Rainbow Books

Watchmen

Wednesday ~ September 1st, 2010 16:32 by ionuca Posted in 2010,Books in English,So und so

DC Comics, 2007

După V for Vendetta era firesc să citesc și Watchmen. Voiam să văd în ce lume distopică o să mă poarte iar Alan Moore și ce personaje memorabile a mai inventat. Nu, nu văzusem filmul, dar știam vag subiectul cărții: ceva cu super eroi.

Până la urmă a fost vorba de câțiva eroi mascați ieșiți la pensie și un singur super erou. Se pare că în America lui Alan Moore, prin anii 1960-1970 fusese o adevărată nebunie cu acești eroi mascați: nu aveau ei puterile lui Superman, dar ieșeau în fiecare noapte și patrulau pe străzi, prinzând infractori și făcând ordine în locul poliției sau, fie, ajutând poliția. Timpul a trecut, vremurile s-au schimbat, eroii au intrat în ilegalitate, unii s-au reprofilat, iar alții au continuat să lupte împotriva crimei, cu poliția pe urmele lor.

Dar povestea cu eroii mascați e doar un pretext pentru adevărata problemă a cărții: când un război atomic e pe cale să izbucnească, ați sacrifica câteva milioane de oameni ca restul să trăiască? I-ați sacrifica pentru posibilitatea unei păci de lungă durată? Am stat mult și m-am gândit și încă nu știu ce să răspund. Noroc că e vorba de ficțiune

Am văzut și filmul, în seara în care am terminat cartea. Cred că e prima dată când spun că nu e nici o pierdere dacă vedeți doar filmul și nu citiți cartea. Nu mă pricep la filme, dar mi s-a părut cât se poate de fidel cărții (cu o mică excepție la final, dar care nu influențează deloc mesajul). E chiar o adaptare foarte bună, mai ales dacă e să o compar cu porcăria aia de film făcută după V for Vendetta.

Cred că iau o pauză de la distopii, au fost cam multe pe anul ăsta. Sigur găsesc eu niște cărți drăguțe pe care să le citesc

2 Comments

Teorema lui Almodóvar

Wednesday ~ June 23rd, 2010 19:37 by ionuca Posted in 2010,Citate,So und so

Editura Vellant, 2010

Înainte de a ieşi, beau o votcă. Am nevoie de o tărie ca să cobor cele şapte etaje şi să ajung în stradă. Întotdeauna este o încercare. Îmi trebuie cel puţin o jumătate de oră ca să-mi intru în ritm. E ca şi cum m-aş mişca într-o altă lume. Un univers paralel, cu alte legi, o altă structură fizică, poate asta este teorema lui Almodóvar: forţa lumii divizate de incapacitatea mea de a da ochii cu ea.

Nu îl ştiu pe autor ca să spun cât din el se regăseşte în personajul cu acelaşi nume din carte, dar din câte am citit, ambii au aceeaşi poveste tristă: în urma unui accident de maşină, au rămas desfiguraţi. Chirurgia plastică nu le-a fost de mare folos, aşa că îşi trăiesc viaţa izolaţi, departe de oamenii care s-ar speria dacă ar vedea un asemenea “monstru” în libertate.

Chiar zilele astea am văzut un documentar care se numea I shouldn’t be alive pe unul dintre posturile Discovery şi în care trei alpinişti britanici povesteau cum au scăpat cu viaţa de pe muntele McKinley: fiecare s-a ales cu degete amputate, iar unul dintre ei şi-a pierdut chiar şi piciorul. Dar asta nu i-a împiedicat pe nici unul să ducă o viaţă cât se poate de normală după accident. Ceea ce nu s-a întâmplat şi în cazul lui Antoni Casas Ros.

El a ales să se izoleze, să îşi limiteze pe cât de mult posibil intereacţiunea cu semenii. Şi-a luat o slujbă care-i permitea să lucreze de acasă, iar în oraş ieşea doar noaptea, când era mai uşor să-şi ascundă chipul sau ce a mai rămas din el. Unii îşi fac probleme când le apare câte-un coş, iar alţii…

Corpurile noastre rămân înlănţuite toată noaptea. Ce mi-a lipsit în mod sfâşietor, mai mult decât sexul, este acest contact. Mă strecuram în fiecare noapte ca un hoinar halucinat. Indiferent de emoţiile pe care le trăiam, bucurii, speranţe toate sfârşeau prin a se zdrobi de obstacolul singurătăţii. Există în această plăcere animalică de a te ghemui lângă un alt animal o satisfacţie primară. Chiar fără iubire, ar trebui să existe comunicare nocturnă între fiinţe.

Mi s-au părut interesante şi triste paginile în care îşi descria viaţa; trebuie să fie îngrozitor de greu să înveţi să te accepţi aşa cum eşti, după un astfel de accident. Să te redescoperi fără să te recunoşi în oglindă. Dar ce a urmat nu prea a fost pe gustul meu. Nu am înţeles ce căuta Almodóvar în carte. Mă rog, regiza un film bazat pe viaţa lui Antoni, dar tot nu mi-au plăcut paginile în care apărea. În schimb, m-am bucurat că Antoni cel din carte şi-a găsit pe cineva: Lisa, travestitul. Nu e genul de relaţie la care te-ai fi aşteptat, dar dacă asta îl face fericit după 15 ani de singurătate, de ce nu?

Nu m-a dat pe spate cărticica, dar măcar m-a făcut să mă întreb “cum ar fi dacă…?”

No Comments

Eu şi Kaminski

Thursday ~ May 20th, 2010 22:10 by ionuca Posted in 2010,So und so

Editura Humanitas Fiction, colecţia Raftul Denisei, 2009

Pe jurnalistul din carte îl cheamă Sebastian Z. Şi eu am un amic german, care e tot jurnalist, şi pe care îl cheamă Sebastian W. Cel din carte are 30 şi ceva de ani, prietena tocmai l-a dat afară din casă şi nu mai vrea să-l vadă, iar el umblă după Kaminski, un pictor care niciodată nu a fost chiar faimos şi a cărui biografie vrea să o scrie ca să devină el faimos. Amicul meu are 20 şi ceva de ani, colaborează cu cele mai importante ziare nemţeşti, cu M. e doar amic şi nu ştiu să aibă asemenea gânduri despre faimă şi bani. Sebastian Z. mi-a fost antipatic de la primele pagini, cu celălalt Sebastian am petrecut o săptămână cât se poate de mişto.

Nu am multe de povestit despre cartea asta. La început mi s-a părut cam plictisitoare, iar pe personajul principal nu l-am putut suferi. E un jurnalist lipsit de scrupule, care dacă a ştiu vreodată ce e bunul-simţ, acum a uitat cu desăvârşire acest lucru, care nu ştie să spună “mulţumesc” şi îi tratează pe toţi ca pe nişte proşti, dar, evident, el este deşteptul-deştepţilor. Nici la sfârşit nu mi-a plăcut mai mult, dar cred că autorul l-a făcut atât de nesuferit ca să se răzbune pe toţi cei ca el cu care a avut de-a face.

Ce m-a şocat a fost modul brutal şi nesimţit în care s-a băgat în viaţa lui Kaminski. Bătrânul trăia de ani buni de zile retras într-o casă, la munte, împreună cu fiica lui şi cu femeia care o ajuta la treburile casnice. Iar când Sebastian vine să îi ia interviul, nu ţine cont de condiţia bătrânului, de regulile pe care acesta trebuia să le respecte, ci face tot posibilul să cauzeze neplăceri. Ba mai mult, o mituieşte pe femeie să plece din casă ca să rămână el singur cu bătrânul, iar apoi nu lasă o cameră necercetată, o scrisoare nedeschisă. În numele biografiei pe care urmează să o scrie, el are impresia că trebuie să ştie TOT, iar dacă nu i se spune tot, atunci e musai să caute, să scotocească peste tot ca să afle ce-l interesează. Mai rar aşa om lipsit de scrupule!

În ultima parte a cărţii lucrurile se mai animă şi devin mai interesante. Dar dacă am ales să o citesc pentru că e scrisă de Daniel Kehlmann, m-am lămurit repede că nu are cum să fie la fel de bună ca Măsurarea lumii. Aşa e când te îndrăgosteşti prima data de o carte a unui autor: rar se întâmplă ca altă carte de-a lui să-ţi placă mai mult.

No Comments

The Forty Rules of Love

Monday ~ May 17th, 2010 15:53 by ionuca Posted in 2010,Books in English,So und so

Viking, 2010

Nu mi s-a mai întâmplat până acum să îmi placă o carte pe bucăţele, dar per total să mă facă să strâmb din nas. Ceva din Bastarda Istanbulului se regăseşte şi în cartea asta, dar nu sufiecient cât să mă facă să o trec pe o eventuală listă cu “I love”.

Ce mi-a plăcut:

Mi-a plăcut ideea celor două poveşti spuse integral în aceeaşi carte. Prima se întâmplă în zilele noastre, a doua este o poveste dintr-un manuscris şi se întâmplă pe la 1200 şi ceva. Ella este cea care citeşte manuscrisul pentru a-l recenza, iar acesta ajunge să îi schimbe complet viaţa. Dintre cele două poveşti, cea contemporană şi cea de demult, o prefer pe a doua. Dervişul Shams este un personaj cât se poate de plin de farmec, iar cele 40 de reguli ale iubirii pe care le propune ar trebui urmate de toată lumea. Avem multe de învăţat de la el, doar că nu ştiu cine ar putea să înveţe în ziua de azi ce înseamnă toleranţa şi minding one’s business de la un personaj.

Ce nu mi-a plăcut:

Povestea din zilele noastre este cât se poate de trasă de păr. Sunt o visătoare, mereu am recunoscut asta, dar sunt o visătoare în limita bunului-simţ. Când autoarea o descrie pe Ella ca pe o casnică neîmplinită, care ştie de aventurile soţului, dar niciodată nu-l confruntă, care trăieşte să îşi vadă copiii ajunşi la caselor lor şi care se refugiază în gătit, mi-e greu să mi-o imaginez pe aceeaşi Ella lăsând în urmă viaţa pe care o ducea de 20 de ani şi plecând în lume cu un om întâlnit pe internet. Mi se pare puţin cam multă fantezie în povestea asta deşi mi-ar plăcea să ştiu că există oameni care au puterea să plece şi să o ia de la început chiar şi după 20 de ani de obişnuinţă.

Oricum, îi mulţumesc lui Octavian care mi-a dăruit această carte care m-a făcut să mă gândesc de două ori (sau să citesc mai mult de o singură carte a unui autor) până să declar sus şi tare că “ioi, ce-mi place autorul X!”

No Comments

Juliet, Naked

Friday ~ April 23rd, 2010 16:44 by ionuca Posted in 2010,Books in English,So und so

Riverhead, 2009

După ce-am citit trei cărţi şi jumătate, câteva pasaje dintr-o a patra carte şi am văzut un film care avea la bază un scenariu de Nick Hornby, l-am trecut pe acesta pe lista cu scriitori preferaţi. High Fidelity a fost o carte de top în anul în care am citit-o, Turnul sinucigaşilor mi-a plăcut pentru abilitatea lui Hornby de a jongla cu toate probleme existenţiale şi depresiile secolului nostru şi de a le trata cu cât mai mult umor posibil, astfel încât să nu ni se mai pară cele mai grave probleme ever. Febra stadioanelor am abandonat-o pe la jumătate pentru că efectiv nu am putut să citesc cap-coadă o carte despre fotbal!!! Iar Slam nu prea m-a încântat pentru că mi s-a părut mai degrabă o carte pentru adolescenţi, dar cu o poveste nici pe departe la fel de captivantă ca, de exemplu, The Graveyard Book a lui Gaiman. În schimb, pasajele din How to be good pe care a trebuit să le traduc pentru un curs mi-au plăcut la nebunie.

Aşa că mă aşteptam la ceva mai mult de la Juliet, Naked. Ştiu că lucrase în paralel la scenariul de la An Education şi la cartea asta, iar după ce am văzut filmul, aşteptările mele crescuseră şi mai mult. După ce citisem cam 100 de pagini din carte încă aşteptam să intru în atmosfera ei, să mă las cucerită de personaje sau măcar să mă delectez cu umorul şi ironia din celelalte romane ale sale. Nici vorbă de aşa ceva!

În primul şi în primul rând, povestea mi s-a părut cam trasă de păr: un muzician pe nume Tucker Crowe, nu foarte cunoscut de altfel, este obsesia de o viaţă a unui anume Duncan. Cum pe internet se strâng toţi ciudaţii , Tucker, care de 20 de ani nu a mai scos un album nou şi care s-a retras de tot din atenţia publicului, este încă subiectul cel mai discutat al unei comunităţi conduse de Duncan. Aceşti “crownlogişti” au impresia că ştiu totul despre viaţa idolului lor, că au descifrat toate “mesajele ascunse” din cântecele lui şi, normal, îl ridică pe acesta la rang de idol. Ba Duncan îşi mai duce prietena, pe Annie, într-un pelerinaj prin SUA, ca să viziteze locuri în care se spune că a cântat, băut, locuit Crowe acum 20 de ani.

Iar când Tucker îi trimite un mesaj pe forum lui Annie, cartea atinge, în ochii mei, dimensiuni de-a dreptul telenovelistice.

Dar au fost două lucruri care mi-au plăcut în carte: 1. ideea că putem să idolatrizăm pe cineva într-atât încât uităm că în cele din urmă e doar un om ca oricare altul (been there, done that). 2. M-am bucurat să citesc despre o relaţie de conjunctură, de complezenţă, care se termină în cele din urmă. Annie şi Duncan n-au nimic în comun în afara faptului că au cam aceeaşi vârstă, aceeaşi pregătire şi lucrează în acelaşi micuţ oraş britanic. Nu prea există sentimente între ei, totul este mai mult rutină şi obişnuinţă, iar la un timp după ce se despart, amândoi se simt mai liberi. Mi se pare o prostie să fii cu cineva doar de dragul obişnuinţei şi din cauza fricii de a nu îmbătrâni de unul singur, aşa că m-am bucur mult când cei doi s-au despărţit. Măcar în cărţi să se facă dreptate, dacă în realitate mulţi preferă să se complacă.

7 Comments

Blocul 29, apartamentul 1

Monday ~ February 15th, 2010 20:57 by ionuca Posted in .ro,2010,So und so

Editura Polirom, colecţia Ego.Proză, 2009

Cărţile cu bunici ar trebui să fie drăguţe, să te facă să îţi aduci aminte de ei şi să zâmbeşti şi să îţi pară rău de tot că ei nu mai sunt şi că tu ai crescut. Bunicii din cărţile cu bunici ar trebui să fie încă în putere: bunicii să meargă la cumpărături şi să îţi aducă multe dulciuri, iar bunicile să te întrebe de zeci de ori pe zi “ce vrei să îţi fac de mâncare?” şi să îţi povestească despre copilăria lor şi despre ce prostii făceau ai tăi când erau mici.

Dar bunicii din cartea asta nu sunt aşa: sunt un cuplu modern şi disfuncţional, în care bunica e profesoară la liceu, iar bunicul, care nu are serviciu, stă acasă şi găteşte. Irinuca stă cu ei pentru că părinţii ei nu prea se înţeleg. Chiar şi când vin duminică în vizită nu se pot abţine să nu se înţepe reciproc. Mi-a fost greu să citesc cum Irina tânjea să petreacă mai mult timp cu bunica, dar ea avea mereu alţi oameni de văzut, muzică de ascultat, lucrări de corectat. Nu-i corect! Bunicii ar trebui să aibă mereu timp pentru nepoţi!

A fost destul de tristă cartea: certurile dintre bunici, certurile dintre părinţi, ne-relaţia dintre Irina şi bunica… Nu prea mi-a plăcut starea pe care mi-a dat-o. În mintea mea, cărţile cu bunici sunt altfel.

8 Comments

Viaţa începe vineri

Monday ~ February 1st, 2010 14:22 by ionuca Posted in .ro,2010,So und so

Editura Humanitas, 2009

Am început cartea într-o vineri şi în vinerea următoare am terminat-o. Nu mi-am propus să fie aşa, dar mereu mă bucur când se întâmplă astfel de coincidenţe (?). Aşa că pe parcursul unei săptămâni m-am întors în timp, în Bucureştiul sfârşitului de secol XIX, unde lucruri ciudate se întâmplă: un străin este găsit la marginea unei păduri de lângă oraş şi, săracul, pare picat dintr-o altă lume; tot la marginea aceleiaşi păduri un tânăr de familie bună zace împuşcat în zăpadă; o icoană foarte preţioasă a dispărut de la Mănăstirea Sărindar şi poliţia trebuie să îi dea de urmă.

Cel şi cel mai interesant mi s-a părut cazul lui Dan Creţu, omul “întors din viitor” într-un Bucureşti pe care cu greu îl mai recunoştea. Nu ştie ce s-a întâmplat cu el, cum de a ajuns unde a ajuns, oamenii se poartă diferit, se folosesc de birje trase de cai ca să se deplaseze, se îmbracă ciudat, există atâtea reguli de bun-simţ pe care ceilalţi se aşteaptă ca el să le ştie şi să le urmeze: să îşi scoată pălăria când intră într-o încăpere, să pupe uşor mâna doamnelor şi a domnişoarelor, să îşi lase galoşii la intrare etc. Noroc că este repede luat sub aripa protectoare a familiei Margulis, ai cărei membri sunt încântaţi de stângăciile lui.

Am savurat mai mult celelalte două cărţi ale Ioanei Pârvulescu – În intimitatea secolului 19 şi Întoarecere în Bucureştiul interbelic, aşa că trebuie să recunosc că aveam aşteptări mai mari de la acest roman. Nu zic, mi-au plăcut descrierile Bucureştiului de atunci, m-am bucurat că am putut să învăţ cum se purtau oamenii, ce purtau şi ce însemna un ziar pe vremea aceea, dar povestea mi s-a părut cam slăbuţă.

Dar de uitat nu o să-l uit pe Nicu, micul comisionar cu şapcă roşie. Era aşa de drăguţ când încerca să se poarte ca un om mare şi când vorbea de unul singur şi îşi spunea “matale”. Adorabil personaj!

4 Comments

Arcul de triumf

Saturday ~ September 19th, 2009 14:25 by ionuca Posted in 2009,Clasici,So und so

Editura Eminescu, 1973

Eram in primul an de facultate, mutata de cateva saptamani in Bucuresti. Intr-o zi ma intorceam din oras, cand in fata blocului meu vad o tanti care statea langa doua cutii cu carti. Ma opresc, ma uit la ea, o intreb ce face cu cartile. Cica ea doar le pazeste; de fapt, cartile sunt ale unei vecine, care are de gand sa le arunce. Am facut ochi mari. Asa ceva mi se parea de neconceput! Cum sa arunci carti?! OMG! Cand tanti a vazut cat de revoltata eram, mi-a dat voie sa imi aleg niste carti pe care sa le salvez. Nu imi suradea ideea de a fi prinsa in timp ce hmmm… furam (?) cartile cuiva, asa ca m-am multumit cu ce am gasit deasupra: Anna Karenina si Arcul de triumf.

Si, intr-un final, dupa 3 ani de zile, am ajuns sa citesc Arcul de triumf. Inceputul mi s-a parut tare promitator: Ravic, un imigrant german stabilit la Paris, devine salvatorul lui Joan, o alta imigranta. A fost omul potrivit, la timpul potrivit, la momentul potrivit. Datorita lui Joan nu se mai sinucide. E de la sine inteles ca cei doi ajung sa formeze un cuplu in cele din urma.

Mi s-a parut destul de camilpetrescian Remarque, mai ales in ce priveste atitudinea anti-razboi a lui Ravic si faptul ca Joan nu e in stare sa-l astepte cand e deportat si isi gaseste pe cineva care sa o intretina. El e cel fidel, cel care abia asteapta sa se intoarca in Paris ca sa fie din nou cu ea, pe cand ea isi gaseste un protector la care nu poate, nu vrea sa renunte.

Cred ca ar fi fost banala povestea lor daca ea ar l-ar fi asteptat - just another love story. Pe de alta parte, prea e integru Ravic. E un tip asa de puternic si care face mereu doar ceea ce trebuie, incat mi s-a parut putin enervant.

Aveam asteptari destul de mari de la cartea asta, dar in cele din urma ramane in categoria cartilor asa si asa.

6 Comments

Viata unui sef de departament povestita de fiul sau Supermen

Thursday ~ July 30th, 2009 22:30 by ionuca Posted in .ro,2009,So und so

Editura Cartea Romaneasca, 2009

Daca la inceput am fost entuziasmata de faptul ca Serban Anghene e chiar mai mic decat mine si, uite ce fain!, a castigat un asemenea premiu (Premiul pentru Proza la Concursul de manuscrise pentru tineri sub 35 de ani organizat de USR), dupa 100 si ceva de pagini asa de tare m-a obosit stilul cartii. M-am saturat sa tot citesc “mama tatalui meu” in loc de bunica, m-am saturat de Capitanul Planeta si de Fordul din ’71.

Dupa o pauza de 2 zile mi-a placut iar cartea, deci nu cred ca e vina ei, ci a mea. Supermen e un pusti tare simpatic, cu un tata sef de departament, care e obsedat de o masina Ford in ’71 si de la care a invatat ca o femeie trebuie sa aiba zbânţ. Mi-a placut la nebunie cuvantul ala, promit sa-l folosesc data viitoare cand ma indragostesc Si mi-a mai placut calatoria tatalui in strainatate ca sa cumpere masina. In schimb, m-a enervat unchiul Titi, regalistul.

Mda, nu prea sunt in stare sa formulez o parere inchegata despre carte. A fost asa si asa: mi-a placut stilul pana cand a devenit obositor, mi-au placut anumite personaje si intamplari, dar m-am saturat de unele repetitii, cam atat.

6 Comments

Umbra vantului

Wednesday ~ July 22nd, 2009 14:02 by ionuca Posted in 2009,Citate,So und so

Editura Polirom, colectia Biblioteca Polirom, 2005

- De fapt, ce vreau sa-ti arat face parte dintr-o poveste. Nu mi-ai spus tu deunazi ca iti place sa citesti?
Bea incuviinta, inaltandu-si sprancenele.
- Ei bine, e vorba de o poveste despre carti.
- Despre carti?
- Despre carti blestemate, despre omul care le-a scris, despre un personaj care a iesit din paginile unui roman ca sa-l arda, despre o tradare si o prietenie pierduta. E o poveste despre dragoste, ura si despre visele care traiesc in umbra vantului.

O poveste de la care ma asteptam la multe si care in final m-a cam dezamagit. Pe la pagina 200 inca mai asteptam ca sa ma prinda actiunea; abia ultima treime din carte mi s-a parut captivanta, in ciuda izului telenovelistic.

Nu imi plac povestile astea cusute cu ata alba sau poate ca doar m-am acrit peste masura in ultimul timp si nu mai pot sa savurez cum ar trebui o carte de aventuri si mister. Inceputul era chiar promitator: Daniel este dus de tatal sau intr-un Cimitir al Cartilor Uitate, unde este incurajat sa adopte o carte. Si, ce sa vezi, micul Daniel alege dintre miile de carti tocmai o carte considerata a fi blestemata. Este apoi urmarit de un om cu fata distrusa de arsuri si care mirosea a pagini arse, care ii cere sa-i vanda lui cartea; normal ca pustiul refuza. Intre timp mai creste si se mai indragosteste de o oarba superba, ca apoi sa o vada in bratele profesorului ei de pian. Oh, tragedie! Omul cu fata arsa il urmareste din umbra, iar dupa ce salveaza un cersetor si il face ajutor de librar in anticariatul tatalui sau, isi face aparitia un personaj malefic, un inspector de politie, cel mai crud din cati avusese Barcelona pana atunci. Ca sa nu ma mai lungesc, Daniel vrea cu tot dinadinsul sa afle ce s-a intamplat cu misteriosul Julián Carax, asa ca incepe sa isi bage nasul unde nu-i fierbe oala, dezgroapa secrete de mult ingropate, zgandareste oameni pe care ar fi trebuit sa-i lase in pace, ba mai si incaseaza un glont, ca la final cei rai sa fie pedepsiti, misterul dezlegat si el salvat.

Stiu, stiu, romanele de genul asta nu prea au cum sa fie realiste, dar spre deosebire de Vanatorii de zmeie, care si cartea aia spre sfarsit a fost cat se poate de telenovelistica, asta nu m-a prins de la inceput; am citit-o mai mult ca deja apucasem sa trec de jumatate si nu-mi vine sa las cartile necitite dupa atatea pagini. Poate daca as fi citit-o pe la 15-16 ani mi-ar fi placut intr-adevar

Dar cititi si parerea lui Dragos, care pur si simplu s-a indragostit de cartea asta. Cine stie, poate chiar sunt eu prea acra.

5 Comments