Rainbow Books

Micuța vânzătoare de proză

Friday ~ August 27th, 2010 13:58 by ionuca Posted in 2010,Minunăţii,Recomandări

Editura Polirom, colecția Biblioteca Polirom, traducător Cecilia Ștefănescu, 2004

Pe la sfârșitul lui iulie eram la vio pe terasă, în Bad Homburg, beam Weissbier și vorbeam, evident, despre cărți. vio m-a întrebat dacă am citit ceva de Daniel Pennac și i-am spus că doar Domnilor copii, carte care nu prea m-a impresionat. Ei bine, vio a început să-mi povestească despre seria Malaussène și până să decid de una singură dacă vreau sau nu să citesc vreo altă carte de Pennac, m-am trezit cu Micuța vânzătoare de proză în brațe.

Primele 100 de pagini le-am citit în trenul de Baia Mare-București și nu puteam să mă decid dacă îmi place la nebunie sau dacă e doar drăguță. Îmi amintea de Darul unei zile, doar că povestea era mai puțin credibilă. A doua zi am fost leneșă și am citit vreo 40 de pagini, iar în a treia zi nu m-am dus la culcare până nu am terminat restul de 290 de pagini. De mult nu mi s-a mai întâmplat să nu vreau să mă culc până nu termin cartea. Erau cărți unde spuneam că mai citesc un capitol și gata și ajungeam să citesc vreo două, trei până să mă fure somnul, dar acum am stat de după-masă până noaptea pe la 1 ca să o citesc pe toată. Trebuia să știu ce se întâmplă, eram atât de prinsă de subiect încât nu puteam să o las pe mâine.

Chiar dacă Micuța vânzătoare de proză nu e prima din saga Malaussène, autorul are grijă să nu te facă să te simți un outsider. Îți dă suficiente explicații încât să ai habar ce s-a întâmplat până acum și să vrei să citești și celelalte peripeții ale acestei familii cât se poate de ciudate. Benjamin Malaussène, fratele cel mare, este capul familiei: mama i-a lăsat în grijă pe frații și pe surorile lui (să tot fie vreo cinci), care, culmea, sunt făcuți cu tot atâția bărbați diferiți. Iar dacă săracul Benjamin e mereu la locul nepotrivit, la momentul nepotrivit, îndeplinind la editura pentru care lucra rolul de țap ispășitor, nici frații lui nu sunt cu mult mai prejos: unul dintre ei are coșmaruri care se adeveresc, o soră prezice viitorul, iar cea mică, încă un bebeluș, te ținutuiește pe loc doar uitându-se la tine.

Dar Malaussènii nu sunt singurii care dau savoare cărții: prietenii lor din cartierul Belleville sunt niște personaje memorabile. În carte nu există diferențe de rasă sau de cultură, Malaussènii sunt prieteni cu toți: arabi, afro-americani, vietnamezi, iar toți aceștia și-ar da viața pentru acești copii fără tată. Acțiunea e și ea incredibil de faină, mai ales partea în care Julie, iubita lui Benjamin, pornește să-l răzbune pe acesta și îi pedepsește pe vinovați rând pe rând. Asta pentru că, din nou, Benjamin a intrat în bucluc.

Carte e un amestec de intrigă polițistă, prietenii pe viață, personaje de care te îndrăgostești pe loc și multe alte lucruri mici care te fac să nu poți lăsa cartea din mână. Singura problemă e că toate cărțile din seria asta nu mai pot fi comandate de pe site-ul Polirom și nu pot decât să sper că o să le găsesc în librării.

3 Comments

Never Let Me Go

Tuesday ~ August 24th, 2010 18:04 by ionuca Posted in 2010,Books in English,Citate,Recomandări

faber and faber, 2005

Cred că toată lumea ştie până acum că îmi plac cărţile cu copii, adolescenţi etc. Mi-a plăcut şi Never Let Me Go, dar faptul că am auzit atâtea laude la adresa ei mi-a cam tăiat din avânt. Mă aşteptam la ceva incredibil, mă vedeam minunându-mă la fiecare pagină, credeam că o să fie o carte pe care nu o să o pot uita niciodată. Ştiu, e vina mea că mă las aşa uşor impresionată, dar uneori nu aş vrea să ştiu nimic despre cărţile pe care le citesc.

O altă problemă a fost că m-am atașat de Kathy H. și am analizat situațiile și am judecat celelalte personaje bazându-mă pe părerile și pe observațiile ei. Doar că Ruth, prietena ei cea mai bună (cică) de la Hailsham, mi-a fost antipatică încă de la bun început. Măcar am sperat cu tărie că Tommy va deveni prietenul lui Kathy, dar evident că Ruth trebuia să se bage între ei.

În schimb, m-a fascinat Hailsham. Nu știu dacă termenul de școală e cel mai corect, dar altul nu am. Un fost conac transformat într-o școală pentru copii… mai speciali. De cum am citit despre donors și carers am știut că acei copii de la Hailsham nu sunt la fel ca ceilalți și am citit mai mult de trei sferturi din carte până să aflu ce și cum. Mi s-a părut că ambiguitatea în legătură cu ei este foarte bine dozată: nu ți se dezvăluie la început ca să nu îți pierzi interesul, dar nici nu te lasă cu ochii în soare la final. Cu fiecare pagină pe care o citeam eram mai aproape de a dezlega misterul, iar când, într-un final, bănuielile mi-au fost confirmate, m-am simțit ușurată și liniștită.

La mai bine de 15 ani după ce a părăsit Hailsham, Kathy încă se gândește la cum a fost crescută acolo, la ce i s-a spus despre viitorul ei și al prietenilor ei și, mai ales, la ce nu i s-a spus. Încearcă să își amintească fiecare conversație, orice scăpare a profesorilor, orice care ar putea-o ajuta să înțeleagă mai bine cine este, ca să poată să-și accepte mai ușor soarta.

Thinking back now, I can see we were just at that age when we knew a few things about ourselves – about who we were, how we were different from our guardians, from the people outside – but hadn’t yet understood what any of it meant.

Nu am înțeles de ce Kathy nu a încercat să se revolte, să spună că ajunge, că ea nu vrea să aibă același destin ca toți ceilalți ca ea. Alții măcar au sperat, au visat să obțină măcar o amânare a momentului în care vor deveni donatori, dar Kathy mi s-a părut cât se poate de pasivă și de împăcată cu soarta. Iar apoi, când a venit momentul potrivit, a încercat și ea tot ce a putut și atunci mi-a fost iar dragă.

Nu a fost o carte prea veselă, ba dimpotrivă, și nici nu m-a încântat peste măsură, așa cum mă așteptam să o facă. Dar Ishiguro scrie bine, chiar și când subiectul nu e tocmai pe gustul meu

3 Comments

Hristos răstignit din nou

Friday ~ July 23rd, 2010 15:05 by ionuca Posted in 2010,Recomandări

Editura Humanitas fiction, colecţia Raftul Denisei, 2008

A treia întâlnire cu cartea asta a fost una cu noroc. Prima a avut loc acum câţiva ani buni, să fi fost prin clasa a VI-a, a VII-a, când mă aflam în vacanţă la bunicii din Brăila. Fie terminasem de citit cartea pe care o aveam cu mine, fie voiam altceva, cert e că am ajuns să citesc câteva capitole din prima ediţie a cărţii, tradusă ca Hristos răstignit a doua oară şi apărută în BPT. Eram puţin speriată de ce citeam – credeam că într-adevăr îl vor răstigni pe cel ales să fie Hristos, asta până când a văzut mătuşa cu ce mă ocupam şi mi-a luat cartea spunând că sunt prea mică să înţeleg despre ce vorba şi că mai bine citesc altceva. Nu am putut decât să-i dau dreptate.

A doua oară când am dat peste carte a fost la Bookfest-ul de acum doi ani, când titlul îmi suna cunoscut şi aveam impresia de déjà vu. Mi-a trecut imediat ce mi-am amintit de unde ştiam cartea. Cum urma să plec în Atena, am cumpărat-o crezând că o să o citesc acolo, dar până la urmă nu am luat-o cu mine. Abia acum, când am fost iar în Atena am spus că e timpul să văd ce se întâmplă cu acel Hristos ales de către greci.

În satul grecesc Lykovrysi, o dată la şapte ani sunt alese persoane din sat care să joace rolul lui Hristos, al apostolilor şi al Magdalenei pentru Paştele care urmează. Timp de un an, cei aleşi trebuie să încerce să se pună în pielea personajelor, să reflecte la viaţa pe care o au şi la ce pot să facă să fie şi mai pe placul lui Dumnezeu. Toate bune şi frumoase până în ziua în care îşi fac apariţia nişte greci săraci şi zdrenţăroşi, conduşi de un preot cu înfăţişare de pustic. Au fost alungaţi din satul lor de către turci şi au venit în Lykovrysi sperând să fie primiţi de către fraţii lor greci. Aş, nici vorbă de aşa ceva! Capii satului – popa Grigoris, boierul Patriarheas şi moşul Ladas – nici să nu audă! Cum adică, să dea ei de pomană săracilor? Să ajute nişte oameni la nevoie fără să primească nimic în schimb? Una e să predici despre bunătate şi egalitate de la amvon şi alta e să îţi deschizi cămara şi să împarţi din mâncarea ta săracilor. Precis Dumnezeu îi pedepseşte pentru ce au făcut, de aia au ajuns săraci. Cum să intervină ei şi să strice planul lui Dumnezeu?

Aşa că săracilor nu le mai rămâne decât să se adăpostească pe muntele de lângă sat, în peşterile de acolo, să mănânce ce găsesc prin jur şi să se roage lui Dumnezeu să îi ajute. Doar că nu toţi sătenii erau aşa de răi. Păstorului Manolios, cel care fusese ales să joace rolul lui Hristos, şi  ”apostolilor” săi li se face milă de săraci şi încep să-i ajute, care cum pot. În scurt timp satul este împărţit în două tabere: cei care împart ce au cu pribegii şi cei care-i condamnă pe primii pentru că vor să strice orânduiala lui Dumnezeu: în lume trebuie să existe săraci şi înfometaţi, pe de-o parte,  şi bogaţi şi sătui, pe de cealaltă parte.

Am fost destul de agitată şi revoltată când am citit cartea. Recunoşteam multe dintre greşelile de judecată pe care le fac şi îmi era ciudă că nu sunt mai bună ca nesimţiţii ăia de conducători care numai la ei şi la burţile lor se gândeau. Nu-mi venea să cred ce fiare erau toţi moşii ăia putred de bogaţi când venea vorba să facă un bine. Cum îţi păzeau averea de parcă ar lua-o cu ei pe lumea cealaltă. Cum nu li se făcea milă de copiii numai piele şi os care veneau în sat să cerşească. Şi, mai ales, cum îi judecau şi îi porcăiau pe cei care se milostiveau şi le dădeau mâncare, de parcă ar fi dat din a lor.

Dar aşa e lumea: cu bogaţi şi cu săraci şi oricât ne-am revolta şi am vrea să ajutăm, tot nu o să fie altfel. Din păcate…

3 Comments

Ca picăturile de sânge pe linoleumul din lift

Tuesday ~ July 6th, 2010 14:08 by ionuca Posted in .ro,2010,Citate,Recomandări

Editura Cartea Românească, 2010

Din nou, nu ştiu ce să scriu despre o carte care mi-a plăcut mult. Şi având în vedere că am o slăbiciune pentru Maria Manolescu, mi-e frică să nu exagerez cu laudele. Am citit câteva recenzii şi am ascultat şi mai multe păreri despre carte la lansarea acesteia ca să ştiu la ce să mă aştept. Şi totuşi, am fost mai mult decât plăcut surprinsă.

Maria Hristescu e un personaj carte te cucereşte de la primele rânduri. Nu pentru că ar fi cine ştie ce suprapersonaj de care te îndrăgosteşti sau pentru că ar fi un personaj minunat, ci pentru că e unul cât se poate de inedit. Maria Hristescu are 50 de ani, 130 de kilograme şi este o florăreasă care suferă, printre altele, de sindromul Tourette. Maria Hristescu, cea care nu ştie să dea rest clienţilor, s-a apucat să scrie o carte. Ba foloseşte laptopul fiului ei pentru asta. Ah, fiul ei, Cristi Hristescu, e mort de două zile şi pus să stea în frigider, la răcoare.

Evident, asta nu e tot. Dar nu vreau să dau mai multe detalii ca să nu vă stric lectura. Există un motiv pentru care Maria s-a apucat de scris, aflaţi până la urmă dacă Cristi a fost omorât de ea sau nu (şi de ce), dar mi-a plăcut la nebunie!!! cum este construită cartea, cum primeşti doar bucăţele de poveste şi devii din ce în ce mai curioasă, cum ai vrea să ştii ACUM! ce se întâmplă, dar Maria Manolescu îţi spune “nţ! Mai ai puţintică răbdare!” şi cum totul o dă din nebun în mai nebun.

Recunosc, nu mi-au plăcut povestirile lui Cristi, dar în rest am savurat fiecare pagină. Îmi place că autoarea nu s-a dezis de personajele “din popor” şi că a pus în cartea asta aproape toate prejudecăţile posibile: o mamă este responsabilă pentru toate măgăriile pe care le face copilul ei, indiferent de vârstă; ţigăncile fură şi put; o femeie nu poate pur şi simplu să se plimbe pe stradă, ea trebuie să aibă un scop, altfel de ce nu e acasă să facă mâncare şi să aibă grijă de soţ şi de copil?! etc.

Ca picăturile de sânge pe linoleumul din lift nu e deloc o carte drăguţă, dar e o carte care te prinde dacă eşti cât de cât open-minded. Poate că acum 2 ani nu aş fi fost în stare să apreciez cartea aşa cum se cuvine, aşa că nu pot decât să mă bucur că am citit-o cu mintea de acum. Uneori mai trebuie să mă uit şi la partea întunecată a vieţii, nu pot să vreau doar zile cu soare. Mulţumesc, Maria

13 Comments

Hectors Reise

Sunday ~ July 4th, 2010 15:02 by ionuca Posted in .de,2010,Citate,Recomandări

…oder die Suche nach dem Glück

Editura Piper, 2006

Mi-am propus să îmi cumpăr o carte din fiecare oraş pe care-l vizitez. În octombrie 2008 am fost în Viena, de unde m-am întors cu cartea asta. Am intrat într-un anticariat cu gândul să-mi iau o carte în engleză şi am ieşit de acolo cu o traducere în germană. Mi s-a părut că limbajul este accesibil şi că o să o pot citi fără probleme. Aşa a şi fost… la a patra încercare. Timp de doi ani de zile am început de trei ori cartea şi de trei ori am abandonat-o după primul capitol. Nu că nu mi-ar fi plăcut, dar nu ştiu… ceva nu mergea.

Zilele trecute mi s-a făcut dor să citesc ceva în germană şi cum celelalte cărţi pe care le am sunt mai dificile şi mi-ar fi luat vreo două-trei săptămâni ca să le termin, am spus să îi mai dau o şansă lui Hector. Nu mă dau în vânt după cărţile care au în titlu cuvântul “fericire”, dar spre norocul meu, călătoria lui Hector nu este una care nu vrea să-mi dea lecţii despre viaţă, ci vrea să-mi arate frânturi din viaţa altora.

Hector este un psihiatru care, după ce a ascultat atâţia oameni plângându-se de cât de nefericiţi sunt, a hotărât să facă o călătorie în jurul lumii ca să afle ce îi face pe oameni fericiţi şi astfel să poată să îşi ajute mai bine pacienţii. Noah, un pic de self-help există în carte, dar se referă mai mult la cum îl schimbă pe Hector oamenii pe care îi întâlneşte şi experienţele prin care trece. Iar întrebările pe care le pune tuturor persoanelor pe care ajunge să le cunoască sunt: “Eşti fericit?” şi “ce te face fericit?”. De-a lungul călătoriei a adunat “reguli despre fericire”, iar la final avea o listă cu 23 de astfel de reguli.

De fapt, cred că mai bine le-aş numi observaţii pentru că nu prea există reguli atunci când e vorba de fericire. Chiar dacă fiecare e fericit în felul lui, există anumite şabloane în care se încadrează ceea ce ne face fericiţi:

Geliebt werden
Geld
Sich nützlich fühlen
Freundschaft
Gesundheit
Sozialer Status
Arbeit, die man liebt
Feste feiern
Glück der Mensch, die man liebt
Innere Heiterkeit

Cel mai bine ar fi dacă le-am avea pe toate, dar dacă e un sfat pe care cartea astea vrea să-l transmită acela e să încercăm să fim fericiţi cu ce avem. Din nou, ar fi foarte bine dacă am putea face asta

Mi-a plăcut să mă plimb prin lume cu Hector şi mi-a plăcut şi mai mult că nu a încercat să mă îndoape cu sfaturi stupide despre cum să-mi trăiesc viaţa. Prin urmare, călătoria noastră a fost una cât se poate de plăcută. Şi nici nu a durat atât de mult încât să mă plictisească. Doar finalul a fost cam prea dulce pentru mine. Dar nu poţi să le ai pe toate, nu?

3 Comments

Cină cu Anna Karenina

Sunday ~ June 27th, 2010 16:34 by ionuca Posted in 2010,Citate,Recomandări

Editura Rao, colecţia pentru tine, 2010

Cartea asta i-am dat-o mamei cadou de Paște. În București nu am avut timp să merg prin librării și să îi iau ceva OK, așa că am pășit destul de sceptică pragul unei librării din Baia Mare. Evident că nu aveau cărțile la care mă gândisem eu! Dar, în final, am ales altele, printre care și asta. Mama muncește mult și la sfârșitul zilei e cât se poate de obosită iar cărțile pe care poate să le savureze sunt cărțile mai light, din care poate să citească trei pagini azi și șapte mâine și a căror acțiune nu e greu de urmărit.

Mamei i-a plăcut la nebunie cartea și m-am decis să o citesc și eu. Mi s-a părut că aduce mult a Desperate Housewives, doar că fără părțile acelea telenovelistice.  Cinci prietene se întâlnesc cam o dată pe lună la una dintre ele acasă și discută cartea sau cărțile lunii. Pe lângă literatură mai vorbesc și despre copilăria lor, despre relațiile pe care le au, țările pe care le vizitează, problemele de acasă. Sunt un grup unit și fac tot posibilul să nu lipsească de la aceste întâlniri și sunt mereu una alături de cealaltă.

Asta până când Cynthia le anunță că divorțează. Pentru celelalte patru, Cynthia era modelul fericirii întruchipate; totul era de invidiat la ea, de la soțul minunat și gemenele frumoase și deștepte, până la slujba bine plătită și casa mare cu servitori în care locuiau. Vestea că ea divorțează și că nu le spune motivul le face să își pună întrebări în legătură cu propriile lor relații și le face să-și reevalueze prioritățile. Necazul Cynthiei le face să fie mai deschise una cu cealaltă și le apropie și mai mult. La fel și cărțile pe care le citesc.

Nu erau, își spuneau ele, ca unul dintre grupurile acelea în care membrele se întâlnesc ca să-și piardă timpul, în căutarea unui refugiu departe de soții lor nemulțumiți și de copiii pretențioși, purtând o discuție lejeră despre ultimul bestseller. Se întâlneau pentru că literatura era pasiunea lor comună. Cărțile erau la fel de importante pentru ele ca aerul pe care îl respirau. Împărțeau capacitatea de a se adânci în viețile fictive ale personajelor, plăcerea de a dezbate cu înflăcărare intriga unei cărți, deciziile luate de personaje, dilemele care apăreau pe parcurs.

Le înțeleg perfect. Am o mulțime de prieteni pe care i-am cunoscut datorită pasiunii comune pentru literatură. Am mereu cu cine să vorbesc despre ultima carte citită, are cine să-mi facă recomandări și am cui să împrumut cărți. Când eram încă în Baia Mare nu aveam cu cine să vorbesc despre toate astea și deși mă bucuram de fiecare carte citită, parcă bucuria nu era deplină pentru că nu era nimeni care să vrea să mă asculte vorbind despre cum m-am îndrăgostit nu de știu ce personaj, despre cum nu am putut să adorm pentru că mă gândeam la cartea pe tocmai o terminasem…

Recunosc că nu m-am putut dezlipi de cartea asta. Voiam să știu ce a făcut Eric atât de îngrozitor încât să nu poată fi iertat, voiam să văd cum evoluează relația celor cinci prietene și, mai ales, voiam să aflu cât mai mult despre fiecare în parte. Normal că am făcut și o listă cu cărțile pe care le-au dezbătut la clubul lor lectură și pe care nu le-am citit încă. Se pare că deși nu vreau să recunosc asta, îmi cam plac cărțile astea ”cu femei”

O singură dilemă am: de ce titlul este scris cu literă mică? De ce ”cină cu Anna Karenina” și nu ”Cină cu Anna Karenina”? Și de ce colecția ”pentru tine” și nu ”Pentru tine”? Ciudat…

4 Comments

Frumoasele străine

Saturday ~ June 19th, 2010 16:32 by ionuca Posted in .ro,2010,Recomandări

Editura Humanitas, Seria Cărtărescu, 2010

Fac parte dintre cei care au citit De ce iubim femeile şi cărora le-a plăcut la nebunie cărţulia. Eu oricum l-am descoperit pe Mircea Cărtărescu prin volumele Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli şi Baroane, aşa că nu m-am scandalizat că după Nostalgia şi Travesti etc. “poate să scrie aşa ceva”. Poate şi încă o face foarte bine!

Frumoasele străine e o altă cărţulie incredibil de simpatică şi care se citeşte cu zâmbetul pe buze. Ba chiar am şi râs la anumite pasaje! Pornind de la fapte reale, Cărtărescu scrie trei povestiri , care mai de care mai hazlie şi mai de necrezut. Şi până la urmă în asta constă farmecul cărţii: nu îţi spune ce s-a întâmplat cu adevărat şi ce e ficţiune, ci te lasă pe tine să încerci să-ţi dai seama ce şi cum sau, pur şi simplu, să savurezi povestirile ca atare, fără alte bătăi de cap.

Iar eu asta am făcut. Din cele trei, povestea cu antraxul mi-a plăcut la nebunie! Imaginea unui Cărtărescu ficţional (sau nu ) scormonind într-un coş de gunoi în căutarea unui plic “cu antrax”, pe care îl aruncase acolo cu ceva timp în urmă şi acum voia să-l recupereze, a fost cât se poate de mişto Toată cartea este plină de astfel de momente “incredibile”, pe care le citeşti cu sufletul la gură şi zâmbind mereu.

Nu vreau să mă apuc să descriu toate peripeţiile prin care trece personajul, dar Frumoasele străine este o carte care merită citită. Nu îmi imaginez altă carte mai potrivită de citit în vacanţă

2 Comments

Preludes & Nocturnes

Wednesday ~ May 26th, 2010 21:34 by ionuca Posted in 2010,Books in English,Citate,Recomandări

Vertigo, 2003

People think dreams aren’t real because they aren’t made of matter, of particles. Dreams are real but they are made of viewpoints, of images, of memories and puns and lost hopes…

Dacă aş fi să compar carte asta cu un vis, atunci aş compara-o cu un coşmar, dar unul în care tu nu iei parte la acţiune, ci doar te uiţi cuminte de pe margine. E una dintre cele mai întunecate, macabre, coşmăreşti cărţi pe care le-am citit. Şi, da, culmea, mi-a plăcut. Se pare că pot să apreciez o poveste bună, chiar dacă se moare în draci şi la unele ilustraţii nu am putut să mă uit pentru că erau prea sângeroase

Acum povestea: În 1916, un grup ocult din Londra încearcă printr-un ritual să pună mâna pe Moarte şi să o facă pe aceasta să li se supună. Din păcate, se trezesc cu fratele acesteia, Sandman. Din momentul în care Prince Morpheus este capturat, unii oameni încep să sufere de tulburări grave ale somnului.

În 1970 acesta reuşeşte să scape şi tot ce vrea este să se răzbune. Dar se trezeşte fără lucrurile sale: punga cu nisip, masca şi rubinul. Deşi Sandman este şi el un prinţ al Întunericului, nu are cum să le ştie pe toate, mai ales că a fost ţinut prizonier în tot acel timp, aşa că ajunge să ceară ajutorul nimeni altuia decât lui Lucifer. Celălat Tărâm e populat de personaje fie biblice (după cum era de aşteptat), fie personaje pe care le-am recunoscut din Infernul lui Dante (singurul volum al Divinei Comedii pe care l-am citit, spre ruşinea mea). M-a amuzat că lupta pe care a trebuit să o poarte cu un demon pentru mască nu a fost una sângeroasă, ci a fost un joc al minţii

Cartea asta e abia prima dintr-o serie lungă, dar sunt sigură că o să le citesc pe toate.

8 Comments

Dispariţia lui Esme Lennox

Wednesday ~ May 19th, 2010 23:39 by ionuca Posted in 2010,Citate,Le-aş reciti oricând!,Recomandări

Editura Nemira, colecţia Damen Tango, 2009

Sunt o superficială: dacă aş fi văzut din prima cum se numeşte colecţia din care face parte cartea asta, m-aş fi gândit de două ori înainte să o cumpăr. Dar aşa, mi-a sărit în ochi coperta, am citit textul de prezentare, mi-am spus că trebuie să o cumpăr, iar când au expirat cele 4 luni de post livresc, a fost a doua carte pe care am luat-o.

Poate că a fost alta. O masă de prânz la care a fost legată de scaun, cu mijlocul strâns tare. Pentru că — i-a anunţat mama pe cei din cameră — Esme trebuie să înveţe cum să se poarte. Ceea ce, Esme ştia asta, însemna să nu se ridice de pe scaun până când nu se termină masa. Îi plăcea locul de sub masă, şi uite că, vezi Doamne, ei n-o puteau ţine să nu se bage acolo, în intimitatea interzisă de sub faţa de masă. Picioarele oamenilor au ceva foarte înduioşător. Pantofii, tociţi în anumite locuri, fixurile ficăruia când vine vorba despre legarea şireturilor, băşicile, bătăturile, cine îşi încrucişează gleznele, cine stă picior peste picior, cine are găuri în ciorapi, cine şi-a împerecheat greşit şosetele, cine îşi ţine mâna în poală — pe toate le ştia. Aluneca de pe scaun, sprintenă ca o pisică, şi nu reuşeau să o oprească.

Kitty şi Esme sunt mai mult decât surori, sunt cele mai bune prietene. Dar, în acelaşi timp, sunt şi foarte diferite: Kitty este cu 6 ani mare mare şi este fata ascultătoare şi cuminte, cea care nu iese niciodată din cuvântul părinţilor şi care face doar ceea ce trebuie şi când trebuie. Esme, în schimb, este o zvăpăiată şi jumătate, visează mereu cu ochii deschişi şi nu dă doi bani pe toate acele reguli de conduită din anii 1930. Când familia se mută înapoi din India în Anglia, totul se schimbă pentru Esme. În bătrâna Anglie totul e şi mai stric: nu poate să iasă din casă cu capul gol şi fără mănuşi; când este în vizită nu are voie să vorbească neîntrebată; trebuie să meargă la tot felul de baluri plictisitoare.

Îi înnebuneşte pe ai ei cu felul ei nonconformist, cu faptul că nu ţine cont de reguli şi, mai ales, cu dezinteresul pe care îl are faţă de viitoarea ei viaţă de soţie supusă şi mamă bună pe care ei încearcă să i-o vâre pe gât. Ea devine din ce în ce mai rebelă, părinţii ei din ce în ce mai exasperaţi, iar în cele din urmă nici măcar Kitty nu mai este alături de ea. Pentru că nu o mai pot controla, se hotărăsc să o trimită undeva unde să se liniştească. O internează într-un spital de psihiatrie. Are 16 ani când este internată. Va ieşi de acolo abia peste 60 de ani. Numele ei nu va mai fi rostit de nimeni din familie.

Dar cartea nu se rezumă la un fir narativ atât de simplu precum cel descris mai sus. Romanul ăsta m-a ţinut în suspans, cu degetele încleştate pe carte până la ultimele pagini. Citeam şi citeam, şi făceam ochii tot mai mari şi mai mari şi îmi spuneam că “nu se poate să fie aşa!” Ba uite că s-a putut!

Nu am luat-o ca pe o poveste de dragoste, ci ca pe una despre cât de mult îi judecăm pe cei de lângă noi şi cât de greşit îi percepem. Lume asta chiar ar fi un loc mai bun dacă fiecare şi-ar vedea de treaba lui şi ar învăţat să-i lase în pace pe cei din jur. Da’ mai avem până să ajungem la o asemenea performanţă…

2 Comments

Troica amintirilor

Thursday ~ May 13th, 2010 22:53 by ionuca Posted in .ro,2010,Recomandări

Editura Cartea Românească, ediţia a II-a, 2007

În ultimii anii am devenit din ce în ce mai interesată de aceste cărţi de memorii, jurnale, mărturii ale unor epoci pe care nu le-am prins, dar mult mi-ar mai fi plăcut să le fi trăit. Nu pot să dau timpul înapoi, nu pot să mă renasc într-un alt secol, aşa că nu-mi rămâne decât să sorb fiecare frază din astfel de cărţi.

Gh. Jurgea-Negrileşti a avut norocul să se nască din doi oameni de familie bună: tatăl său era un moşier moldovean, iar mama era fata consulului rus din Galaţi. A primit o educaţie bună, i-a cunoscut pe cei mai importanţi oameni ai secolului trecut, toate zvonurile importante îi treceau şi lui pe la ureche, făcea parte din lumea bună a Capitalei etc.

Cel şi cel mai mult mi-au plăcut descrierile vremurilor de atunci, a obiceiurilor, a hainelor, a oamenilor. Este o diferenţă enormă între toate regulile şi constrângerile acelei epoci şi libertatea aproape totală din ziua de azi. Sunt atâtea pagini minunate în carte despre prima plimbare a autorului cu automobilul, despre petrecerile luxoase de pe vasul consulatului şi chiar despre familiile excentrice la care a stat împreună cu mama lui în Ucraina.

Mereu mi s-a părut cât de poate de interesant să citeşti despre personalităţile unei epoci nu în cărţile de istorie şi nici în cărţile istoricilor, ci în astfel de memorii/jurnale. Din astfel de cărţi afli despre oameni şi nu despre mituri şi parcă unii îţi devin mai puţin antipatici, alţii dimpotrivă.

Din păcate, astfel de cărţi sunt destul de dure pentru o sentimentală ca mine (războaie, oameni care au fost şi nu mai sunt, venirea comuniştilor etc.), aşa că nu-mi permit să citesc prea multe într-un an. Nu ştiu când o să am din nou chef de un jurnal, dar ştiu care va fi următorul: partea a doua din Timpul ce ni s-a dat.

9 Comments