Rainbow Books

 Polirom, colecția Fiction Ltd, ediția a II-a revăzută, 2007, ebook

Nu știu ce m-a apucat să citesc vara trecută Christina Domestica și Vânătorii de suflete – o carte care nu mi-a plăcut deloc, deloc! – și să nu încep cu Simion liftinicul, romanul de care auzisem multe de bine. Ba așa de supărată am fost după ce am citit Christina Domestica…, încât jurasem să nu mai pun mâna pe nici o carte de Petru Cimpoeșu. Noroc cu FILB-ul de anul trecut unde l-am văzut și l-am ascultat pe autor citind și discutând și când m-am hotărât să-i mai dau măcar o șansă.

Simion liftnicul e un roman în care sociologia se îmbină perfect cu literatura, cam ca în Raiul găinilor al lui Dan Lungu, doar că aici acțiunea se petrece într-o scară de bloc, nu pe o stradă. Iar ce dă cu adevărat savoare cărții este modul în care autorul ia puțin (sau mai mult) peste picior persoanele așa-zis religioase. De exemplu, doamna Pelaghia (sper că nu mă înșel asupra numelui) are o legătură extraconjugală, dar asta nu o împiedică să se roage pentru iertare Maicii Domnului, fără să schițeze nici măcar un gest că ar vrea să rupă relația. În general toți cei de pe scară sunt oameni „cu frica lui Dumnezeu”, dar cum se întâmplă de cele mai multe ori, e diferență mare între a cere ajutorul Celui de Sus și a-ți duce viața ca un bun creștin.

Nu știu cum e în Moldova, dar numele pe care autorul le-a folosit în carte mi s-au părut extrem de amuzante (pe unele le-am găsit în calendarul ortodox): Pelaghia, Elemosina, Temistocle, Nicostrat, Evlampia etc. – dar din păcate, nu am putut să rețin personajele după nume, ci după ce făcea fiecare.

Autorul își pune personajele să treacă prin tot felul de situații, una mai amuzantă ca alta. De exemplu, un domn din bloc visează numerele de la o extragere loto, iar pentru că e închis la agenția loto, pierde aproape toți banii la sala de jocuri. Iar după ce are loc tragerea merge cu soția lui să-și ridice câștigul – că doar el a visat numerele câștigătoare, nu? -, iar când vânzătorul îi spune că nici un bilet nu e câștigător, cei doi devastează magazinul Altul vrea să își repare motocicleta și își dă seama că singurul mod în care o poate duce în apartament!!! e să o demonteze și să o care pe bucăți! Cât despre Simion, el este un pantofar care stă la parter și care se retrage în lift ca să se poată ruga. În apartament nu poate pentru că îl deranjeaz clienții, la biserică nu-i place, așa că transformă liftul într-o chilie modernă. Nu doar că stă acolo vreo două săptămâni (ar trebui să-mi fac notițe, mai ales că nu scriu despre cărți imediat după ce le termin), ci și predică din lift și le dă sfaturi vecinilor.

Alături de hârtia cu toate aceste rugăminți și altele pe care nu le-am menționat, doamna Alis pune în plic două bancnote de zece mii și una de cinci mii, iar într-un colț face cu pixul o cruce mică, ca să ajungă cu bine la destinație. Câteva zile mai târziu, poștașul îi aduce confirmarea de primire semnată de părintele stareț, împreună cu asigurarea că toate cererile exprimate în scrisoarea respectivă vor fi înaintate de către călugării din mănăstire și aduse la cunoștința Domnului nostru Iisus Hristos, Preacuratei sale Maici, sfinților Părinți ai Bisericii și tuturor celorlalți sfinți. [...] O singură dată a atins-o pe doamna Alis umbra îndoielii, atunci când a aflat că doamna Evlampia, alături de scrisoarea trimisă măicuțelor de la mănăstirea Agapia, pune o bancnotă de cincizeci de mii, dar în cele din urmă, recitind pasajul din Biblie unde Domnul Iisus o laudă pe văduva care a adus la templu doar doi bănuți, și-a dat seama că nici faima turistică a mănăstirii și nici mărimea sumei depuse în plic nu influențează în mod decisiv îndeplinirea cererilor. [...] La rândul ei, doamna Alis descoperise oarecum întâmplător că regulile vieții creștine sunt ca regulile gramaticale. Deși foarte riguroase și cât se poate de amănunțite, dacă nu le respecți, nu pățești, de fapt, nimic. Totuși, e bine să le respecți, fiindcă așa se cuvine.

Sunt multe personaje savuroase în carte și multe momente la care am râs cu poftă. Evident, cartea nu se adresează credincioșilor de formă, care ar putea fi ofensați de conținutul ei. Într-o țară atâââât de credincioasă, mă și mir că nu s-a scandalizat nimeni în privința ei. But wait, cei pe care-i ironizează autorul nu citesc literatură română.

Nu-mi vine să cred că deja a trecut festivalul! Parcă mai ieri aflam primele știri despre ediția de anul ăsta și număram câte zile mai sunt până la prima seară…

Deși sunt o simplă participantă (sper ca la anu’ să pot să-i ajut cumva), mă simt acolo ca acasă. Dacă ajung mai repede mai schimb două-trei vorbe cu organizatorii, ocup cea mai bună masă, beau un vin fiert, mai fac cunoștință cu cineva simpatic și tot așa. Îmi place că cei care vin la festival nu vin din obligație sau pentru că nu au ce face acasă, ci vin să-i audă pe invitați citind și discutând despre toate, de la proză scurtă la revoluții în toalete. Și oriunde te uiți în sală vezi doar zâmbete, ceea ce e mare lucru.

Mi se pare minunat că există FILB. Că o dată pe an ajung sigur la lecturile unor scriitori străini. Că ajung să descopăr autori noi, europeni, nu din textele de coperta a IV-a sau din prezentările făcute de edituri, ci văzându-i și auzindu-i. Unii-mi plac mai mult, alții mai puțin, dar până acum nu am fost dezamăgită de vreo carte scrisă de autorii prezenți la FILB.

Normal, ar putea să se fumeze mai puțin, să fie mai multe scaune (parcă și la ediția asta stăteau câțiva în picioare), să primim iar covrigi la finalul fiecărei seri , dar astea sunt lucruri cât se poate de mărunte, de-a dreptul neînsemnate. Eu mă bucur că există un festival de genul ăsta la noi și că are loc în București.

În seara asta m-am întrebat ce au în comun Jean Mattern, Adina Rosetti, Mihail Vakulovski și Georgi Gospodinov. Am aflat că „revoluția” este ceea ce-i leagă, pe lângă dragostea pentru literatură. Și mi-a mai rămas în minte ce a spus Mattern, din punctul de vedere al editorului, nu al cititorului: noi suntem piața. Dar nu pot să nu mă gândesc că noi, cei care reprezentăm piața românească, nu știm să cerem ce vrem: coperte mai frumoase, ediții paperback, nu doar hardcover (din nou, nu pot să nu laud Poliromul pentru colecția Top 10+), mai multe întâlniri (măcar) cu autorii români, tricouri sau genți cu coperte de carte etc.

Mi se pare enorm de mult până la anul, dar o să încer să rezist, mai ales că am auzit că ediția viitoare o să fie și mai și Indiferent cum va fi, eu o să merg cu sfințenie în fiecare seară, o să mă bucur ca de fiecare dată de invitați, de lecturi și de discuții. Nu știu cum am trăit până acum fără FILB!

Vellant, 2011

Cum Moș Nicolae a venit mai repede anul ăsta, am petrecut o super zi cu poeziile lui Iv. De mult nu am mai primit o carte atât de frumoasă: de la conținut, la ilustrații, albumul ăsta e perfect! Dap, e per-fect!

Nu sunt o cititoare înrăită de poezie, dar cele scrise de iv mi-au mers drept la inimă. Sunt amuzante, ironice, frumoase, ritmate – un deliciu! Iar ilustrațiile se potrivesc de minune! Poeziile lui Iv sunt despre lucruri mărunte de care fie ne lovim zi de zi („o obse drăgu”), fie despre lucruri la care nu ne gândim („și bacteriile plâng câteodată”).

Nu știu ce aș mai putea să spun despre carte decât faptul că merită toți banii! Bravo, Vellant! Bravo, Iv! Bravo, Vali!

sms51
cine iubește și lasă / vorbim noi disear’acasă//

sms23
iubita mea gazelă/
ți-aș scrie o nuvelă/
însă ar fi o chestie cam nefirească/
căci cine-a mai văzut gazele să citească//

celor doi tineri de la cora, din fața frigiderelor cu carne de porc, ea purtând un trening albastru cu dungi, el – tuns unu, cu jeanși prespălați
ca o focă hăcuită de un urs flămând,
ca mirosul unui crematoriu fumegând
ca nonșalanța unui puști de 9 ani care fumează
sau cearcănele unui optimist cu metastază

ca o privire în tavan în timpul actului
sau ca rutina implacabilă a tic-tac-ului
precum instantaneul flegmei părăsind o gură
sau ca un panda crescut special pentru friptură

ca o licitație pentru chiloții unei dive
ca o bunicuță beată cu mișcări lascive
ca un chip angelic înmuiat în apă fiartă
așa urâți sunt oamenii când se ceartă

Polirom, colecția Fiction Ltd, ediția a V-a revăzută, 2008

La târgul din vară tocmai terminasem de citit Dimineață pierdută și cum eram fascinată de carte, am zis că trebuie să mai citesc și altceva de Gabriela Adameșteanu, așa că am cumpărat Drumul egal… și Provizorat. Dar după bunul meu obicei, le-am cumpărat, le-am pus în bibliotecă și acolo au rămas până acum.

Bună carte Drumul egal al fiecărei zile, dar al naibii de sufocantă! Am citit-o cu noduri în gât și cu sentimentul că nu am aer, că devin claustrofobică. Și cum să nu simt asta când personajul principal, Letiția, trăiește în aceeași cameră cu mama și cu fratele acesteia, unchiul Ion? De mică, până când a mers la facultate în București, cei trei au locuit la comun pentru că mama ei și-a părăsit soțul și nu avea altundeva unde să se ducă. Iar după ce acesta ajunge în închisoare pentru că cei din familia lui „au făcut politică”, nici nu mai au cum să spere la ceva mai bun.

Dacă s-ar face un audiobook după romanul ăsta, vocea care ar citi din carte ar trebui să fie cât se poate de monotonă: să nu urce și să nu coboare, nici bucuroasă, nici tristă, ci cât se poate de plată și de neschimbată. Nu zic asta ca pe ceva rău, dimpotrivă, mi s-a părut fascinant cum povestirea curgea, dar era în așa fel scrisă încât eu nu am văzut nici un suiș și nici un coborâș: totul a fost egal, de la prima până la ultima pagină. Iar asta a contribuit semnificativ la senzația de apăsare, de sufocare pe care mi-a dat-o cartea.

Cu dosarul meu prost, aveam, într-adevăr, toate șansele să nu intru. Într-un fel, chiar speram asta și-mi promiteam să plec în alt oraș și să intru într-o fabrică, așa cum scria în multe cărți pe care le citeam și în ziare. N-aș mai fi stat atunci cu unchiul Ion și cu mama, nu m-aș mai fi gândit că, picând la admitere, i-am făcut de râs în tot orașul. Dar, mai ales, în mod sigur, acolo aveau să mi se întâmple mereu lucruri neprevăzute și zilele mele n-aveau să se mai înece, ca acum, în obișnuință. Și-atunci teama de încercările care m-ar fi așteptat se ascundea imediat în îndoială și îmi spuneam repede că ar fi un lucru prea deosebit ca să mi se întâmple mie.

Dar Letiția intră la facultate și se mută din camera cu două persoane, într-una cu cinci. Viața ei de la cămin seamănă foarte mult cu ce știu de la mama: fetele își schimbă hainele între ele, au grijă una de alta, se leagă prietenii pe viață. Doar că Letiția pare mereu cea mai rezervată dintre ele, cea mai retrasă. Asta poate și pentru că știe ce vrea: să scape din lumea aceea cu zile egale. Iar când îl întâlnește pe Petru, cel care o va ajuta să publice lucrările bazate pe studiile unchiului Ion, știe ce are de făcut.

Având în vedere că nu știu ce se putea publica și ce nu în 1975, anul apariției cărții, am fost surprinsă să citesc o carte atât de încărcată politic: tatăl Letiției fusese închis de către comuniști, cariera unchiului Ion avusese de suferit din cauza aia, Letiția este chemată la Cadre, are loc o ședință unde se propune scoaterea din UTC a unui coleg de-al Letiției etc. Dacă poate cineva să mă lămurească sau să-mi recomande vreo carte despre cenzura din perioada respectivă, îi mulțumesc anticipat

Letiția mi se pare reprezentativă pentru mulți din generația aceea: oameni care vedeau salvarea în București, în a merge la facultate, în a deveni cineva. Pe de altă parte, generația respectivă ne-a format pe noi, ne-a crescut să vrem și noi mai mult, mai bine, mereu mai mult, mereu mai bine, tot mai mult, iar acum mi se pare greu să-i conving că se poate și cu mai puțin

Polirom, 2000

Până să citesc scrisorile astea, imaginea mea despre Eminescu era una cât se poate de falsă. Știam unele poezii (mai ales cele din bibliografia obligatorie…), le ascultasem pe profele de română povestind despre „Luceafărul poeziei românești”, iar, în general, lumea avea numai lucruri bune de zis despre el. Mă rog, aici m-am pierdut, căci ele se refereau la poet, nu la om. Da, știam de sifilisul lui, de poeziile lui porno, dar astea îl făceau doar mai interesant, nu erau nicidecum motive ca să ridic din sprânceană. Și, evident, știam de iubirea lui mare pentru Veronica Micle… M-am mulțumit cu așa puține detalii despre viața lui pentru că niciodată nu s-a numărat printre preferații mei, deci nu mi-am dat interesul să aflu mai multe.

Citind totuși în Amintiri din Junimea de Negruzzi cum că Eminescu își cam făcea de cap la București în timp ce Veronica suferea la Iași, am vrut neapărat să citesc corespondența dintre cei doi (mă rog, partea asta de corespondență) ca să văd cum e descrisă relația lor de către ei, nu de terți.

Oho, ce surprize am avut parcurgându-le scrisorile! E fascinant să vezi cum un zeu se clatină și cade de pe soclu sub ochii tăi. Din cele 93 de scrisori inedite, unele mai lungi, altele mai scurte, unele scrise în grabă, altele pătate de lacrimi, am ajuns la concluzia că Eminescu-bărbatul era un porc, cel puțin în ceea ce privește relația lui cu Veronica. Între 1879-1882, deși o alinta (Cuță, Nicuță, Poțoțoni etc) și deși continua să-i promită câte-n lună și-n stele, a evitat-o pe cât a putut. A găsit felurite pretexte ca să nu meargă la Iași (prea puține zile libere, prea puțini bani, merge la cură, reorganizări la Timpul etc) și a făcut tot posibilul ca nici ea să nu vină la București (hotelul e prea scump pentru ea, se oferă să-i găsească gazdă, ba stai, că se mută el etc)… Nu e de mirare că Veronica s-a supărat și i-a cerut să-i înapoieze scrisorile și a rupt relația cu el. Doar că se vede că ține mult la el, căci peste un an iar corespondau…

Sărbătorile, îngerul meu cel dulce care nu vrei să mă crezi, le-am petrecut bolnav între cei patru pereți ai miei. [...] Dacă însă este cineva în Iași care să zică că m-a văzut petrecând, acela minte. N-am nici viață, nici mângâiere, nici petrecere fără de tine și cum că n-am, cum că nu pot avea, vei vedea-o poate mai curând de cum crezi. Ție-ți trebuie să mor eu ca tu să crezi deplin în iubirea mea.

Scrisorile lui sunt un amestec de dulcegării, milă de sine și planuri care nu se vor realiza niciodată. Eminescu amână întâlnirile cu Veronica și nu face nimic ca să fie aproape de cea fără de care, singur declară, nu poate trăi. Poate că nu voia să se însoare cu ea, ci doar să știe că e în Iași, la dispoziția lui, dar în vremurile în care trăiau astfel de relații nu erau tolerate. Nu își dă seama, sau nu vrea să-și dea seama, că Veronica îl vrea lângă ea, așa bolnav și sărac cum e…

Draga mea copilă,
Nu-mi slăbi și nu te întrista dar nici nu-mi ținea de rău tăcerea ori amânarea de răspuns, nici nu-mi imputa lucruri pe cari cu cuvânt nu le poți. Posito c-aș veni la Iași; ce-ar rezulta de aci, ce-aș putea să fiu în Iași? Amploiat la primărie? Pentru a te vedea suferind pe tine și de gura lumii și de neajunsuri. Dacă mi-am băgat capul în jug și nu-l țin e tocmai pentru că-mi ești dragă, tocmai că numai pentru tine trăiesc. [...] Alegerea mea, precum știi, nu e greu de făcut. Sau rămân jurnalist și atunci cată să mai așteptăm ce-o ieși din suplica ta din Cameră, sau Pomârla și atunci nu mai aștept nimic, ci te iau pur și simplu și ne ducem cu toții la țară. Mai cu chiria casei din Iași, mai cu una alta ai putea să-ți ții fetele la pension.

Nu am de ce să amestec poetul cu bărbatul, dar mi-ar fi plăcut să fi știut și de latura asta a lui. Sunt fascinante viețile astea mai puțin cunoscute ale oamenilor faimoși. Ajungi să îți dai seama că în spatele sclipirii de geniu se află tot un om, de multe ori mai păcătos sau mai nebun decât mulți alții. Și poți să chicotești sau să te îmbufnezi, dar măcar ai un portret complet.