Rainbow Books

Dumnezeul lucrurilor mărunte

Wednesday ~ March 17th, 2010 14:33 by ionuca Posted in 2010, Citate, Recomandari

Editura Humanitas, colecţia Raftul întâi, 2004

Se ralie din toată inimă părerii generale că o fiică măritată nu are nici o poziţie în casa părinţilor ei. Cât priveşte o fiică divorţată - după Baby Kochamma, n-avea nici o poziţie, nicăieri. În ce priveşte o fiică divorţată dintr-o căsătorie din dragoste, ei bine, cuvintele nu pot descrie indignarea lui Baby Kochamma. Iar în ce priveşte o fiică divorţată dintr-o căsătorie intercomunitară - Baby Kochamma alese, tremurând, să păstreze tăcerea asupra acestui subiect.

La fiecare început de an îmi spun că “anul ăsta o să scriu despre absolut toate cărţile pe care le citesc, chiar dacă numai 2-3 rânduri” şi după primele săptămâni îmi dau seama că nu am chef să scriu despre ele sau că nu ştiu ce să spun. Şi mă enervează că asta se întâmplă mai ales la cărţile care mi-au plăcut. Simt că orice aş spune despre ele nu o să exprime suficient de bine plăcerea cu care am parcurs fiecare pagină.

La fel şi cu Dumnezeul lucrurilor mărunte: stătea în bibliotecă din aprilie 2007, iar acum câteva săptămâni, când voiam să citesc o carte nouă şi care să mă ţină cu sufletul la gură, mi-am adus aminte de ea şi de faptul că toţi cei cu care am vorbit şi care au citit cartea au spus că le-a plăcut mult de tot. Ce ştiam despre ea? Doar ce scria pe coperta a IV-a: că acţiunea se petrece în India şi că personajele au nume amuzante (Chacko, Baby Kochamma etc.).

Cu cât citeam mai mult, cu atât nu voiam să se termine. Eram fascinată de toate acele obiceiuri, cutume din India; de felurile de mâncare de care nu mai auzisem niciodată; de lumea pe care o descopeream. Personajul meu preferat a fost clar Ammu. Citatul de mai sus se referă la ea şi la ce a fost în stare “să facă”: să calce în picioare toate acele obiceiuri şi să se căsătorească cu un om de o altă religie, iar apoi când soţul ei se dovedeşte a fi un alcoolic agresiv, să îşi ia gemenii (pe Estha şi Rahel) şi să se întoarcă în casa părintească. Mie mi s-a părut de admirat faptul că a avut curajul să-şi părăsească bărbatul deşi ştia ce statut au femeile care fac asta. Iar apoi şi mai curajoasă (sau poate doar puţin nebună) mi s-a părut când a ales să treacă râul noapte de noapte ca să se întâlnească cu Velutha, care nu doar că era de altă religie, ci era considerat mai puţin chiar decât un servitor. The things we do for love

Singura problemă e că după ce am terminat romanul ăsta m-am grăbit să citesc ceva în germană şi acum nu prea merge. Nu poţi să citeşti orice carte după ce ai citit Dumnezeul lucrurilor mărunte.

3 Comments

The Complete Stories of Truman Capote

Friday ~ February 26th, 2010 22:03 by ionuca Posted in 2010, Books in English, Citate, Recomandari

Vintage International, 2005

Nici nu mi-am dat seama că au trecut aproape două săptămâni citind aceeaşi carte. Şi nu am crezut vreodată că o să ajung să-mi placă aşa mult cum scrie Capote, mai ales că mă grăbesc să judec un autor după prima carte pe care o citesc, iar Alte glasuri, alte încăperi nu a fost tocmai pe gustul meu. Dar şi-a luat revanşa cu vârf şi îndesat cu Breakfast at Tiffany’s şi cu Summer Crossing.

Din fericire, nici această carte nu m-a dezamăgit. Mi-au plăcut absolut toate povestirile, chiar dacă unele aveau subiecte asemănătoare. Am citit despre cum era să copilăreşti în Alabama, despre femei care divorţaseră şi ajunseseră atât de rău încât erau nevoite să îşi calce peste mândrie şi să încerce să vândă din lucruri vechilor cunoştinţe, despre oameni care îşi vând visele (la propriu) etc.

Preferatele mele sunt cele 3 povestiri cu Sook, una dintre mătuşile care l-au crescut pe Capote. În A Christmas Memory, The Thanksgiving Visitor şi One Christmas povesteşte despre cum Sook era cea mai bună prietenă a lui, în ciuda diferenţei mari de vârstă dintre ei: el un copil, ea o fată bătrână şi la propriu, şi la figurat. Sook mi s-a părut un personaj atât de cald şi de bun, am îndrăgit-o imediat! Mi-a adus aminte de toate mătuşile mele de la ţară, la care mergeam în fiecare zi când eram în vacanţă acolo şi care mă îndopau cu bunătăţi şi care povesteau cu mine ca şi când aş fi fost “un om mare”.

In addition to never having seen a movie, she [Sook] has never: eaten in a restaurant, traveled more than five miles away from home, received or sent a telegram, read anything except funny papers and the Bible, worn cosmetics, cursed, wished someone harm, told a lie on purpose, let a dog go hungry. Here are a few things she has done, does do: killed with a hoe the biggest rattlesnake ever seen in this country (sixteen rattles), dip snuff (secretly), tame hummingbirds (just try it) till they balance on her finger, tell ghosts stories (we both believe in ghosts) so tingling they chill you in July, talk to herself, take walks in the rain, grow the prettiest japonicas in town, know the recipe for every sort of old-time Indian cure, including a magical wart-remover.

Şi din nou simt nevoia să spun că îmi place să citesc povestiri pentru că pot să le “dozez” mai bine şi că mi se par lectura perfectă atunci când ai mult de mers cu metroul/autobuzul etc. Chiar nu îi înţeleg pe cei care se feresc de ele.

3 Comments

Es wird mir fehlen, das Leben

Monday ~ February 8th, 2010 20:46 by ionuca Posted in .de, 2010, Citate, Recomandari

Rororo Verlag, 2000

Lustige Seiten von Brustkrebs:
1. Du lässt dir die Haare kurz schneiden, weil sie dir eh ausfallen, und siehe da, die Frisur steht dir gut. Du nimmst dir vor, nie wieder eine andere zu tragen.

Eu nu pot să văd nici un “aspect amuzant” al cancerului la sân. Una dintre bunicile mele a murit de cancer la sân şi în secret sunt cât se poate de speriată că într-o zi o să sufăr şi eu de aşa ceva. Aşa că am citit cartea asta cu sufletul la gură (şi dicţionarul aproape) şi am rămas cât se poate de impresionată de tăria de care Ruth a dat dovadă.

La 32 de ani a aflat că suferă de cancer la sân şi că nu se poate opera. I s-a spus că are 80% şanse să trăiască încă 5 ani. Apoi şansele au scăzut la 50%. Ruth a murit la un an după ce a fost diagnosticată. Avea 33 de ani, un soţ pe care-l cunoscuse cu 12 ani în urmă şi doi gemeni de doi ani. Plus familie, plus prieteni, plus cititorii din The Observer, care au fost alături de ea pe toată perioada bolii ei.

Ruth era jurnalistă, scria pentru diverse ziare şi reviste in UK şi nu s-a oprit din scris decât atunci când a fost mult prea slăbită. Cărticica e o culegere de e-mailuri, scrisori şi articole de-ale ei, toate din perioada în care era bolnavă. Mă aşteptam să dau peste o tipă care se întreba repetat “de ce eu?” şi care se văicărea tuturor prietenilor de starea ei, de ce o să se întâmple cu copiii ei după, de faptul că e prea tânără pentru aşa ceva etc. În schimb, am dat peste o tipă care făcea haz de nacaz, care dădea impresia că s-a împăcat cu gândul că trebuie să moară mai repede decât se aşteptase vreodată şi care nu voia să facă o tragedie din toată situaţia.

Mi s-a părut incredibil de curajoasă şi stăpână pe sine, cel puţin în relaţia ei cu ceilalţi. S-a luptat cu boala, a încercat tot, de la chimioterapie, la ierburi chinezeşti, tot ce i-a fost recomandat. Din păcate, a fost prea târziu ca să mai poată face ceva. Nu ştiu cum se poate împăca o persoană cu vestea că are o boală incurabilă şi că urmează să moară. Nu ştiu dacă într-adevăr poţi accepta o aşa sentinţă. Mi s-a părut incredibil că le scria prietenilor despre boala ei ca despre ceva normal; le scria despre tratamente eşuate şi despre cum îi cădea părul; despre cum a preferat să renunţe la tot felul de terapii alternative şi să cheltuiască sute de lire pe tot felul de nimicuri care o făceau să se simtă bine pe moment.

Nu mai ştiu ce să zic despre cartea asta, decât că toate micile mele nemulţumiri şi griji au dispărut în cele 3 zile cât am fost alături de Ruth. Nimic nu e mai înspământător decât moartea.

Aici puteţi citi un fragment din carte şi poate vă încumetaţi să o şi cumpăraţi.

3 Comments

Harun şi Marea de Poveşti

Tuesday ~ February 2nd, 2010 16:16 by ionuca Posted in 2010, Citate, Recomandari

Editura Polirom, colecţia Proză XXI, 2003

Ieri am avut o zi numai şi numai pentru mine (şi uRMa), aşa că mi-am făcut un ceainc plin cu sencha, mi-am pus nişte prăjiturele pe o farfurie şi am stat în pat şi am citit. M-am simţit exact ca în facultate, când nu aveam chef să merg la cursurile de umplutură şi stăteam în pat cu zilele şi tot ce făceam era să dorm şi să citesc.

Iar acum l-am lăsat pe Harun să mă poarte într-o călătorie minunată. Tatăl său, Raşid, spune cele mai frumoase şi neobişnuite poveşti, iar de fiecare dată când este întrebat de unde provine harul său, acesta răspundea că din Marea de Poveşti. Normal că nimeni nu credea un aşa răspuns.

Doar că niciodată nu poţi să ştii ce urmează să se întâmple, aşa că atunci când Raşid îşi pierde talentul de a spune poveşti, Harun îl surprinde Dakkă, un Duh al Apei, tocmai când acesta încerca să deconecteze Robinetul cu Poveşti al lui Raşid. Şi pentru că Harun este un băieţel curajos, îi cere Duhului să-l ducă în lumea lui, ca să poată vorbi cu autorităţile de acolo şi să le convingă să îi lase tatălui său harul acesta deosebit.

Şi povestea devine din ce în ce mai interesantă şi drăguţă: Harun ajunge în ţara Gupilor, acolo unde se află Marea de Poveşti şi autorităţile care o conduc, doar că rivalii lor, Chupii, începuseră să polueze Marea, o răpiseră pe prinţesa Gupilor, Batcheat, şi le declaraseră război.

Normal că Harun vrea să îi ajute pe Gupi şi normal că în final binele învinge. Citind cărţulia m-am simţit ca un copil care nu se poate despărţi de prietenii pe care tocmai şi i-a făcut şi eram peste poate de încântată de toate personajele acelea ciudate şi fascinată de lumea Gupilor. O să îi duc cartea nepotului meu şi sper să se bucure de ea cel puţin pe jumătate cât m-am bucurat eu.

- Asta s-ar putea să fie adevărat acolo de unde vii tu, îl contrazise Harun. Dar prin părţile astea funcţionează reguli mai stricte.
- Prin părţile astea, nu se lăsă mai prejos Dakkă cel cu barbă-albastră, îmi pierd vremea cu un Hoţ de Deconectoare care nu are încredere în ce nu poate să vadă. Şi cam ce ai văzut tu la viaţa ta, pungaşule? Africa ai văzut-o? Nu? Şi-atunci o fi cu adevărat acolo? Şi submarine? Hî? Şi grindină, mingi de baseball, pagode? Mine de aur? Canguri, Muntele Fujiyama, Polul Nord? Şi trecutul, ce s-a întâmplat cu adevărat? Şi viitorul, va veni? Crede numai ce-ţi arată ochii şi ai toate şansele să dai de bucluc, belele, necaz.

3 Comments

Dewey

Thursday ~ January 14th, 2010 13:26 by ionuca Posted in 2010, Books in English, Recomandari

Editura Hodder, 2009

Nu spun nu cărţilor cu pisici. Nu pot. Aşa că atunci i-am mărturisit unei prietene care-mi povestea despre Dewey că nu ştiu despre cine vorbeşte, mi-a spus că trebuie să citesc cartea şi că mi-o împrumută. Zis şi făcut.

Ce e aşa special la un motan care locuieşte într-o bibliotecă? Totul şi nimic. Dewey a fost abandonat cineva, într-o noapte friguroasă de iarnă, într-o căsuţă de returnare a cărţilor. Personalul bibliotecii din Spencer, Iowa, l-a găsit dimineaţă şi l-a adoptat pe loc. Iar oraşul l-a adoptat şi el, încetul cu încetul. Pot să-mi imaginez ce plăcut trebuie să fie să mergi la bibliotecă şi în timp ce te plimbi printre rafturi un motan să ţi se încolăcească printre picioare, iar în timp ce răsfoieşti liniştit ziarul, acelaşi motan să-ţi sară în poală şi înceapă să toarcă. Cred că aş merge în fiecare zi într-un astfel de loc!

Nu orice pisică ar face asta. Dar se pare că Dewey era cât se poate de pisicos: păstra distanţa faţă de cei care voiau să fie lăsaţi în pace şi cerşea mângâieri de la vizitatorii care abia aşteptau să-l vadă. Se descurca bine şi cu copiii – puteau să-l tragă de urechi, să-l poarte în braţe prin toată biblioteca şi să-l mângâie apăsat – Dewey nu a zgâriat, muşcat, scuipat pe nimeni. Nu e de mirare că a ajuns faimos!

Însă nu prea mi-a plăcut partea cu “vaaaai, câte a făcut Dewey pentru noi, pentru comunitate!” Da, le-a făcut publicitate – se pare că toată America (şi nu numai) ştia de motan – dar dacă e să fim realişti, în afară de câteva zâmbete şi câteva minute de relaxare pe care ţi le oferea când se lăsa mângâiat, nu prea văd ce putea face. Dar nu are rost să fiu rea şi cârcotaşă, mi-a plăcut ce am citit, chiar dacă am ridicat din când în când dintr-o sprânceană.

Cartea este pentru iubitorii de pisici, asta e clar. O carte drăguţă, pufoasă, pisicoasă, pe care o citeşti cu zâmbetul pe buze în timp ce-ţi mângâi propria pisică. Ba parcă ajungi să o apreciezi chiar mai mult ca până atunci

Alte cărţi faine despre/cu pisici:

• Mic tratat de pisicologie
• Doris Lessing – On cats
• Terry Pratchett – The unadulterated cat

6 Comments

Portocala mecanică

Tuesday ~ January 5th, 2010 21:40 by ionuca Posted in 2010, Recitiri, Recomandari

Editura Humanitas, colecţia Raftul Denisei, ediţia a II-a, 2006

La a doua întâlnire cu găşkarul de Alex nu am mai fost aşa de încântată. Poate şi pentru că acum nu am citit cartea pentru mine, ci pentru un curs sau poate pentru că deja ştiam despre ce este vorba şi nu m-a mai afectat toată violenţa din carte.

Nu sunt de acord nici cu Tehnica lui Ludovico, dar tot mi se pare puţin forţată “recuperarea” lui Alex. Oamenii nu sunt doar buni şi doar răi, dar parcă tot nu-mi vine să cred că cineva care aproape că trăia ca să facă rău altora se linişteşte şi imediat îşi doreşte o soţie şi un copil! Se poate ceva mai clişeistic de atât?! Da, autorul şi-a demonstrat punctul de vedere: omul trebuie lăsat să-şi exercite libertatea de a alege, nu trebuie transformat într-o portocală mecanică, într-o maşinărie care face doar ce i se spune. Dar, zău, Alex putea foarte bine să se sature de tâlhărit, violat etc şi dacă nu îşi dorea să-şi întemeieze o familie. În fine.

Acum a trebuit să fiu atentă la limbaj, la stil şi mă înclin în faţa celor două traducătoare – Carmen Ciora şi Domnica Drumea – au făcut o traducere absolut horrorshow! Urmează să citesc cartea şi în engleză şi sunt convisă că o să le apreciez şi mai mult munca.

4 Comments

In the Country of Last Things

Wednesday ~ December 30th, 2009 0:25 by ionuca Posted in 2009, Books in English, Citate, Le-as reciti oricand!, Recomandari

Editura Faber and Faber, 2005

Poate că am o înclinaţie pentru cărţi din astea dark şi ciudate, nu ştiu, dar am vrut musai să citesc cartea după ce am avut de tradus nişte fragmente din ea pentru atelierul de traduceri. Erau pasaje de la începutul romanului, pe care le-am tradus cu plăcere!!!, iar când profesoara ne-a povestit una-alta despre ce se întâmplă mai departe, m-am întors acasă şi am comandat repede cartea. Îmi mai spusese Hiacint de Paul Auster, dar uneori am nevoie de ceva mai mult decât o recomandare ca să citesc un autor nou

Distopiile mi se par… minunate. Sunt scrise în aşa fel încât oricât de sumbră, violentă şi înfricoşătoare ar fi lumea pe care o descriu, să nu poţi să te desprinzi de ea. Să vrei să ştii cât mai multe despre ce se întâmplă acolo, să fii mereu alături de personaje, să îţi ţii respiraţia la părţile mai dure şi să speri că, oricât de absurd ar suna asta, în cele din urmă se va termina cu bine.

Aşa că zilele astea am urmat-o pe Anna Blume în încercarea de a-şi găsi fratele. William fusese trimis de ziarul la care lucra în acel oraş din acea ţară (nu au nume în carte) ca să scrie despre schimbările care aveau loc acolo. Doar că după câteva luni William nu mai trimite nici un articol, iar cei de acasă nu ştiu ce s-a întâmplat cu el. Anna, care atunci avea 19 ani, se hotărăşte să meargă în căutarea lui, aşa că se îmbarcă pe un vapor care ducea ajutoare şi se trezeşte singură în oraş, fără să cunoască pe nimeni acolo.

Şi abia acum începe partea distopică. Oraşul, care pe vremuri era ca oricare alt oraş din lume, este complet schimbat. Ceva s-a întâmplat în acea ţară, ceva care a schimbat totul. Nu prea mai există locuri de muncă, majoritatea populaţie trăieşte pe străzi şi de pe o zi pe alta, peste tot domneşte haosul şi doar cei mai puternici supravieţuiesc. Mâncarea este puţină şi scumpă, se ard cadavre şi gunoaie ca să se obţină energie, oricând pot să apară oameni cu bâte care să te scoată din apartamentul tău şi să te arunce în stradă.

I don’t expect you to understand. You have seen none of this, and even if you tried, you could not imagine it. These are the last things. A house is there one day, and the next day it is gone. A street you walked down yesterday is no longer there today. [...] When you live in the city, you learn to take nothing for granted. Nothing lasts, you see, not even the thoughts inside you. And you mustn’t waste your time looking for them. Once a thing is gone, that is the end of it.

Nimeni nu îşi aduce aminte ce se află în afara oraşului, mulţi au uitat chiar lucruri pe care înainte le considerau banale: ce sunt acelea avione, ce înseamnă să nu ai grija zilei de mâine, senzaţia unui prosop pe corp cu care te usuci după o baie lungă… Totul se rezumă la Acum, iar speranţa a murit demult. Oamenii ajung să facă cele mai abjecte gesturi fără să mai scandalizeze pe cineva. Trăiesc într-o lume incredibil de dură şi fac orice ca să supravieţuiască.

Viaţa Annei în oraş e incredibilă. Mi-am ros unghiile, am închis ochii pe ici pe colo, mi-a bătut inima mai tare la anumite pasaje, pfff, am fost alături de ea de la prima până la ultima pagină. Mi s-a făcut dor să recitesc celelalte distopii care mi-au plăcut (Brave New World, 1984, Portocala mecanică, Eseu despre orbire), dar mai bine fac o pauză, nu vreau să uit în ce lume faină trăiesc

5 Comments

Manualul canibalului

Saturday ~ December 26th, 2009 20:39 by ionuca Posted in 2009, Citate, Minunatii, Recomandari

Editura Vellant, 2008

Manualul de bucătărie din Mările Sudului, savuroasa capodoperă a fraţilor Lucioano şi Ludovico Cagliostro a trecut din mână în mână şi a întreţinut focul interior al mai multor generaţii care s-au dedicat nobilei arte a gastronomiei artizanale.

Pentru un vegetarian, minunatele reţete descrise în carte sunt un reminder al gusturilor şi diversităţii la care a renunţat de bunăvoie. În timp ce citeam cartea, am avut momente în care îmi venea să alerg la frigider şi să mă îndop cu orice fel de carne aş fi găsit, dar mă calmam repede, când îmi aduceam aminte că e de-ajuns să văd o pulpă de pui sau o costiţă ca să mi se facă rău, nici vorbă să le pot mânca. Aşa că citeam şi suspinam şi măcar savuroasele deserturi le înlocuiam cu noua Milka Amavel.

Mai mult, nu e vorba despre o simplă carte de bucate şi despre nişte bucătari foarte pricepuţi, ci despre generaţii de bucătari, care au moştenit acea carte. Iubesc poveştile care se întind pe zeci de ani şi în care afli nu doar despre personajele de acum, ci şi despre stră-străbunici, în care vezi cum un sat, un oraş, o ţară se schimbă sub ochii tăi încât simţi că faci parte din istoria acelui loc. Urmaşii fraţilor Cagliostro nu moştenesc doar restaurantului Almacén Buenos Aires, din Mar del Plata, şi cartea lor de bucate, ci şi un fel de blestem: când afacerile merg cât se poate de bine şi localul e plin în fiecare noapte, când descoperă noi reţete şi lumea le laudă incredibilele abilităţi în ale gătitului, trebuie să se întâmple ceva rău şi să moară. Apoi restaurantul se închide pentru o perioadă, urmând ca viitorul moştenitor să-l redeschidă, să se bucure de succes şi să moară tânăr.

Asta până la venirea lui César Lombroso pe lume, cel care avea să încheie ciclul bucătarilor talentaţi, dar blestemaţi, de la Almacén Buenos Aires. Oh, el e cu totul şi cu totul special – un mic canibal în devenire: “Când s-a înfruptat pentru prima dată din carne de om, şi aici vorbim de carnea propriei lui mame, César Lombroso nu aveam mai mult de şapte luni de viaţă.” Asta e fraza de deschidere a romanului şi chiar dacă am citit repede-repede următoarele pagini ca să văd ce se întâmplă cu el după ce mama lui moare, Carlos Balmaceda nu se grăbeşte deloc cu povestea micului canibal. Dar nu contează, cartea asta se savurează în adevăratul sens al cuvântului, aşa că mi-a fost uşor să aştept reîntâlnirea cu César.

Şi lăsând la o parte reţetele şi toate acele nume de condimente de care nu am auzit, dar care mi-au lăsat gura apă, nu am putut să nu remarc trei asemănări cu alte cărţi/filme de care mă bucurasem înainte:

1. Un veac de singurătate – care m-a făcut să mă îndrăgostesc de aceste poveşti de familie
2. Parfumul lui Süskind - pentru nebunia patologică a personajului şi pentru simţul extraordinar pe care-l avea (în cazul lui César, cel al gătitului)
3. filmul Sweeny Todd: The Demon Barber of Fleet Street – în ceea ce priveşte modul ingenios de a scăpa de cadavre

Anul ăsta o să intre cam multe cărţi în top5, asta-i clar!

1 Comment

Eleganţa ariciului

Saturday ~ December 19th, 2009 18:18 by ionuca Posted in .ro, 2009, Citate, Le-as reciti oricand!, Recomandari

Editura Nemira, colecţia Babel, 2009

- Vai, ce drăguţă e cartea! Îţi mulţumesc că mi-ai împrumutat-o!
- Cu plăcere
- E exact genul meu de carte!
- Dar nu ţi se pare puţin cam… Nu ţi pare că e puţin exagerată?
- De ce? Pentru că totul e aşa de frumos? E o poveste. Normal că totul e frumos! De asta şi citesc. În cărţi mereu se întâmplă lucruri din ăstea incredibile. Măcar în cărţi să se întâmple…

Renée şi Paloma sunt, într-o primă fază, două persoane cât se poate de diferite. Prima are 54 de ani şi este portăreasă într-o casă boierească, unde locuiesc 8 familii foarte bogate. Paloma are 12 ani şi este fiica mai mică a uneia dintre familiile din acea casă. Ce au în comun cele două? Ambele încearcă să treacă neobservate, să nu ghicească nimeni câtă inteligenţă şi sensibilitate se ascunde în spatele măştilor de “femei/copile şterse” pe care le poartă.

Ghinionul lui Renée e că s-a născut săracă şi nu prea frumoasă, dar deşteaptă-foc. S-a căsătorit la 17 ani şi apoi şi-a găsit serviciul de portăreasă. Dar nu a renunţat niciodată la cărţi, muzică, muzee, la artă. Doar că trebuie să facă pe proasta. Cum să ştie angajatorii ei că portăreasa lor, acel om inferior lor, nu?, este o persoană mai rafinată şi mai cultă decât ei? Aşa că Renée îşi târşâie şlapii de portăreasă, îşi pune faţa de portăreasă când se întâlneşte cu ei în hol, le dă răspunsuri de portăreasă şi îşi porneşte televizorul de portăreasă din hol, ca în spatele uşilor ea să citească, să se uite la filme japoneze, să asculte muzică clasică, iar în timpul liber să viziteze muzee şi expoziţii. Mai rar aşa portăreasă!

Iar Paloma este o fetiţă foooarte inteligentă, care şi-a dat seama de toată ipocrizia şi inutilitatea clasei din care face parte. Sora ei se vrea a fi o boemă cu pretenţii de filosoafă, maică-sa merge de 10 ani la psiholog şi de tot atâţia ani se îndoapă cu antidepresive, iar tatăl Palomei e genul de persoană care se supără pe ea pentru că a cutezat să-l corecteze pe unul dintre invitaţii lui. Aşa că şi ea preferă să se ascundă, să dea impresia unei fetiţe liniştite şi tăcute, căreia uneori îi mai scapă câte-o replică tăioasă.

Hotărârea mea e luată. Curând voi părăsi copilăria şi, în ciuda certitudinii mele că viaţa este o farsă, nu cred că voi putea rezista până la capăt. În fond, suntem programaţi să credem în ceea ce nu există, fiindcă suntem vieţuitoare care nu vor să sufere. Aşa că ne consumăm toată energia pentru a ne convinge că există lucruri care merită osteneala şi că de-asta viaţa are un sens. Degeaba sunt foarte inteligentă, tot nu ştiu cât voi mai putea să lupt împotriva acestei tendinţe biologice. Când voi intra în cursa adulţilor, voi mai fi capabilă să fac faţă sentimentului de absurditate? Nu cred.

Cartea nu se rezumă la aceste două personaje şi la măştile pe care le poartă, dar uneori prea multe detalii strică. Cert este că îmi plac la nebunie aceste cărţi-poveşti, tocmai pentru că sunt atât de neverosimile

11 Comments

Mrs Dalloway

Monday ~ December 14th, 2009 18:48 by ionuca Posted in 2009, Books in English, Citate, Recomandari

Wordsworth Classics, 2003

În ceea ce priveşte relaţia mea cu Virgina Woolf, a doua noastră întâlnire a fost cu noroc. Dacă To the Lighthouse mi s-a părut mai mult plictisitoare, Mrs Dalloway a fost genul meu de lectură: interbelic, Londra, high-class society, probleme existenţiale etc.

În viaţa de zi cu zi urăsc tot ce înseamnă etichetă, “trebuie să…”, “nu se cuvine să…”, haine elegante, ipocrizie, lucrurile în jurul cărora se învârte, de fapt, viaţa doamnei Dalloway. Mă fascinează să citesc despre oamenii care şi-au trăit viaţa (poate unii încă o fac) respectând cu stricteţe toate regulile societăţii. Care, poate, nici nu au cutezat să creadă că se poate şi altfel. Care îşi acceptă liniştiţi şi împăcaţi soarta şi care, de multe ori, îi lasă pe alţii să decidă pentru ei.

Clarissa Dalloway e provine dintr-o familie veche, englezească, e şcolită, căsătorită cu Richard, care şi el e de viţă nobilă, îşi ocupă timpul cu organizatul petrecerilor, se supără când vreo doamnă din înalta societate, pe care oricum nu o place, nu o invită la prânz, eh, până la urmă şi asta e ca un fel de slujbă, nu?

Flashback-urile din carte mi s-au părut cam obositoare la început: se trecea de la prezent la trecut, de la un personaj la altul, stilul era oricum destul de dens, mi-a luat ceva până să mă obişnuiesc. În tinereţe erau nişte visători cu toţii (Clarissa, Sally, Peter), unii mai rebeli, alţii mai cuminţi, ca în cele din urmă să ajungă nişte conformişti. Mi-a plăcut mai mult de tinerii aceia care îşi pierdeau nopţile povestind despre tot şi despre nimic, decât de adulţii care în afară de politeţuri greţoase şi bârfe nu ştiu ce altceva să scoată pe gură.

There they sat, hour after hour, talking in her bedroom at the top of the house, talking about life, how they were to reform the world. They meant to found a society to abolish private property, and actually had a letter written, though not sent out. The ideas were Sally’s, of course – but very soon she was just as excited – read Plato in bed before breakfast; read Morris; read Shelly by the hour.

Mi s-a părut interesant să o cunosc pe Mrs Dalloway, dar nu mi-ar plăcea deloc-deloc să ajung la fel ca ea

6 Comments