Rainbow Books

Ca picăturile de sânge pe linoleumul din lift

Tuesday ~ July 6th, 2010 14:08 by ionuca Posted in .ro,2010,Citate,Recomandări

Editura Cartea Românească, 2010

Din nou, nu ştiu ce să scriu despre o carte care mi-a plăcut mult. Şi având în vedere că am o slăbiciune pentru Maria Manolescu, mi-e frică să nu exagerez cu laudele. Am citit câteva recenzii şi am ascultat şi mai multe păreri despre carte la lansarea acesteia ca să ştiu la ce să mă aştept. Şi totuşi, am fost mai mult decât plăcut surprinsă.

Maria Hristescu e un personaj carte te cucereşte de la primele rânduri. Nu pentru că ar fi cine ştie ce suprapersonaj de care te îndrăgosteşti sau pentru că ar fi un personaj minunat, ci pentru că e unul cât se poate de inedit. Maria Hristescu are 50 de ani, 130 de kilograme şi este o florăreasă care suferă, printre altele, de sindromul Tourette. Maria Hristescu, cea care nu ştie să dea rest clienţilor, s-a apucat să scrie o carte. Ba foloseşte laptopul fiului ei pentru asta. Ah, fiul ei, Cristi Hristescu, e mort de două zile şi pus să stea în frigider, la răcoare.

Evident, asta nu e tot. Dar nu vreau să dau mai multe detalii ca să nu vă stric lectura. Există un motiv pentru care Maria s-a apucat de scris, aflaţi până la urmă dacă Cristi a fost omorât de ea sau nu (şi de ce), dar mi-a plăcut la nebunie!!! cum este construită cartea, cum primeşti doar bucăţele de poveste şi devii din ce în ce mai curioasă, cum ai vrea să ştii ACUM! ce se întâmplă, dar Maria Manolescu îţi spune “nţ! Mai ai puţintică răbdare!” şi cum totul o dă din nebun în mai nebun.

Recunosc, nu mi-au plăcut povestirile lui Cristi, dar în rest am savurat fiecare pagină. Îmi place că autoarea nu s-a dezis de personajele “din popor” şi că a pus în cartea asta aproape toate prejudecăţile posibile: o mamă este responsabilă pentru toate măgăriile pe care le face copilul ei, indiferent de vârstă; ţigăncile fură şi put; o femeie nu poate pur şi simplu să se plimbe pe stradă, ea trebuie să aibă un scop, altfel de ce nu e acasă să facă mâncare şi să aibă grijă de soţ şi de copil?! etc.

Ca picăturile de sânge pe linoleumul din lift nu e deloc o carte drăguţă, dar e o carte care te prinde dacă eşti cât de cât open-minded. Poate că acum 2 ani nu aş fi fost în stare să apreciez cartea aşa cum se cuvine, aşa că nu pot decât să mă bucur că am citit-o cu mintea de acum. Uneori mai trebuie să mă uit şi la partea întunecată a vieţii, nu pot să vreau doar zile cu soare. Mulţumesc, Maria

13 Comments

Frumoasele străine

Saturday ~ June 19th, 2010 16:32 by ionuca Posted in .ro,2010,Recomandări

Editura Humanitas, Seria Cărtărescu, 2010

Fac parte dintre cei care au citit De ce iubim femeile şi cărora le-a plăcut la nebunie cărţulia. Eu oricum l-am descoperit pe Mircea Cărtărescu prin volumele Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli şi Baroane, aşa că nu m-am scandalizat că după Nostalgia şi Travesti etc. “poate să scrie aşa ceva”. Poate şi încă o face foarte bine!

Frumoasele străine e o altă cărţulie incredibil de simpatică şi care se citeşte cu zâmbetul pe buze. Ba chiar am şi râs la anumite pasaje! Pornind de la fapte reale, Cărtărescu scrie trei povestiri , care mai de care mai hazlie şi mai de necrezut. Şi până la urmă în asta constă farmecul cărţii: nu îţi spune ce s-a întâmplat cu adevărat şi ce e ficţiune, ci te lasă pe tine să încerci să-ţi dai seama ce şi cum sau, pur şi simplu, să savurezi povestirile ca atare, fără alte bătăi de cap.

Iar eu asta am făcut. Din cele trei, povestea cu antraxul mi-a plăcut la nebunie! Imaginea unui Cărtărescu ficţional (sau nu ) scormonind într-un coş de gunoi în căutarea unui plic “cu antrax”, pe care îl aruncase acolo cu ceva timp în urmă şi acum voia să-l recupereze, a fost cât se poate de mişto Toată cartea este plină de astfel de momente “incredibile”, pe care le citeşti cu sufletul la gură şi zâmbind mereu.

Nu vreau să mă apuc să descriu toate peripeţiile prin care trece personajul, dar Frumoasele străine este o carte care merită citită. Nu îmi imaginez altă carte mai potrivită de citit în vacanţă

2 Comments

Troica amintirilor

Thursday ~ May 13th, 2010 22:53 by ionuca Posted in .ro,2010,Recomandări

Editura Cartea Românească, ediţia a II-a, 2007

În ultimii anii am devenit din ce în ce mai interesată de aceste cărţi de memorii, jurnale, mărturii ale unor epoci pe care nu le-am prins, dar mult mi-ar mai fi plăcut să le fi trăit. Nu pot să dau timpul înapoi, nu pot să mă renasc într-un alt secol, aşa că nu-mi rămâne decât să sorb fiecare frază din astfel de cărţi.

Gh. Jurgea-Negrileşti a avut norocul să se nască din doi oameni de familie bună: tatăl său era un moşier moldovean, iar mama era fata consulului rus din Galaţi. A primit o educaţie bună, i-a cunoscut pe cei mai importanţi oameni ai secolului trecut, toate zvonurile importante îi treceau şi lui pe la ureche, făcea parte din lumea bună a Capitalei etc.

Cel şi cel mai mult mi-au plăcut descrierile vremurilor de atunci, a obiceiurilor, a hainelor, a oamenilor. Este o diferenţă enormă între toate regulile şi constrângerile acelei epoci şi libertatea aproape totală din ziua de azi. Sunt atâtea pagini minunate în carte despre prima plimbare a autorului cu automobilul, despre petrecerile luxoase de pe vasul consulatului şi chiar despre familiile excentrice la care a stat împreună cu mama lui în Ucraina.

Mereu mi s-a părut cât de poate de interesant să citeşti despre personalităţile unei epoci nu în cărţile de istorie şi nici în cărţile istoricilor, ci în astfel de memorii/jurnale. Din astfel de cărţi afli despre oameni şi nu despre mituri şi parcă unii îţi devin mai puţin antipatici, alţii dimpotrivă.

Din păcate, astfel de cărţi sunt destul de dure pentru o sentimentală ca mine (războaie, oameni care au fost şi nu mai sunt, venirea comuniştilor etc.), aşa că nu-mi permit să citesc prea multe într-un an. Nu ştiu când o să am din nou chef de un jurnal, dar ştiu care va fi următorul: partea a doua din Timpul ce ni s-a dat.

9 Comments

Omoară-mă!

Wednesday ~ April 14th, 2010 15:13 by ionuca Posted in .ro,2010,Citate,Recomandări

Editura Polirom, colecţia Ego.Proză, 2010

Vă spun încă de la început, cartea asta este cât se poate de obsesivă, de hipnotică. La fel ca Ramona cea din carte, am căzut în plasa doamnei Manea: i-am luat poveştile de bune şi nu m-am putut desprinde de ele. Mă hrăneam cu ele, se lipiseră de mine şi nu puteam să le las.

Povestea e destul de dark, dar nu cred că se putea altfel. Totul începe când doamna Manea o ia pe Ramona sub aripa ei protectoare. Prima are 60 şi ceva de ani, cealaltă abia 23. Nimic suspect atunci când doamna îi propune să se mute la ea, dar de la un punct încolo totul o ia razna.

Nu mai aveam vârstă, nevoi sau dorinţe. Pe ai mei îi sunam destul de rar şi fără prea mare chef. Nu credeam că ar fi putut să înţeleagă starea mea de bine. Ce să le explic? Nici doamna Manea nu se vedea cu prea multă lume, poate renunţase să socializeze din cauza mea.

Încetul cu încetul, cele două se izolează de restul lumii şi doar fantomele trecutului doamnei Manea mai ajung la ele. Doamna Manea este o povestitoare incredibilă: amorurile ei inventate par atât de reale încât Ramona ajunge să le retrăiască. În cele din urmă ajunge dependentă de aceste poveşti, iar la primul semn de răzvrătire din partea ei, doamna Manea o închide în casă, o leagă, o obligă să o asculte în continuare. Cine ar fi crezut că o bătrânică e în stare de asemenea gesturi extreme?

Cartea nu se termină cu bine, dar nu vreau să  spun ce şi cum. Eu am suferit puţin pentru că ştiam ce se întâmplă: mi-ar fi plăcut să-mi fi putut şterge din minte toate părerile pe care le citisem despre carte înainte să mă apuc de ea. Sunt convinsă că atunci aş fi fost şi mai intrigată de poveste. Dar cum aşa ceva nu se poate, încerc măcar eu să nu dau prea multe amănunte. Oricum, e o carte de nota 10!

No Comments

Blocul 29, apartamentul 1

Monday ~ February 15th, 2010 20:57 by ionuca Posted in .ro,2010,So und so

Editura Polirom, colecţia Ego.Proză, 2009

Cărţile cu bunici ar trebui să fie drăguţe, să te facă să îţi aduci aminte de ei şi să zâmbeşti şi să îţi pară rău de tot că ei nu mai sunt şi că tu ai crescut. Bunicii din cărţile cu bunici ar trebui să fie încă în putere: bunicii să meargă la cumpărături şi să îţi aducă multe dulciuri, iar bunicile să te întrebe de zeci de ori pe zi “ce vrei să îţi fac de mâncare?” şi să îţi povestească despre copilăria lor şi despre ce prostii făceau ai tăi când erau mici.

Dar bunicii din cartea asta nu sunt aşa: sunt un cuplu modern şi disfuncţional, în care bunica e profesoară la liceu, iar bunicul, care nu are serviciu, stă acasă şi găteşte. Irinuca stă cu ei pentru că părinţii ei nu prea se înţeleg. Chiar şi când vin duminică în vizită nu se pot abţine să nu se înţepe reciproc. Mi-a fost greu să citesc cum Irina tânjea să petreacă mai mult timp cu bunica, dar ea avea mereu alţi oameni de văzut, muzică de ascultat, lucrări de corectat. Nu-i corect! Bunicii ar trebui să aibă mereu timp pentru nepoţi!

A fost destul de tristă cartea: certurile dintre bunici, certurile dintre părinţi, ne-relaţia dintre Irina şi bunica… Nu prea mi-a plăcut starea pe care mi-a dat-o. În mintea mea, cărţile cu bunici sunt altfel.

8 Comments

Viaţa începe vineri

Monday ~ February 1st, 2010 14:22 by ionuca Posted in .ro,2010,So und so

Editura Humanitas, 2009

Am început cartea într-o vineri şi în vinerea următoare am terminat-o. Nu mi-am propus să fie aşa, dar mereu mă bucur când se întâmplă astfel de coincidenţe (?). Aşa că pe parcursul unei săptămâni m-am întors în timp, în Bucureştiul sfârşitului de secol XIX, unde lucruri ciudate se întâmplă: un străin este găsit la marginea unei păduri de lângă oraş şi, săracul, pare picat dintr-o altă lume; tot la marginea aceleiaşi păduri un tânăr de familie bună zace împuşcat în zăpadă; o icoană foarte preţioasă a dispărut de la Mănăstirea Sărindar şi poliţia trebuie să îi dea de urmă.

Cel şi cel mai interesant mi s-a părut cazul lui Dan Creţu, omul “întors din viitor” într-un Bucureşti pe care cu greu îl mai recunoştea. Nu ştie ce s-a întâmplat cu el, cum de a ajuns unde a ajuns, oamenii se poartă diferit, se folosesc de birje trase de cai ca să se deplaseze, se îmbracă ciudat, există atâtea reguli de bun-simţ pe care ceilalţi se aşteaptă ca el să le ştie şi să le urmeze: să îşi scoată pălăria când intră într-o încăpere, să pupe uşor mâna doamnelor şi a domnişoarelor, să îşi lase galoşii la intrare etc. Noroc că este repede luat sub aripa protectoare a familiei Margulis, ai cărei membri sunt încântaţi de stângăciile lui.

Am savurat mai mult celelalte două cărţi ale Ioanei Pârvulescu – În intimitatea secolului 19 şi Întoarecere în Bucureştiul interbelic, aşa că trebuie să recunosc că aveam aşteptări mai mari de la acest roman. Nu zic, mi-au plăcut descrierile Bucureştiului de atunci, m-am bucurat că am putut să învăţ cum se purtau oamenii, ce purtau şi ce însemna un ziar pe vremea aceea, dar povestea mi s-a părut cam slăbuţă.

Dar de uitat nu o să-l uit pe Nicu, micul comisionar cu şapcă roşie. Era aşa de drăguţ când încerca să se poarte ca un om mare şi când vorbea de unul singur şi îşi spunea “matale”. Adorabil personaj!

4 Comments

Bookătăria de texte şi imagini

Monday ~ January 11th, 2010 13:53 by ionuca Posted in .ro,2010,Citate,Minunăţii

Clubul Ilustratorilor, 2009

Cred că este ultima carte pe care am cumpărat-o înainte să înceapă cele 4 luni de abstinenţă. Nici că se putea să fac o alegere mai bună! Nu am fost deloc surprinsă că o astfel de carte s-a lansat aproape neobsevată, dar am înţeles că au putut să o scoată doar 500 de exemplare. Nu ştiu pe unde le distribuie, dar e clar că e o carte cu circuit închis. Mare păcat, zău!

Cu puţine excepţii, textele şi poeziile din carte mi-au plăcut mult de tot. Sunt drăguţe, colorate, cu copii şi animale, perfecte de citit celor mici înainte de culcare sau perfecte de citit de copiii ăştia mai mari în metrou, zâmbind mereu. Şi textele nu au cum să nu fie bune când printre colaboratori se numără T.O. Bobe, Mircea Cărtărescu, Vasile Ernu, Dan Lungu, Simona Popescu, Ana Maria Sandu – iar aceştia sunt doar autori pe care i-am citit şi înainte şi mi-au plăcut. Dintre scriitorii cu care m-am întâlnit prima dată, mi-au plăcut poeziile lui Florin Bican şi ale Gretei Tarler.

Motanul stă-n raft
deghizat într-o carte -
exact când îţi închipui c-ar fi-n altă parte.

Căutam expediţiile lui Cook
(totuşi, cu ochii la ceasul cu cuc)
Când, l-am descoperit: nemişcat
lângă Motanul Încălţat!

Credea că nu-l văd!
Dar a păţit-o: subtil
i-am pus alături
Colţ Alb şi Câinele din Baskerville.

Grete Tartler - Motanul în bibliotecă

Iar ilustraţiile sunt şi ele una şi una. Nu am testat cartea pe un copil adevărat, dar eu m-am bucurat nespus de ea, iar de ilustraţiile lui Agnes Keszeg şi ale Cristianei Radu m-am îndrăgostit pe loc. Mi-ar plăcea să apară cât mai multe cărţi româneşti de felul acesta – scriitori avem, ilustratori la fel, lipsesc doar fondurile, se pare. Oricum, felicitări Clubului Ilustratorilor pentru iniţiativă; sper să nu fie şi ultima

3 Comments

Eleganţa ariciului

Saturday ~ December 19th, 2009 18:18 by ionuca Posted in .ro,2009,Citate,Le-aş reciti oricând!,Recomandări

Editura Nemira, colecţia Babel, 2009

- Vai, ce drăguţă e cartea! Îţi mulţumesc că mi-ai împrumutat-o!
- Cu plăcere
- E exact genul meu de carte!
- Dar nu ţi se pare puţin cam… Nu ţi pare că e puţin exagerată?
- De ce? Pentru că totul e aşa de frumos? E o poveste. Normal că totul e frumos! De asta şi citesc. În cărţi mereu se întâmplă lucruri din ăstea incredibile. Măcar în cărţi să se întâmple…

Renée şi Paloma sunt, într-o primă fază, două persoane cât se poate de diferite. Prima are 54 de ani şi este portăreasă într-o casă boierească, unde locuiesc 8 familii foarte bogate. Paloma are 12 ani şi este fiica mai mică a uneia dintre familiile din acea casă. Ce au în comun cele două? Ambele încearcă să treacă neobservate, să nu ghicească nimeni câtă inteligenţă şi sensibilitate se ascunde în spatele măştilor de “femei/copile şterse” pe care le poartă.

Ghinionul lui Renée e că s-a născut săracă şi nu prea frumoasă, dar deşteaptă-foc. S-a căsătorit la 17 ani şi apoi şi-a găsit serviciul de portăreasă. Dar nu a renunţat niciodată la cărţi, muzică, muzee, la artă. Doar că trebuie să facă pe proasta. Cum să ştie angajatorii ei că portăreasa lor, acel om inferior lor, nu?, este o persoană mai rafinată şi mai cultă decât ei? Aşa că Renée îşi târşâie şlapii de portăreasă, îşi pune faţa de portăreasă când se întâlneşte cu ei în hol, le dă răspunsuri de portăreasă şi îşi porneşte televizorul de portăreasă din hol, ca în spatele uşilor ea să citească, să se uite la filme japoneze, să asculte muzică clasică, iar în timpul liber să viziteze muzee şi expoziţii. Mai rar aşa portăreasă!

Iar Paloma este o fetiţă foooarte inteligentă, care şi-a dat seama de toată ipocrizia şi inutilitatea clasei din care face parte. Sora ei se vrea a fi o boemă cu pretenţii de filosoafă, maică-sa merge de 10 ani la psiholog şi de tot atâţia ani se îndoapă cu antidepresive, iar tatăl Palomei e genul de persoană care se supără pe ea pentru că a cutezat să-l corecteze pe unul dintre invitaţii lui. Aşa că şi ea preferă să se ascundă, să dea impresia unei fetiţe liniştite şi tăcute, căreia uneori îi mai scapă câte-o replică tăioasă.

Hotărârea mea e luată. Curând voi părăsi copilăria şi, în ciuda certitudinii mele că viaţa este o farsă, nu cred că voi putea rezista până la capăt. În fond, suntem programaţi să credem în ceea ce nu există, fiindcă suntem vieţuitoare care nu vor să sufere. Aşa că ne consumăm toată energia pentru a ne convinge că există lucruri care merită osteneala şi că de-asta viaţa are un sens. Degeaba sunt foarte inteligentă, tot nu ştiu cât voi mai putea să lupt împotriva acestei tendinţe biologice. Când voi intra în cursa adulţilor, voi mai fi capabilă să fac faţă sentimentului de absurditate? Nu cred.

Cartea nu se rezumă la aceste două personaje şi la măştile pe care le poartă, dar uneori prea multe detalii strică. Cert este că îmi plac la nebunie aceste cărţi-poveşti, tocmai pentru că sunt atât de neverosimile

11 Comments

Şi Hams Şi Regretel

Wednesday ~ December 9th, 2009 19:02 by ionuca Posted in .ro,2009,Citate,Le-aş reciti oricând!,Recomandări

Editura Polirom, colecţia Ego.Proză, 2009

Pentru tine am învăţat toate regulile lumii, te-am aşteptat cu buchete de flori, am tăiat felii de pepene, le-am scos sâmburii, am făcut conversaţie, am băut ceai, am răspuns “traducător din norvegiană” la întrebarea “ce vrei să te faci când o să fii mare”, am început să spun “bună ziua” la venire şi “bună seara” la plecare, am privit şi am ascultat oamenii, pentru tine am început să gândesc ca ei.

Mi-e aşa de greu să scriu ceva despre cartea lui Matei. Clar e o carte care trebuie citită, de preferat cu nişte şerveţele la îndemână, că eu am început să plâng încă de pe la pagina 11, noroc cu piticii care apăreau exact la timp.

Pe mine lucrurile pe care el, un tip care se află într-o casă, la munte, i le scrie ei, care a rămas în oraş, m-au dat gata. Nu sunt declaraţii nemaiauzite, sfaturi excepţionale, adevăruri supreme, ci sunt acele banale small things pe care fiecare cuplu le are, dar pe care nu mulţi le apreciază aşa cum ar trebui: mirosul pielii ei, cearta aia de atunci, cum el îi citea ei din cărţi, aluniţa de sub sân… Toate nimicurile ăstea m-au înduioşat până la lacrimi, că aşa sunt eu, a sentimental fool…

E mult frig şi ceaţă în cartea asta. Şi singurătate. Aşa că în zilele în care am citit-o am fost mai antisocială decât de obicei şi am stat doar în pat şi nu am vrut să văd pe nimeni. Şi chiar dacă piticii mi-au fost tare simpatici – Usi pelticul, Altfred cel serios şi Regretel care mereu îi părăsea ca să dea curs sentimentelor sale amoroase – tot nu au reuşit să mă înveselească.

Aseară, la Povestitorii de la Şosea, s-a spus cum că ar fi o carte fantasy. Mie nu mi se pare deloc aşa, ba eu am văzut-o cât se poate de lumească, de cu picioarele pe pământ. Da, normal, există piticii, dar până la urmă ei nu sunt decât o proiecţie a personajului. Trecerea asta de la viaţa de zi cu zi la “elementele fantasy” e atât de subtilă că de-abia o simţi. Ai impresia că piticii există, că e cât se poate de normal să te tragă de şireturi, să doarmă în părul tău şi să te vegheze când ai febră. Acum să nu credeţi că am ceva cu fantasy-ul, dimpotrivă, sunt câţiva autori de fantasy care-mi plac muuuult de tot, dar am ceva cu etichetările. Până la urmă cu toţii avem piticii noştri, de ce nu le punem şi lor o etichetă, huh?

Băiuţeii am citit-o de două ori, Zilele regelui la fel, şi ştiu sigur că Şi Hams Şi Regretel o să aibă parte de recitiri. E genul meu de carte-obsesie

15 Comments

Numele mierlei

Tuesday ~ November 17th, 2009 23:22 by ionuca Posted in .ro,2009,Citate,Recomandări

Editura Polirom, colecţia ego.Proza, 2008

Îmi pare rău că am amânat atâta timp să citesc ultima cartea a lui Gheo. Voiam să o cumpăr încă de când apăruse, dar m-am luat cu altele şi am uitat de ea (sorry!). Dar după ce la FILB am pufnit în râs tot din două în două minute ascultându-l pe Gheo citind o povestire din Numele mierlei, am ştiut că a venit şi timpul cărţii ăsteia.

Sincer, nu ştiu de unde impresia asta că lumea se fereşte de povestiri. Când citesc un roman sunt mai prinsă de acţiune, apuc să mă îndrăgostesc de personaje, dar uneori îmi place să trec de la o stare la alta, să schimb personajele şi locurile, să nu ştiu peste ce urmează să citesc în pagina următoare. Iar povestirile, pentru mine, sunt făcute pentru astfel de stări.

Cred că Gheo şi-a scos căştile din urechi în timp ce se plimba prin Timişoara, a ascultat şi a observat ce se întâmpla în jur şi apoi a scris cartea asta. Cele 50 de povestiri mi s-au părut cât se poate de reale. Nu scenarii posibile, nu ficţiune, ci realitate pură. Am dat înţelegătoare din cap, m-am enervat, dar de cele mai multe ori am râs.

Şi uite aşa, călătoriile cu metrou mi s-au părut mult prea scurte, mereu doream să am timp de cel puţin încă o povestire, citeam şi în timp ce urcam scările, ce mai, m-a prins cartea!

- Ileană! Auzi, Ileană, vezi că vine un inspector sanitar în sat! Să nu te pună dracu’ să-i vinzi vreo felie de brânză! Şi spune şi-n vecini… E unu’ aşa, mai ficiorand şi mai nătăfleaţă… Da, cu ăia am rezolvat. Vin mai pe seară să-şi iau alea cinci putini. Tu ai grijă cu inspectoru’. Te ţuc.

Gheo, te ţuc şi eu, că faine povestiri ai scris!

2 Comments