersonaj de care te îndrăgosteşti sau pentru că ar fi un personaj minunat, ci pentru că e unul cât se poate de inedit. Maria Hristescu are 50 de ani, 130 de kilograme şi este o florăreasă care suferă, printre altele, de sindromul Tourette. Maria Hristescu, cea care nu ştie să dea rest clienţilor, s-a apucat să scrie o carte. Ba foloseşte laptopul fiului ei pentru asta. Ah, fiul ei, Cristi Hristescu, e mort de două zile şi pus să stea în frigider, la răcoare.

Evident, asta nu e tot. Dar nu vreau să dau mai multe detalii ca să nu vă stric lectura. Există un motiv pentru care Maria s-a apucat de scris, aflaţi până la urmă dacă Cristi a fost omorât de ea sau nu (şi de ce), dar mi-a plăcut la nebunie!!! cum este construită cartea, cum primeşti doar bucăţele de poveste şi devii din ce în ce mai curioasă, cum ai vrea să ştii ACUM! ce se întâmplă, dar Maria Manolescu îţi spune “nţ! Mai ai puţintică răbdare!” şi cum totul o dă din nebun în mai nebun.

Recunosc, nu mi-au plăcut povestirile lui Cristi, dar în rest am savurat fiecare pagină. Îmi place că autoarea nu s-a dezis de personajele “din popor” şi că a pus în cartea asta aproape toate prejudecăţile posibile: o mamă este responsabilă pentru toate măgăriile pe care le face copilul ei, indiferent de vârstă; ţigăncile fură şi put; o femeie nu poate pur şi simplu să se plimbe pe stradă, ea trebuie să aibă un scop, altfel de ce nu e acasă să facă mâncare şi să aibă grijă de soţ şi de copil?! etc.

Ca picăturile de sânge pe linoleumul din lift nu e deloc o carte drăguţă, dar e o carte care te prinde dacă eşti cât de cât open-minded. Poate că acum 2 ani nu aş fi fost în stare să apreciez cartea aşa cum se cuvine, aşa că nu pot decât să mă bucur că am citit-o cu mintea de acum. Uneori mai trebuie să mă uit şi la partea întunecată a vieţii, nu pot să vreau doar zile cu soare. Mulţumesc, Maria

Editura Piper, 2006

Mi-am propus să îmi cumpăr o carte din fiecare oraş pe care-l vizitez. În octombrie 2008 am fost în Viena, de unde m-am întors cu cartea asta. Am intrat într-un anticariat cu gândul să-mi iau o carte în engleză şi am ieşit de acolo cu o traducere în germană. Mi s-a părut că limbajul este accesibil şi că o să o pot citi fără probleme. Aşa a şi fost… la a patra încercare. Timp de doi ani de zile am început de trei ori cartea şi de trei ori am abandonat-o după primul capitol. Nu că nu mi-ar fi plăcut, dar nu ştiu… ceva nu mergea.

Zilele trecute mi s-a făcut dor să citesc ceva în germană şi cum celelalte cărţi pe care le am sunt mai dificile şi mi-ar fi luat vreo două-trei săptămâni ca să le termin, am spus să îi mai dau o şansă lui Hector. Nu mă dau în vânt după cărţile care au în titlu cuvântul “fericire”, dar spre norocul meu, călătoria lui Hector nu este una care nu vrea să-mi dea lecţii despre viaţă, ci vrea să-mi arate frânturi din viaţa altora.

Hector este un psihiatru care, după ce a ascultat atâţia oameni plângându-se de cât de nefericiţi sunt, a hotărât să facă o călătorie în jurul lumii ca să afle ce îi face pe oameni fericiţi şi astfel să poată să îşi ajute mai bine pacienţii. Noah, un pic de self-help există în carte, dar se referă mai mult la cum îl schimbă pe Hector oamenii pe care îi întâlneşte şi experienţele prin care trece. Iar întrebările pe care le pune tuturor persoanelor pe care ajunge să le cunoască sunt: “Eşti fericit?” şi “ce te face fericit?”. De-a lungul călătoriei a adunat “reguli despre fericire”, iar la final avea o listă cu 23 de astfel de reguli.

De fapt, cred că mai bine le-aş numi observaţii pentru că nu prea există reguli atunci când e vorba de fericire. Chiar dacă fiecare e fericit în felul lui, există anumite şabloane în care se încadrează ceea ce ne face fericiţi:

Geliebt werden
Geld
Sich nützlich fühlen
Freundschaft
Gesundheit
Sozialer Status
Arbeit, die man liebt
Feste feiern
Glück der Mensch, die man liebt
Innere Heiterkeit

Cel mai bine ar fi dacă le-am avea pe toate, dar dacă e un sfat pe care cartea astea vrea să-l transmită acela e să încercăm să fim fericiţi cu ce avem. Din nou, ar fi foarte bine dacă am putea face asta

Mi-a plăcut să mă plimb prin lume cu Hector şi mi-a plăcut şi mai mult că nu a încercat să mă îndoape cu sfaturi stupide despre cum să-mi trăiesc viaţa. Prin urmare, călătoria noastră a fost una cât se poate de plăcută. Şi nici nu a durat atât de mult încât să mă plictisească. Doar finalul a fost cam prea dulce pentru mine. Dar nu poţi să le ai pe toate, nu?

Editura Polirom, colecţia Biblioteca Polirom, 2010

Pentru mine, Anna Gavalda înseamnă Împreună. Am citit toate cărţile ei pe care Poliromul le-a publicat, dar până la Darul unei zile am avut parte mai degrabă de dezamăgiri. Nu spun că celelalte cărţi (Aş vrea să mă aştepte şi pe mine cineva şi O iubeam) nu sunt drăguţe, spun doar că nu sunt Împreună

Deşi nu mi-a plăcut când am citit că povestioara din Darul unei zile a fost scrisă iniţial în 2001 şi revăzută în 2009, tot nu m-am putut abţine să nu o cumpăr. Nu ştiam ce urmează să citesc şi surpriza a fost cu atât mai plăcută. Regăsisem, într-o mai mică măsură ce-i drept, atmosfera din cartea pe care nici acum nu pot să o uit.

Nu am petrecut doar o zi cu această carte. Povestirea e destul de scurtă şi nu am vrut să se termine repede. Am tras de ea, m-am abţinut să nu o dau gata în câteva ore şi am reuşit să o întind pe 2-3 zile. Personajele sunt cele care fac totul: pentru prima dată am fost invidioasă că sunt singură la părinţi. Niciodată nu mi-a părut rău că nu mai am fraţi şi niciodată nu am simţit că aş fi fost mai fericită într-o familie mai mare. Dar citind despre legăturile dintre cei patru din carte am stat şi m-am gândit la “cum ar fi fost dacă…?”.

Cei patru fraţi (Garance, Simion, Lola şi Vincent) se întâlnesc cu ocazia unei nunţi care se anunţă a fi conservatoare şi plictisitoare. Nu mai sunt copiii de altădată care se jucau toată ziua şi care erau mereu împreună. Acum sunt oameni în toată firea, unii cu familie, alţii care încă nu acceptă postura de “om mare”, iar pentru că fiecare are viaţa lui, normal că nu se văd pe cât de des le-ar plăcea. Nu ratează nici un prilej de a se întâlni, chiar dacă asta înseamnă să fugă de la nuntă

Relaţia dintre ei mi s-a părut minunată: nu se judecă unul pe celălalt, sunt mereu gata să sară în apărarea unuia dintre ei, se înţeleg fără cuvinte şi sunt atât de copii, chiar şi la 30 şi ceva de ani. În plus, la cât sunt de simpatici, nu se poate să nu te îndrăgosteşti pe rând de fiecare în parte şi să vrei să te primească în grupuleţul lor.

Ce trăiam acum, toţi patru eram conştienţi de asta, era un mic supliment. O amânare, o paranteză, un moment de graţie. Câteva ore furate celorlalţi…
Cât timp vom avea oare energia să ne smulgem astfel din cotidian? Câte permisii ne va mai îngădui viaţa? Câte tifle peste obraz? Câte mici găinării? Când ne vom pierde şi cum vor slăbi legăturile?

Mie îmi ajunge să ştiu că în cartea mea sunt tot împreună, tineri şi nebuni, că încă sunt în stare să-şi bage picioarele în toate conveţiile sociale şi să se simtă bine, aşa cum doar ei ştiu. Şi pentru asta le mulţumesc.