Rainbow Books

Editura Humanitas, colecția Raftul Denisei, 2006, traducere de Sanda Aronescu

Sunt unele cărți pe care îmi doresc mult să le citesc și apoi, când se întâmplă asta, sunt dezamăgită (nu știu dacă în majoritatea cazurilor, dar eu înclin să cred că da). Am aflat prima dată de Michelangelo electric la un atelier de la masterat, unde fragmentele din carte mi s-au părut incredibil de greu de tradus. De-abia reușeam să le înțeleg în engleză, darămite să le mai traduc! Așa că de atunci încerc să pun mâna pe carte și să văd cum sună în română.

Ei bine, fiind așa de încâlcită, mi s-a părut că traducătoarea (și cei care au mai lucrat la carte) a făcut o treabă chiar bună. Nu cu traducerea am avut probleme, ci cu cartea în sine. Mi-a stat în gât ca un dumicat care nu vrea să alunece cum trebuie.

Povestea e sumbră de la prima până la ultima pagină și evident că starea mea de spirit s-a adaptat poveștii. Cy e un puști care locuiește în Morecambe împreună cu mama lui, care are un mic hotel unde vin de obicei oameni bolnavi de ftizie. Cy învață să le curețe acestora ligheanele pline cu expectorații fără să schițeze nici măcar cel mai mic gest de scârbă și crește înconjurat de boală și moarte. Asta până când îl cunoaște pe Eliot Riley și devine ucenicul lui. E drept că Riley îl introduce în fascinanta lume a tatuajelor, dar a plătit din greu acei ani de ucenicie. Riley e foarte bun tatuator, dar are o personalitate oribilă și e un bețiv notoriu. Așa că Cy trebuie să-i suporte ieșirile, să-l care acasă beat mort, să îl schimbe, să curețe după el etc.

Cartea asta prea puține pagini „normale”. M-am încruntat așa de mult, încât sunt sigură că am făcut niște riduri. Nu am reușit să ies deloc din atmosfera aia apăsătoare, în care oamenii fie mor, fie sunt niște scârbe, și chiar după ce Cy a plecat în America și părea că, într-un final, îi merge și lui bine nu am putut să nu fiu suspicioasă și să nu mă gândesc la ce-i mai rău. Și, evident, ce a fost mai rău s-a întâmplat, nu cumva cartea să se abată de la drumul ăsta întunecat pe care apucase…

Singurele pasaje care au destins cât de cât atmosfera și mi-au descrețit fruntea au fost cele despre tatuaje și însemnătatea lor. Știu că în viață nu au cum să fie toate bune și frumoase, dar măcar personajele din cărți să aibă o viață extraordinară.

Tatuajul înseamna să înțelegi că oamenii, în misterul lor confuz, vor doar să-și revendice trupurile ca fiind ale lor, ca să-și construiască un far sau să-și ridice o grindă, să elaboreze un manifest, să avertizeze, să sărbătorească, să povestească despre ei. Tatuajul însemna să înțelegi că pentru ca trupul să renască și să fie din nou subjugat, trebuie mai întâi să fie distrus și eliberat. El însemna emancipare și robie, cenușă și pasărea Phoenix. Frumusețe și distrugere, vechiul truc. Acesta era contractul.

Editura Polirom, colecția Seria de autor Orhan Pamuk, 2010, traducere de Luminița Munteanu

Până la romanul ăsta credeam că sunt un om cu multe obsesii. Ei bine, după ce l-am citit mi-am dat seama că nu o să pot concura niciodată cu Kemal pentru simplul motiv că nu sunt masochistă.

Kemal a mers timp de opt ani de zile, de patru-cinci ori pe săptămână, în casa lui Füsun, luând cina și uitându-se la televizor cu cea pe care o iubea, dar care era căsătorită, și cu părinții ei, uneori chiar și cu soțul acesteia. OPT ani de zile în care a sperat că Füsun își va părăsi soțul și că, într-un final, vor putea fi din nou fericiți (avuseseră o mică aventură înainte de logodna lui Kemal). OPT ani în care el a adunat mucuri de țigară, solnițe, ace – orice atingea Füsun. OPT ani în care ea nu i-a dat nici un semn concret că va putea fi din nou ceva între ei. Mie mi se pare că asta ține de masochism.

Mi-a fost foarte greu să citesc despre obsesia asta. La început a mers bine, a fost interesant, dar apoi, pe sute de pagini (vreo 400), Kemal descrie fiecare gest al lui Füsun, notează fiecare întrebare pe care aceasta i-a pus-o, povestește despre filmele pe care le vedeau și ce mâncau la cină etc. Au fost prea multe descrieri pentru mine. Simțeam că nu o să mai termin niciodată cartea, că ne-relația celor doi nu o să se schimbe niciodată, că și peste 50 de ani o să meargă la ea la cină sperând că ea o să-i spună că se desparte de soțul lor și că vor fi împreună.

Dar ce mi-a plăcut mult a fost prezentarea societății turcești din anii 1970-1980. În carte Pamuk descrie încercările de modernizare a țării, apariția produselor europene și, odată cu acestea, adoptarea unor obiceiuri mai… open-minded. Oamenii încă se căsătoreau cu pețitoare, dar femeile începuseră să se rujeze, să poarte pantofi cu tocuri, iar despre cele care mergeau să studieze în străinătatea se știa că-și făcuseră de cap pe acolo. A fost foarte, foart fain să citesc despre o societate în dezvoltare, prinsă între două lumi.

Încă nu pot să mă hotărăsc dacă mi-a plăcut cartea sau dacă doar am citit-o în virtutea inerției. Cred că a fost un pic din amândouă: au fost și pasaje care mi se păreau minunate, și pagini de descrieri care mă lăsau complet rece. Cert este că nu o să renunț la Pamuk și data viitoare când o să am chef de o carte de 500+ pagini o să citesc Zăpada.

Orice om deștept știe că viața e ceva frumos și că scopul ei e să fii fericit, a spus tata, privindu-le pe cele trei fete fermecătoare. Numai că, mai apoi, doar proștii sunt fericiți. Cum se explică asta?

Editura Polirom, colecția Fiction ltd., 2011

Nici nu mai știu câte cărți scrise de Dan Lungu am citit – cred că totuși patru, dintre care una mi-a plăcut la nebunie (Raiul găinilor), iar celelalte au fost OK. În schimb, din romanul ăsta mi-au plăcut capitolele impare și atât.

Cartea e împărțită în două: în capitolele impare ni se prezintă viața lui Victor, pierde-vară și bețiv (dar simpatic), iar în capitolele pare Victor își aduce aminte de cea mai faină perioadă a vieții sale, adică de anii de liceu. Toate bune și frumoase, doar că limbajul pe care Victor îl folosește mi s-a părut îngrozitor! Înțeleg că elevii de liceu sunt mai teribiliști și băieții pot fi slobozi de gură, dar nu cred că vorbesc MEREU doar cu cuvinte din argou și că folosesc cele mai spurcate înjurături. La un moment dat îmi era rușine de cei care citeau peste umărul meu în metrou. Nu sunt vreo pudibondă, scap destule „futu-i”, dar mi s-a părut că Dan Lungu a exagerat cu argoul.

Noi, bulangiii, stăteam și duhăneam, iar ochii ni se întindeau ca la melc după gagicile frumoase până la Dumnezeu și trei palme mai sus sau după cele măcar futabile. Și acum parcă văd cum, dincolo de câteva nasoale cu draci, defilau hoituri super-mișto, să faci infarct la prima vedere, bunăciuni de stau spermatozoizii în coadă.

Și mi-e foarte ciudă că din cauza limbajului nu am putut să mă bucur cum trebuie de carte. Povestea lui Victor m-a prins de la început, de când stătea el în crâșmă și bea de unul singur. Tipul e un ratat amuzant și inofensiv. Nimic nu i-a mai plăcut după ce a terminat liceul. Atunci fusese perioada lui de glorie, când bea cu prietenii și făcea mișto de tipe urâte. Acum, la treizeci și ceva de ani, căsătorit și fără vreun serviciu stabil, viața nu i se mai pare atât de roz. În plus, singurul mod în care se poate trezi din beție e cu un pahar de vin sau cu o bere.

De când gașca de liceu se spărsese, toate mergeau de-a-ndoaselea. Nu-i plăcea serviciul, murise de câteva ori, Veronica era o străină, viața avea gust de căcat. Iar acum trebuia să bea de unul singur. Îi spusese pisicii să bea cu el, însă ea nu-i răspunse.

Dar partea de-a dreptul înduioșătoare mi s-a părut cea în care acceptă să facă pe ghidul, în ajunul Crăciunului, pentru un străin care voia neapărat să ajungă cu sacul plin de cadouri la un centru pentru copii cu dizabilități dintr-un sat. Iar Victor comandă câteva sticle de vin pentru drum și devine ajutorul Moșului.

Faber and Faber, 2001

Mereu am impresia că dacă citesc o carte care-mi place la nebunie, trebuie ca și următoarele cărți scrise de același autor să-mi placă la fel de mult. In the Country of Last Things a fost printre cărțile preferate din 2010 și cum la cursul de traduceri am primit multe alte fragmente de Paul Auster (și toate mi-au plăcut), am cumpărat prima carte care mi-a fost recomandată. Mă rog, recomandată e mult spus: am citit la un moment dat, pe un blog, un articol despre Sophie Calle și tipa mi s-a părut fascinantă! Puțin nebună, dar fascinantă. Așa că am comandat cartea în care Sophie apărea sub forma unui personaj.

De ce să fiu rea, am primit ce am dorit: preț de câteva zeci de pagini, am citit despre excentrica Maria Turner. Uneori își alegea câte un om și îl urmărea pe stradă, făcându-i poze. O dată a încercat să se dea drept prostituată. La un moment dat a angajat un detectiv particular care să-i înregistreze fiecare mișcare, ca să vadă ce înseamnă să fii urmărit.

Apoi, după ce partea cu Maria Turner s-a terminat, nu am mai fost încântată de carte. Povestea vieții lui Benjamin Sachs nu mi s-a părut deloc excepțională, interesantă. Toți erau mai mult sau mai puțin ratați în cartea asta. A fost destul de frustrant să nu mă pot atașa de nici un personaj. Dar nu îmi pierd încrederea în Paul Auster. Data viitoare sigur o să aleg o carte care o să-mi placă.

Vintage Classics, 1999

E prima carte de Iris Murdoch pe care o citesc şi sunt multe şanse să fie şi ultima. Aveam nevoie de o carte groasă pe care să o iau cu mine în Germania şi cum asta stătea în bibliotecă de ceva vreme, m-am gândit că e ocazia perfectă să o citesc. În plus, primise premiul Booker Prize, avea un titlul promiţător, ce să mai, mă aşteptasem să mă dea pe spate.

Charles Arrowby este un faimos regizor de teatru și dramaturg, care pe la șaizeci de ani se hotărăște să se retragă din lumea teatrului. Își cumpără o casă pe malul mării, într-un sătuc englez, și își petrece zilele înotând în mare, bucurându-se de priveliște și scriindu-și povestea vieții. Nu știu de ce, dar mie Charles mi-a fost antipatic de la bun început. Nu-mi plac cuceritorii/cuceritoarele în general, iar el a fost un mare Don Juan la viața lui. Trecea de la o prietenă la alta fără să-i pese că săracele fete erau înnebunite după el, fără să se gândească la cât suferă din cauza lui. Iar acum stă liniștit și scrie despre ele.

Dar liniștea lui nu durează mult. Încetul cu încetul, vechi iubite dau buzna peste el, una i se aruncă la picioare și îl imploră să o primească înapoi, alta îl amenință că dacă îndrăznește să fie cu altă tipă o să aibă ea grijă să-i transforme viața într-un iad etc. Ba mai mult, într-o zi, în timp ce se plimba prin sat, o vede pe Hartley, prietena lui din tinerețe, singura fată pe care a iubit-o.

Iar de la întâlnirea cu Hartley, povestea mi s-a părut de-a dreptul enervantă. Deși aceasta este căsătorită, Charles încearcă să o convingă să își părăsească soțul și să fugă cu el. Are impresia că pot lua totul de la capăt, că nimic nu s-a schimbat în toți acei ani în care nu s-au văzut. Pe de altă parte, căsătoria lui Hartley nu e tocmai fericită, dar ea nu concepe să-și lase soțul. El m-a exasperat cu declarațiile de iubire și cu modul în care vedea lucrurile, ea m-a enervat că se încăpățâna să rămână într-o căsnicie care nu mergea, așa, doar de dragul inerției.

Luată pe fragmente, cartea mi-a plăcut. Erau anumite pasaje absolut minunate! Dar per total… zău că nu știu cum de am terminat-o de citit!