Rainbow Books

Blocul 29, apartamentul 1

Monday ~ February 15th, 2010 20:57 by ionuca Posted in .ro, 2010, So und so

Editura Polirom, colecţia Ego.Proză, 2009

Cărţile cu bunici ar trebui să fie drăguţe, să te facă să îţi aduci aminte de ei şi să zâmbeşti şi să îţi pară rău de tot că ei nu mai sunt şi că tu ai crescut. Bunicii din cărţile cu bunici ar trebui să fie încă în putere: bunicii să meargă la cumpărături şi să îţi aducă multe dulciuri, iar bunicile să te întrebe de zeci de ori pe zi “ce vrei să îţi fac de mâncare?” şi să îţi povestească despre copilăria lor şi despre ce prostii făceau ai tăi când erau mici.

Dar bunicii din cartea asta nu sunt aşa: sunt un cuplu modern şi disfuncţional, în care bunica e profesoară la liceu, iar bunicul, care nu are serviciu, stă acasă şi găteşte. Irinuca stă cu ei pentru că părinţii ei nu prea se înţeleg. Chiar şi când vin duminică în vizită nu se pot abţine să nu se înţepe reciproc. Mi-a fost greu să citesc cum Irina tânjea să petreacă mai mult timp cu bunica, dar ea avea mereu alţi oameni de văzut, muzică de ascultat, lucrări de corectat. Nu-i corect! Bunicii ar trebui să aibă mereu timp pentru nepoţi!

A fost destul de tristă cartea: certurile dintre bunici, certurile dintre părinţi, ne-relaţia dintre Irina şi bunica… Nu prea mi-a plăcut starea pe care mi-a dat-o. În mintea mea, cărţile cu bunici sunt altfel.

8 Comments

Viaţa începe vineri

Monday ~ February 1st, 2010 14:22 by ionuca Posted in .ro, 2010, So und so

Editura Humanitas, 2009

Am început cartea într-o vineri şi în vinerea următoare am terminat-o. Nu mi-am propus să fie aşa, dar mereu mă bucur când se întâmplă astfel de coincidenţe (?). Aşa că pe parcursul unei săptămâni m-am întors în timp, în Bucureştiul sfârşitului de secol XIX, unde lucruri ciudate se întâmplă: un străin este găsit la marginea unei păduri de lângă oraş şi, săracul, pare picat dintr-o altă lume; tot la marginea aceleiaşi păduri un tânăr de familie bună zace împuşcat în zăpadă; o icoană foarte preţioasă a dispărut de la Mănăstirea Sărindar şi poliţia trebuie să îi dea de urmă.

Cel şi cel mai interesant mi s-a părut cazul lui Dan Creţu, omul “întors din viitor” într-un Bucureşti pe care cu greu îl mai recunoştea. Nu ştie ce s-a întâmplat cu el, cum de a ajuns unde a ajuns, oamenii se poartă diferit, se folosesc de birje trase de cai ca să se deplaseze, se îmbracă ciudat, există atâtea reguli de bun-simţ pe care ceilalţi se aşteaptă ca el să le ştie şi să le urmeze: să îşi scoată pălăria când intră într-o încăpere, să pupe uşor mâna doamnelor şi a domnişoarelor, să îşi lase galoşii la intrare etc. Noroc că este repede luat sub aripa protectoare a familiei Margulis, ai cărei membri sunt încântaţi de stângăciile lui.

Am savurat mai mult celelalte două cărţi ale Ioanei Pârvulescu – În intimitatea secolului 19 şi Întoarecere în Bucureştiul interbelic, aşa că trebuie să recunosc că aveam aşteptări mai mari de la acest roman. Nu zic, mi-au plăcut descrierile Bucureştiului de atunci, m-am bucurat că am putut să învăţ cum se purtau oamenii, ce purtau şi ce însemna un ziar pe vremea aceea, dar povestea mi s-a părut cam slăbuţă.

Dar de uitat nu o să-l uit pe Nicu, micul comisionar cu şapcă roşie. Era aşa de drăguţ când încerca să se poarte ca un om mare şi când vorbea de unul singur şi îşi spunea “matale”. Adorabil personaj!

4 Comments

Bookătăria de texte şi imagini

Monday ~ January 11th, 2010 13:53 by ionuca Posted in .ro, 2010, Citate, Minunatii

Clubul Ilustratorilor, 2009

Cred că este ultima carte pe care am cumpărat-o înainte să înceapă cele 4 luni de abstinenţă. Nici că se putea să fac o alegere mai bună! Nu am fost deloc surprinsă că o astfel de carte s-a lansat aproape neobsevată, dar am înţeles că au putut să o scoată doar 500 de exemplare. Nu ştiu pe unde le distribuie, dar e clar că e o carte cu circuit închis. Mare păcat, zău!

Cu puţine excepţii, textele şi poeziile din carte mi-au plăcut mult de tot. Sunt drăguţe, colorate, cu copii şi animale, perfecte de citit celor mici înainte de culcare sau perfecte de citit de copiii ăştia mai mari în metrou, zâmbind mereu. Şi textele nu au cum să nu fie bune când printre colaboratori se numără T.O. Bobe, Mircea Cărtărescu, Vasile Ernu, Dan Lungu, Simona Popescu, Ana Maria Sandu – iar aceştia sunt doar autori pe care i-am citit şi înainte şi mi-au plăcut. Dintre scriitorii cu care m-am întâlnit prima dată, mi-au plăcut poeziile lui Florin Bican şi ale Gretei Tarler.

Motanul stă-n raft
deghizat într-o carte -
exact când îţi închipui c-ar fi-n altă parte.

Căutam expediţiile lui Cook
(totuşi, cu ochii la ceasul cu cuc)
Când, l-am descoperit: nemişcat
lângă Motanul Încălţat!

Credea că nu-l văd!
Dar a păţit-o: subtil
i-am pus alături
Colţ Alb şi Câinele din Baskerville.

Grete Tartler - Motanul în bibliotecă

Iar ilustraţiile sunt şi ele una şi una. Nu am testat cartea pe un copil adevărat, dar eu m-am bucurat nespus de ea, iar de ilustraţiile lui Agnes Keszeg şi ale Cristianei Radu m-am îndrăgostit pe loc. Mi-ar plăcea să apară cât mai multe cărţi româneşti de felul acesta – scriitori avem, ilustratori la fel, lipsesc doar fondurile, se pare. Oricum, felicitări Clubului Ilustratorilor pentru iniţiativă; sper să nu fie şi ultima

2 Comments

Eleganţa ariciului

Saturday ~ December 19th, 2009 18:18 by ionuca Posted in .ro, 2009, Citate, Le-as reciti oricand!, Recomandari

Editura Nemira, colecţia Babel, 2009

- Vai, ce drăguţă e cartea! Îţi mulţumesc că mi-ai împrumutat-o!
- Cu plăcere
- E exact genul meu de carte!
- Dar nu ţi se pare puţin cam… Nu ţi pare că e puţin exagerată?
- De ce? Pentru că totul e aşa de frumos? E o poveste. Normal că totul e frumos! De asta şi citesc. În cărţi mereu se întâmplă lucruri din ăstea incredibile. Măcar în cărţi să se întâmple…

Renée şi Paloma sunt, într-o primă fază, două persoane cât se poate de diferite. Prima are 54 de ani şi este portăreasă într-o casă boierească, unde locuiesc 8 familii foarte bogate. Paloma are 12 ani şi este fiica mai mică a uneia dintre familiile din acea casă. Ce au în comun cele două? Ambele încearcă să treacă neobservate, să nu ghicească nimeni câtă inteligenţă şi sensibilitate se ascunde în spatele măştilor de “femei/copile şterse” pe care le poartă.

Ghinionul lui Renée e că s-a născut săracă şi nu prea frumoasă, dar deşteaptă-foc. S-a căsătorit la 17 ani şi apoi şi-a găsit serviciul de portăreasă. Dar nu a renunţat niciodată la cărţi, muzică, muzee, la artă. Doar că trebuie să facă pe proasta. Cum să ştie angajatorii ei că portăreasa lor, acel om inferior lor, nu?, este o persoană mai rafinată şi mai cultă decât ei? Aşa că Renée îşi târşâie şlapii de portăreasă, îşi pune faţa de portăreasă când se întâlneşte cu ei în hol, le dă răspunsuri de portăreasă şi îşi porneşte televizorul de portăreasă din hol, ca în spatele uşilor ea să citească, să se uite la filme japoneze, să asculte muzică clasică, iar în timpul liber să viziteze muzee şi expoziţii. Mai rar aşa portăreasă!

Iar Paloma este o fetiţă foooarte inteligentă, care şi-a dat seama de toată ipocrizia şi inutilitatea clasei din care face parte. Sora ei se vrea a fi o boemă cu pretenţii de filosoafă, maică-sa merge de 10 ani la psiholog şi de tot atâţia ani se îndoapă cu antidepresive, iar tatăl Palomei e genul de persoană care se supără pe ea pentru că a cutezat să-l corecteze pe unul dintre invitaţii lui. Aşa că şi ea preferă să se ascundă, să dea impresia unei fetiţe liniştite şi tăcute, căreia uneori îi mai scapă câte-o replică tăioasă.

Hotărârea mea e luată. Curând voi părăsi copilăria şi, în ciuda certitudinii mele că viaţa este o farsă, nu cred că voi putea rezista până la capăt. În fond, suntem programaţi să credem în ceea ce nu există, fiindcă suntem vieţuitoare care nu vor să sufere. Aşa că ne consumăm toată energia pentru a ne convinge că există lucruri care merită osteneala şi că de-asta viaţa are un sens. Degeaba sunt foarte inteligentă, tot nu ştiu cât voi mai putea să lupt împotriva acestei tendinţe biologice. Când voi intra în cursa adulţilor, voi mai fi capabilă să fac faţă sentimentului de absurditate? Nu cred.

Cartea nu se rezumă la aceste două personaje şi la măştile pe care le poartă, dar uneori prea multe detalii strică. Cert este că îmi plac la nebunie aceste cărţi-poveşti, tocmai pentru că sunt atât de neverosimile

11 Comments

Şi Hams Şi Regretel

Wednesday ~ December 9th, 2009 19:02 by ionuca Posted in .ro, 2009, Citate, Le-as reciti oricand!, Recomandari

Editura Polirom, colecţia Ego.Proză, 2009

Pentru tine am învăţat toate regulile lumii, te-am aşteptat cu buchete de flori, am tăiat felii de pepene, le-am scos sâmburii, am făcut conversaţie, am băut ceai, am răspuns “traducător din norvegiană” la întrebarea “ce vrei să te faci când o să fii mare”, am început să spun “bună ziua” la venire şi “bună seara” la plecare, am privit şi am ascultat oamenii, pentru tine am început să gândesc ca ei.

Mi-e aşa de greu să scriu ceva despre cartea lui Matei. Clar e o carte care trebuie citită, de preferat cu nişte şerveţele la îndemână, că eu am început să plâng încă de pe la pagina 11, noroc cu piticii care apăreau exact la timp.

Pe mine lucrurile pe care el, un tip care se află într-o casă, la munte, i le scrie ei, care a rămas în oraş, m-au dat gata. Nu sunt declaraţii nemaiauzite, sfaturi excepţionale, adevăruri supreme, ci sunt acele banale small things pe care fiecare cuplu le are, dar pe care nu mulţi le apreciază aşa cum ar trebui: mirosul pielii ei, cearta aia de atunci, cum el îi citea ei din cărţi, aluniţa de sub sân… Toate nimicurile ăstea m-au înduioşat până la lacrimi, că aşa sunt eu, a sentimental fool…

E mult frig şi ceaţă în cartea asta. Şi singurătate. Aşa că în zilele în care am citit-o am fost mai antisocială decât de obicei şi am stat doar în pat şi nu am vrut să văd pe nimeni. Şi chiar dacă piticii mi-au fost tare simpatici – Usi pelticul, Altfred cel serios şi Regretel care mereu îi părăsea ca să dea curs sentimentelor sale amoroase – tot nu au reuşit să mă înveselească.

Aseară, la Povestitorii de la Şosea, s-a spus cum că ar fi o carte fantasy. Mie nu mi se pare deloc aşa, ba eu am văzut-o cât se poate de lumească, de cu picioarele pe pământ. Da, normal, există piticii, dar până la urmă ei nu sunt decât o proiecţie a personajului. Trecerea asta de la viaţa de zi cu zi la “elementele fantasy” e atât de subtilă că de-abia o simţi. Ai impresia că piticii există, că e cât se poate de normal să te tragă de şireturi, să doarmă în părul tău şi să te vegheze când ai febră. Acum să nu credeţi că am ceva cu fantasy-ul, dimpotrivă, sunt câţiva autori de fantasy care-mi plac muuuult de tot, dar am ceva cu etichetările. Până la urmă cu toţii avem piticii noştri, de ce nu le punem şi lor o etichetă, huh?

Băiuţeii am citit-o de două ori, Zilele regelui la fel, şi ştiu sigur că Şi Hams Şi Regretel o să aibă parte de recitiri. E genul meu de carte-obsesie

15 Comments

Numele mierlei

Tuesday ~ November 17th, 2009 23:22 by ionuca Posted in .ro, 2009, Citate, Recomandari

Editura Polirom, colecţia ego.Proza, 2008

Îmi pare rău că am amânat atâta timp să citesc ultima cartea a lui Gheo. Voiam să o cumpăr încă de când apăruse, dar m-am luat cu altele şi am uitat de ea (sorry!). Dar după ce la FILB am pufnit în râs tot din două în două minute ascultându-l pe Gheo citind o povestire din Numele mierlei, am ştiut că a venit şi timpul cărţii ăsteia.

Sincer, nu ştiu de unde impresia asta că lumea se fereşte de povestiri. Când citesc un roman sunt mai prinsă de acţiune, apuc să mă îndrăgostesc de personaje, dar uneori îmi place să trec de la o stare la alta, să schimb personajele şi locurile, să nu ştiu peste ce urmează să citesc în pagina următoare. Iar povestirile, pentru mine, sunt făcute pentru astfel de stări.

Cred că Gheo şi-a scos căştile din urechi în timp ce se plimba prin Timişoara, a ascultat şi a observat ce se întâmpla în jur şi apoi a scris cartea asta. Cele 50 de povestiri mi s-au părut cât se poate de reale. Nu scenarii posibile, nu ficţiune, ci realitate pură. Am dat înţelegătoare din cap, m-am enervat, dar de cele mai multe ori am râs.

Şi uite aşa, călătoriile cu metrou mi s-au părut mult prea scurte, mereu doream să am timp de cel puţin încă o povestire, citeam şi în timp ce urcam scările, ce mai, m-a prins cartea!

- Ileană! Auzi, Ileană, vezi că vine un inspector sanitar în sat! Să nu te pună dracu’ să-i vinzi vreo felie de brânză! Şi spune şi-n vecini… E unu’ aşa, mai ficiorand şi mai nătăfleaţă… Da, cu ăia am rezolvat. Vin mai pe seară să-şi iau alea cinci putini. Tu ai grijă cu inspectoru’. Te ţuc.

Gheo, te ţuc şi eu, că faine povestiri ai scris!

2 Comments

Intrarea Soarelui

Monday ~ September 28th, 2009 19:37 by ionuca Posted in .ro, 2009, Citate, Recomandari

Editura Polirom, colectia ego.Proza, 2008

Legaturi bolnavicioase a fost prima carte din ego.Proza pe care am cumparat-o. In 2006 eram in clasa a XII-a si toti colegii mei vorbeau despre filmul cu Legaturile. Eu in schimb am gasit cartea intr-o librarie si am citit-o. Cartea nu m-a impresionat mai deloc asa ca nu m-am mai uitat si la film.

Intrarea Soarelui mi s-a parut de mii de ori mai buna ca Legaturile. In primul rand, este mai bine, mai serios scrisa. E o carte cu niste scene destul de dark: nu stii daca ceea ce se intampla e real sau tine de domeniului fantasticului. Iar ritmul mi se pare hipnotic de-a dreptul: ma afundam in poveste si de-abia imi ridicam ochii din carte.

Normal, pe langa ritm si stil, conteaza si povestea. Sau povestile. Am citit un interviu in Noua literatura in care autoarea zicea ca ar fi o singura poveste. Eu prefer sa vad in continuare doua povesti: cea cu Emi si Sal copii si cea cu Emi si Sal adulti. I’m a control freak si mereu trebuie sa stiu tot ca sa pot controla tot. Ei bine, acum acest “tot” a fost asa de bine dozat incat si acum mai am nelamuriri. Autoarea nu a jucat cinstit, cu toate cartile pe fata, ci mai scotea din cand in cand cate-un as din maneca. De obicei cand ma asteptam mai putin. Iar in final a castigat jocul: mi-a placut mult de tot cartea.

Visa sa poata sta cuibariti amandoi in varful patului si sa fie uitati, pentru o saptamana sau poate chiar si mai mult, sa se hraneasca cu iaurt si alune, sa spuna povesti si somnul sa nu-i viziteze niciodata.

Lovely!

9 Comments

Timpul ce ni s-a dat

Monday ~ August 17th, 2009 17:46 by ionuca Posted in .ro, 2009, Le-as reciti oricand!, Minunatii, Recomandari

Editura Humanitas, colectia Memorii/Jurnale/Convorbiri, editia a doua, 2007

Uneori cand dau peste o carte care-mi place mult, mult, mult, vad peste tot mici coincidente, descifrez in gesturi cotidiene mesaje de nebanuit si fara sa-mi dau seama incep sa traiesc in carte. Lumea mea se transforma in lumea cartii pe care o citesc.

In ziua in care am inceput Timpul ce ni s-a dat, m-am uitat la filmul Public enemies. Iar a doua zi descopeream un post de radio numai si numai cu muzica de la inceputul secolului trecut. Pentru cateva zile am trait in interbelic; in mintea mea purtam rochii care-mi ascundeau formele, iar pe cap purtam o palarioara nostima si bine trasa pe ochi; parul il aveam tuns in stil bob. Jucam tenis in fuste albe, mergeam peste tot cu bicicleta, vorbeam frantuzeste si ma amorezam de tineri cu mustata subtire si care purtau costum. Dansam cu prietenele in camera mea pe ritmuri de big band si jazz. Those were the days…

Imi este asa de usor sa vorbesc despre visele mele cu ochii deschisi si asa de greu sa vorbesc despre carte. Oamenii de atunci erau asa de frumosi si atat de culti! Eu ii vad mai putin superficiali, cu mai multa rabdare, mai buni. Desi perioada la care se refera doamna Bentoiu este cea a marilor schimbari (1944-1947), eu am savurat paginile despre istoria familiei, descrierile profesorilor, ale iesirile cu prietenii si a timpului in care toate erau inca bune si frumoase.

Dar nu a fost o carte plina doar de frumos. Cu cat citesc mai multe marturii despre perioada comunista, cu atat mai greu imi este sa nu izbucnesc la auzul vorbelor de genul “ce bine era pe vremea aia”, “totusi, Ceausescu a facut multe pentru tara” si alte asemenea aberatii. Nimeni si nimic nu o sa ma convinga vreodata ca au exista si parti “bune” ale comunismului.

Acum abia astept o continuare la aceste memorii, indiferent daca doamna Bentoiu se hotaraste sa scrie despre perioada de dinainte de comunism sau despre cea din timpul comunismului. Iar daca mai stiti astfel de carti minunate, va rog sa mi le recomandati. Sunt in cautare de jurnale si memorii

13 Comments

Viata unui sef de departament povestita de fiul sau Supermen

Thursday ~ July 30th, 2009 22:30 by ionuca Posted in .ro, 2009, So und so

Editura Cartea Romaneasca, 2009

Daca la inceput am fost entuziasmata de faptul ca Serban Anghene e chiar mai mic decat mine si, uite ce fain!, a castigat un asemenea premiu (Premiul pentru Proza la Concursul de manuscrise pentru tineri sub 35 de ani organizat de USR), dupa 100 si ceva de pagini asa de tare m-a obosit stilul cartii. M-am saturat sa tot citesc “mama tatalui meu” in loc de bunica, m-am saturat de Capitanul Planeta si de Fordul din ‘71.

Dupa o pauza de 2 zile mi-a placut iar cartea, deci nu cred ca e vina ei, ci a mea. Supermen e un pusti tare simpatic, cu un tata sef de departament, care e obsedat de o masina Ford in ‘71 si de la care a invatat ca o femeie trebuie sa aiba zbânţ. Mi-a placut la nebunie cuvantul ala, promit sa-l folosesc data viitoare cand ma indragostesc Si mi-a mai placut calatoria tatalui in strainatate ca sa cumpere masina. In schimb, m-a enervat unchiul Titi, regalistul.

Mda, nu prea sunt in stare sa formulez o parere inchegata despre carte. A fost asa si asa: mi-a placut stilul pana cand a devenit obositor, mi-au placut anumite personaje si intamplari, dar m-am saturat de unele repetitii, cam atat.

6 Comments

Fecioarele despletite

Sunday ~ July 12th, 2009 23:56 by ionuca Posted in .ro, 2009, Recomandari

Editura Eminescu, 1982

Daca eu nu sunt in stare sa ma mobilizez de bunavoie, ma mobilizeaza visele. Dupa ce am visat numai Hallipi o noapte intreaga, am pus mana si am citit cartea. Nu cred in semne, asa ca nici nu am gasit vreun mesaj ascuns in carte. Dar m-am bucurat de ea si de reintalnirea cu Hortensia Papadat-Bengescu.

Nu stiu cat de placuta e HP-B de copiii de liceu, dar din mutrele plictisite ale fostilor mei colegi, cred ca nu prea. Cred ca am fost cam 3-4 copii care am ascultat-o pe profa facandu-ne un rezumat la ciclului Hallipilor, iar la sfarsitul orei avem o harta cu personajele si cu relatiile dintre ele. Am plecat acasa naucita de numarul personajelor, de decadenta lor, de tot. Atunci, in a X-a, am citit Concert din muzica de Bach si de atunci tot vreau sa citesc si celelalte carti.

Fecioarele despletite se potriveste cat de cat cu visul meu. Conacul exista, familia mare exista, capul familiei exista, destramarea se petrece. Dramele familiei Hallipa sunt dezbatute de Mini, Nory si buna Lina, fie cu voce tare acasa la Lina, fie sunt spuse in soapta in tramvai sau cu glas incet in timp ce personajele se plimba prin Cetate. Ceea ce parea la inceput a fi o familie unita si numai buna de luat ca model, se dovedeste a fi plina de secrete care in cele din urma o vor macina si o vor dezbina.

In afara de visatoarea Mini care in volumul asta e personaj-reflector (hmmm, oare asta sa fie termenul?), toate celelalte personaje sunt descrise minutios, iar portretele nu sunt dintre cele mai flatante. Apuci sa indragesti un personaj, ca mai apoi sa te faca sa iti para rau. Cei buni sunt neaparat slabi si toti profita de ei, altii sunt puternici si ingamfati (cum altcumva?).

Cu toate personajele astea decadente si cu drama Hallipilor care tot creste in intensitate, cartea mi s-a parut cat se poate de… feminina. Poate din cauza soaptelor si a vestilor cu iz de barfa sau poate datorita viselor cu ochii deschisi ai lui Mini, sa-mi fie iertat daca eu am vazut cartea ca una care e mai degraba indragita de femei. Iar ca lista sa fie totusi mai lunga, mai adaug plimbarile cu trasura, eticheta, crizele Lenorei, ambitia Elenei de a face o partida stralucita… Chestii femeiesti, pana la urma

4 Comments