Rainbow Books

Micuța vânzătoare de proză

Friday ~ August 27th, 2010 13:58 by ionuca Posted in 2010,Minunăţii,Recomandări

Editura Polirom, colecția Biblioteca Polirom, traducător Cecilia Ștefănescu, 2004

Pe la sfârșitul lui iulie eram la vio pe terasă, în Bad Homburg, beam Weissbier și vorbeam, evident, despre cărți. vio m-a întrebat dacă am citit ceva de Daniel Pennac și i-am spus că doar Domnilor copii, carte care nu prea m-a impresionat. Ei bine, vio a început să-mi povestească despre seria Malaussène și până să decid de una singură dacă vreau sau nu să citesc vreo altă carte de Pennac, m-am trezit cu Micuța vânzătoare de proză în brațe.

Primele 100 de pagini le-am citit în trenul de Baia Mare-București și nu puteam să mă decid dacă îmi place la nebunie sau dacă e doar drăguță. Îmi amintea de Darul unei zile, doar că povestea era mai puțin credibilă. A doua zi am fost leneșă și am citit vreo 40 de pagini, iar în a treia zi nu m-am dus la culcare până nu am terminat restul de 290 de pagini. De mult nu mi s-a mai întâmplat să nu vreau să mă culc până nu termin cartea. Erau cărți unde spuneam că mai citesc un capitol și gata și ajungeam să citesc vreo două, trei până să mă fure somnul, dar acum am stat de după-masă până noaptea pe la 1 ca să o citesc pe toată. Trebuia să știu ce se întâmplă, eram atât de prinsă de subiect încât nu puteam să o las pe mâine.

Chiar dacă Micuța vânzătoare de proză nu e prima din saga Malaussène, autorul are grijă să nu te facă să te simți un outsider. Îți dă suficiente explicații încât să ai habar ce s-a întâmplat până acum și să vrei să citești și celelalte peripeții ale acestei familii cât se poate de ciudate. Benjamin Malaussène, fratele cel mare, este capul familiei: mama i-a lăsat în grijă pe frații și pe surorile lui (să tot fie vreo cinci), care, culmea, sunt făcuți cu tot atâția bărbați diferiți. Iar dacă săracul Benjamin e mereu la locul nepotrivit, la momentul nepotrivit, îndeplinind la editura pentru care lucra rolul de țap ispășitor, nici frații lui nu sunt cu mult mai prejos: unul dintre ei are coșmaruri care se adeveresc, o soră prezice viitorul, iar cea mică, încă un bebeluș, te ținutuiește pe loc doar uitându-se la tine.

Dar Malaussènii nu sunt singurii care dau savoare cărții: prietenii lor din cartierul Belleville sunt niște personaje memorabile. În carte nu există diferențe de rasă sau de cultură, Malaussènii sunt prieteni cu toți: arabi, afro-americani, vietnamezi, iar toți aceștia și-ar da viața pentru acești copii fără tată. Acțiunea e și ea incredibil de faină, mai ales partea în care Julie, iubita lui Benjamin, pornește să-l răzbune pe acesta și îi pedepsește pe vinovați rând pe rând. Asta pentru că, din nou, Benjamin a intrat în bucluc.

Carte e un amestec de intrigă polițistă, prietenii pe viață, personaje de care te îndrăgostești pe loc și multe alte lucruri mici care te fac să nu poți lăsa cartea din mână. Singura problemă e că toate cărțile din seria asta nu mai pot fi comandate de pe site-ul Polirom și nu pot decât să sper că o să le găsesc în librării.

3 Comments

Casa de la Riverton

Monday ~ July 12th, 2010 12:54 by ionuca Posted in 2010,Citate,Le-aş reciti oricând!,Minunăţii

Editura Humanitas fiction, colecţia Raftul Denisei, 2009

Amintiri îndelung ascunse în cotloane întunecate ale memoriei au pornit a se strecura printre crăpături. Din ele au început să ţâşnească imagini clare, imaculate, de parcă n-ar fi trecut o viaţă întreagă de atunci. Conversaţii întregi, cuvânt cu cuvânt, nuanţă cu nuanţă, scene retrăite ca într-un film.

Grace şi-a petrecut o mare parte din viaţă încercând să uite ce s-a întâmplat la Riverton, dar nu mai are mult de trăit şi simte că a venit momentul să spună cuiva adevărul despre acea noapte îngrozitoare din iunie, 1924.

La 14 ani Grace a început să lucreze la Riverton ca simplă servitoare. Era 1914 şi orice casă respectabilă era plină de servitori, bucătari, cameriste. Iar aceştia se simţeau mândri să lucreze pentru asemenea familii de vază. Toţi îşi ştiau locul şi ce aveau de făcut, nimeni nu concepea ca situaţia să se schimbe vreodată. Nimeni nu se gândea la aşa ceva. Familia lordului Ashbury, stăpânul Rivertonului, era împărţită în două: fiul cel mare, conservator şi care respecta întru totul eticheta şi obiceiurile, cel care ar fi moştenit întreaga avere dacă nu ar fi murit în războiul care urma să izbucnească. Şi, pe de cealaltă parte, domnul Frederick, fiul cel mic, care prefera să se ocupe de afaceri decât de tradiţii şi care şi-a crescut singur cei trei copii, permiţându-le mai multe libertăţi decât s-ar fi cuvenit (după cum se plângea mai mereu lady Ashbury).

Din nou, am citit fascinată despre acea perioadă în care femeile nu aveau alt scop în viaţă decât să îşi găsească un pretendent cât mai bun cu care să se mărite şi căruia să îi toarne nişte plozi; în care eticheta era totul şi orice abatere de la ea atrăgea după sine ruşine veşnică. O perioadă în care o domnişoară nu se putea îmbrăca de una singură, ci doar cu ajutorul unei cameriste, în care existau aşa multe reguli şi cutume că mă doare capul doar gândindu-mă la ele. Şi totuşi, savurez fiecare carte plasată în acele vremuri, bucurându-mă că doar citesc despre ele şi că nu le-am trăit.

În schimb, le-au trăit Hannah şi Emmeline, fiicele domnului Frederick. Hannah nu era făcută pentru acele timpuri; spiritul ei rebel şi aventurier nu se potrivea cu imaginea de domnişoară supusă şi drăgălaşă pe care ar fi trebuit să o afişeze. A făcut greşeala să creadă că dacă se va mărita se va bucura de mai multă libertate, va putea să călătorească după pofta inimii, va întâlni oameni interesanţi, mişcările nu îi vor mai fi urmărite de babe stafidite. Oh, cât de mult s-a înşelat! Odată măritată, i-au revenit alte responsabilităţi – dineuri şi petreceri la care să îl însoţească pe Teddy, soţul ei, zile în care să primească vizite, întrebările agasante despre neputinţa ei de a-i “oferi un moştenitor” lui Teddy etc. Nici vorbă de călătorii şi aventuri! A dat plictiseala de la Riverton pentru casa ca o închisoare din Londra. De divorţat nu putea să divorţeze – în familiile respectabile aşa ceva nu e cu putinţă.

Dar nu are nici un farmec dacă povestesc eu mai multe. Trebuie să o ascultaţi pe Grace pentru că ea a fost alături de Hannah de la început şi din cameristă i-a devenit confidentă. Povestea pe care o spune Grace te face să stai lipită de carte şi să nu mai existe altceva în afară de Riverton, de frământările lui Hannah, de cum era să trăieşti atunci. Iar cu muzica de rigoare (Rat Patrol Radio) chiar nu mai ştii în care lume trăieşti de fapt.

Cartea mi s-a părut că seamănă foarte mult cu The Remains of the Day şi cu Atonement , dar nu m-a deranjat deloc asta, ba acum mi-am dat seama că aş putea oricând să citesc poveşti plasate în acei ani nebuni. Am făcut o listă cu astfel de cărţi şi o să le comand pe rând, dar orice altă sugestie e binevenită

Încă nu-mi vine să cred că nu mai sunt la Riverton, că am închis cartea şi am pus-o înapoi pe raft. Îmi vine să o recitesc acum, la nici o zi după ce am terminat-o. Uneori mi-e greu să accept că anumite poveşti nu pot fi spuse la infinit, că trebuie să se termine.

7 Comments

Darul unei zile

Wednesday ~ June 30th, 2010 14:27 by ionuca Posted in 2010,Citate,Minunăţii

Editura Polirom, colecţia Biblioteca Polirom, 2010

Pentru mine, Anna Gavalda înseamnă Împreună. Am citit toate cărţile ei pe care Poliromul le-a publicat, dar până la Darul unei zile am avut parte mai degrabă de dezamăgiri. Nu spun că celelalte cărţi (Aş vrea să mă aştepte şi pe mine cineva şi O iubeam) nu sunt drăguţe, spun doar că nu sunt Împreună

Deşi nu mi-a plăcut când am citit că povestioara din Darul unei zile a fost scrisă iniţial în 2001 şi revăzută în 2009, tot nu m-am putut abţine să nu o cumpăr. Nu ştiam ce urmează să citesc şi surpriza a fost cu atât mai plăcută. Regăsisem, într-o mai mică măsură ce-i drept, atmosfera din cartea pe care nici acum nu pot să o uit.

Nu am petrecut doar o zi cu această carte. Povestirea e destul de scurtă şi nu am vrut să se termine repede. Am tras de ea, m-am abţinut să nu o dau gata în câteva ore şi am reuşit să o întind pe 2-3 zile. Personajele sunt cele care fac totul: pentru prima dată am fost invidioasă că sunt singură la părinţi. Niciodată nu mi-a părut rău că nu mai am fraţi şi niciodată nu am simţit că aş fi fost mai fericită într-o familie mai mare. Dar citind despre legăturile dintre cei patru din carte am stat şi m-am gândit la “cum ar fi fost dacă…?”.

Cei patru fraţi (Garance, Simion, Lola şi Vincent) se întâlnesc cu ocazia unei nunţi care se anunţă a fi conservatoare şi plictisitoare. Nu mai sunt copiii de altădată care se jucau toată ziua şi care erau mereu împreună. Acum sunt oameni în toată firea, unii cu familie, alţii care încă nu acceptă postura de “om mare”, iar pentru că fiecare are viaţa lui, normal că nu se văd pe cât de des le-ar plăcea. Nu ratează nici un prilej de a se întâlni, chiar dacă asta înseamnă să fugă de la nuntă

Relaţia dintre ei mi s-a părut minunată: nu se judecă unul pe celălalt, sunt mereu gata să sară în apărarea unuia dintre ei, se înţeleg fără cuvinte şi sunt atât de copii, chiar şi la 30 şi ceva de ani. În plus, la cât sunt de simpatici, nu se poate să nu te îndrăgosteşti pe rând de fiecare în parte şi să vrei să te primească în grupuleţul lor.

Ce trăiam acum, toţi patru eram conştienţi de asta, era un mic supliment. O amânare, o paranteză, un moment de graţie. Câteva ore furate celorlalţi…
Cât timp vom avea oare energia să ne smulgem astfel din cotidian? Câte permisii ne va mai îngădui viaţa? Câte tifle peste obraz? Câte mici găinării? Când ne vom pierde şi cum vor slăbi legăturile?

Mie îmi ajunge să ştiu că în cartea mea sunt tot împreună, tineri şi nebuni, că încă sunt în stare să-şi bage picioarele în toate conveţiile sociale şi să se simtă bine, aşa cum doar ei ştiu. Şi pentru asta le mulţumesc.

1 Comment

Eu ascult poezie!

Thursday ~ June 3rd, 2010 22:00 by ionuca Posted in 2010,Events,Minunăţii

Niciodată nu am fost o cititoare de poezie sau, mai bine spus, o iubitoare de poezie. Poate pentru că m-am obişnuit cu poveştile din proză, iar poeziile mi se par prea scurte şi încifrate, deşi sunt unele versuri scurte şi încifrate care m-au mişcat până la lacrimi.

În schimb, ascult poezii. Prima lectură de poezie a fost de pe un cd pe care l-am primit odată cu Klein spuse Klein a lui Mihai Ignat. Cartea am citit-o o dată, audiobook-ul l-am ascultat de mult mai multe ori. Zâmbeam de numai în metrou, cu căştile în urechi, ascultându-l pe Mihai Ignat citindu-şi poeziile. De atunci am mai fost ocazional la lansări de cărţi de poezie sau la lecturi publice de poezie. De fiecare dată mi-am promis că o să merg mai des, dar nu prea m-am ţinut de cuvânt.

În seara asta am recuperat, mergând la sediul USR (wow, ce clădire incredibil de frumoasă!) la una dintre lecturile din cadrul Târgului Naţional al Cărţii de Poezie. Public cât încape, poeţi faini şi poezii şi mai faine. În plus, m-am întâlnit cu White Noise, de la care am primit două cărţi (de poezii, evident!). Deşi mi-au plăcut toate poeziile pe care le-am auzit, am plecat acasă doar cu cartea lui Constantin Acosmei. Pe a lui am vrut musai să o am

Acum de-abia aştept Bookfestul, să mă plimb pe la standuri, să merg la lansări şi să iau autografe. Încă un pic…

2 Comments

V for Vendetta

Saturday ~ April 17th, 2010 22:39 by ionuca Posted in 2010,Books in English,Le-aş reciti oricând!,Minunăţii

Titan Books, 2005

Nu ştiu ce e cu mine de mă dau în vânt după distopii. În general sunt sentimentală şi mă ataşez prea mult de personaje, sufăr când o carte nu are happy end, dar când e vorba de distopii totul se schimbă. Cu cât sunt mai sucite şi mai sumbre, cu atât îmi plac mai mult. După ce termin o astfel de carte sunt mulţumită de ce am şi îmi spun că se putea mai rău, mult mai rău. Dar de data asta sunt convinsă că şi noi avem nevoie de un V.

Remember, remember the 5th of November… După un război nuclear de la sfârşitul anilor 1980, Marea Britanie cade în mâinile fasciştilor. Noul regim este unul, evident, totalitar: dispar libertăţile şi drepturile, populaţia este mereu monitorizată şi ţinută sub supraveghere, celor din conducere nu le scapă nimic, nici o mişcare greşită, nici  cea mai mică urmă de revoltă împotriva sistemului. Sunt create lagăre în care sunt deportaţi cei de culoare, homosexualii, evreii şi alţii care prezintă comportamente deviante.

În Londra acelor vremuri un terorist mascat le dă de furcă autorităţilor: aruncă în aer clădiri, omoară oameni sus-puşi, se joacă de-a şoarecele şi pisica cu poliţia, le dă peste cap sistemul şi seamănă idei năstruşnice despre revoltă şi libertate în mintea populaţiei. Nimeni nu ştie cine este misteriosul terorist, dar după cum bine spunea chiar el, nu oamenii contează, ci ideile.

V nu este altceva decât produsul acelui sistem, un om pe care s-a experimentat într-unul dintre acele lagăre, dar care a reuşit să scape. Iar acum vrea să se răzbune. I-a luat ceva timp până a pus totul în ordine, dar a fost atent la cele mai mici detalii, iar un asemenea plan nu are cum să dea greş.

Am pornit cu prejudecata că dacă e comic book, atunci povestea trebuie să fie una uşor de digerat. După primele pagini mi-a fost clar că mă înşelasem amarnic. Nu e nimic light în cartea asta, totul e cât se poate de serios, de grav. Alan Moore şi David Lloyd împrumută multe idei de la alţi scriitori (mi s-a părut că în unele părţi sunt chiar prea orwelieni), dar pentru mine a contat mai mult faptul că le-am auzit rostite de V.

V a devenit noul meu personaj preferat. Silly or not, o să-mi fac tricou cu el măcar pentru replicile cu “ideas are bulletproof” şi “people should not be afraid of their governments. Governments should be afraid of their people.” Şi oricât de ruptă de lumea din jur aş fi (nu am televizor, nu ascult radio, nu citesc ziare), tot mi se pare că avem nevoie de un V.

Sunt convinsă că o să recitesc cartea în curând. Şi chiar dacă nu m-a împins să fac lucruri măreţe, dacă cineva o să mă întrebe vreodată care sunt cărţile revelatorii pentru mine, printre alte nume o să spun şi V for Vendetta. Uneori e bine să ţi se amintească în cel fel de lume trăieşti şi cine sunt cei care te conduc chiar şi de un comic book.

Ps. NU vă uitaţi la film! Am mai văzut ecranizări proaste, dar asta întrece orice imaginaţie! Nu-i de mirare că Moore nici nu vrea să audă de film. Nu alegeţi varianta rapidă, ci staţi 1-2-3 zile cu comic book-ul ăsta în mână. Sigur nu o să regretaţi!

7 Comments

Retorno 201

Monday ~ March 22nd, 2010 20:34 by ionuca Posted in 2010,Minunăţii,Recomandări

Editura Vellant, 2010

Înainte de lansarea cărţii am scris pe Ginger Group despre această “carte însemnată”: 186 de cititori au primit o pagină din carte şi au fost rugaţi să o deseneze, să o corecteze, să o mâzgălească după pofta inimii. Rezultatul? Două ediţii ale aceleiaşi cărţi: una însemnată de toţi acei cititori şi una “normală”, doar cu textul autorului.

Normal că m-a entuziasmat de când am auzit de proiect, iar când am ţinut cartea în mână pentru prima dată am fost cât se poate de încântată de rezultat! Cititorilor mai, hmmm, “clasici”, cartea însemnată ar putea să li se pară obositoare, dar eu zic că ea trebuie măcar răsfoită – ideea cărţii este prea drăguţă ca să treacă neobservată.

Nu sunt genul care să facă însemnări pe cărţi, dar mi-a plăcut să mă joc cu pagina primită. Din păcate, nu am deloc talent la desen, aşa că m-am rezumat la a colora semnele de punctuaţie şi de a face o floare pricăjită între două paragrafe. Oricum, îmi place la nebunie cum arată paginile cărţii şi mai că-mi vine să mă apuc să desenez şi să subliniez cărţile pe care le voi citi de-acum înainte

Cartea este o culegere de povestiri, 14 mai exact, care mai de care mai dură şi mai dark. Nu tocmai în spiritul desenelor drăguţe de pe margine, dar uitându-mă la ele şi încercând să le descifrez însemnările, m-am rupt de acţiunea povestirilor şi nu le-am trăit la fel de intens ca atunci când aş fi citit varianta simplă a cărţii. Iar uneori aveam nevoie de astfel de momente, pentru că personajele lui Arriaga sunt de multe ori fără milă, animalice de-a dreptul. Şi toate aceste personaje locuiesc pe strada Retorno 201. Unii sunt acolo dintotdeauna, alţii pleacă. Unii sunt doar în vizită, alţii se mută acolo.

Mi-a plăcut stilul lui Arriaga: direct, fără perdea. Iar personajele păreau cât se poate de reale. În plus, traducerea făcută de Liliana Pleşa Iacob mi s-a părut foarte bună. All in all, o carte pe care am citit-o pe nerăsuflate şi care o să-mi rămână ceva timp în minte.

2 Comments

Bookătăria de texte şi imagini

Monday ~ January 11th, 2010 13:53 by ionuca Posted in .ro,2010,Citate,Minunăţii

Clubul Ilustratorilor, 2009

Cred că este ultima carte pe care am cumpărat-o înainte să înceapă cele 4 luni de abstinenţă. Nici că se putea să fac o alegere mai bună! Nu am fost deloc surprinsă că o astfel de carte s-a lansat aproape neobsevată, dar am înţeles că au putut să o scoată doar 500 de exemplare. Nu ştiu pe unde le distribuie, dar e clar că e o carte cu circuit închis. Mare păcat, zău!

Cu puţine excepţii, textele şi poeziile din carte mi-au plăcut mult de tot. Sunt drăguţe, colorate, cu copii şi animale, perfecte de citit celor mici înainte de culcare sau perfecte de citit de copiii ăştia mai mari în metrou, zâmbind mereu. Şi textele nu au cum să nu fie bune când printre colaboratori se numără T.O. Bobe, Mircea Cărtărescu, Vasile Ernu, Dan Lungu, Simona Popescu, Ana Maria Sandu – iar aceştia sunt doar autori pe care i-am citit şi înainte şi mi-au plăcut. Dintre scriitorii cu care m-am întâlnit prima dată, mi-au plăcut poeziile lui Florin Bican şi ale Gretei Tarler.

Motanul stă-n raft
deghizat într-o carte -
exact când îţi închipui c-ar fi-n altă parte.

Căutam expediţiile lui Cook
(totuşi, cu ochii la ceasul cu cuc)
Când, l-am descoperit: nemişcat
lângă Motanul Încălţat!

Credea că nu-l văd!
Dar a păţit-o: subtil
i-am pus alături
Colţ Alb şi Câinele din Baskerville.

Grete Tartler - Motanul în bibliotecă

Iar ilustraţiile sunt şi ele una şi una. Nu am testat cartea pe un copil adevărat, dar eu m-am bucurat nespus de ea, iar de ilustraţiile lui Agnes Keszeg şi ale Cristianei Radu m-am îndrăgostit pe loc. Mi-ar plăcea să apară cât mai multe cărţi româneşti de felul acesta – scriitori avem, ilustratori la fel, lipsesc doar fondurile, se pare. Oricum, felicitări Clubului Ilustratorilor pentru iniţiativă; sper să nu fie şi ultima

3 Comments

High Voltage Tattoo

Friday ~ January 1st, 2010 15:25 by ionuca Posted in 2010,Books in English,Minunăţii

Editura HarperCollins, 2009

Înainte de Kat von D, îmi plăceau tatuajele. După Kat von D, am ajuns să dezvolt o mică obsesie pentru ele. I-am urmărit toată vara emisiunea de pe TLC – eu, care nu am televizor, care nu mă uit la televizor decât atunci când sunt la cineva acasă şi se întâmplă să fie pornit, mi-am făcut programul în aşa fel încât aproape fiecare seara să o petrec cu Kat. Ceea ce făcea Kat şi echipa ei nu erau simple tatuaje, erau adevărate opere de artă. Pe mine m-au cucerit definitiv!

Iar ieri-noapte am stat până la 3 de vorbă cu Kat. Mă rog, ea scrisese cartea, eu o citeam; e tot un fel de “stat în poveşti”, nu? La 14 ani făcuse primul ei tatuaj, la 16 fugise de acasă cu iubitul ei de atunci, dar s-a întors după vreo 3 luni şi apoi a început să lucreze pe la tot felul de saloane de tatuaje, să îşi formeze mâna, să îşi facă relaţii şi să se îndrăgostească definitiv de tatuaje. Metal head convinsă, dar fascinată de muzica lui Beethoven, iubitoare de pisici sfinx şi cu tatuaje care îi acoperă ~ 75% din corp, acum are propriul ei salon – High Voltage Tattoo – lucrează cu tatuatori foarte buni din L.A. şi tatuează de dimineaţa până seara.

Nu o să am niciodată un tatuaj făcut de Kat, dar cartea despre ea pot să o răsfoiesc oricând. Merci, oompa, faci cele mai mişto cadouri

10 Comments

Manualul canibalului

Saturday ~ December 26th, 2009 20:39 by ionuca Posted in 2009,Citate,Minunăţii,Recomandări

Editura Vellant, 2008

Manualul de bucătărie din Mările Sudului, savuroasa capodoperă a fraţilor Lucioano şi Ludovico Cagliostro a trecut din mână în mână şi a întreţinut focul interior al mai multor generaţii care s-au dedicat nobilei arte a gastronomiei artizanale.

Pentru un vegetarian, minunatele reţete descrise în carte sunt un reminder al gusturilor şi diversităţii la care a renunţat de bunăvoie. În timp ce citeam cartea, am avut momente în care îmi venea să alerg la frigider şi să mă îndop cu orice fel de carne aş fi găsit, dar mă calmam repede, când îmi aduceam aminte că e de-ajuns să văd o pulpă de pui sau o costiţă ca să mi se facă rău, nici vorbă să le pot mânca. Aşa că citeam şi suspinam şi măcar savuroasele deserturi le înlocuiam cu noua Milka Amavel.

Mai mult, nu e vorba despre o simplă carte de bucate şi despre nişte bucătari foarte pricepuţi, ci despre generaţii de bucătari, care au moştenit acea carte. Iubesc poveştile care se întind pe zeci de ani şi în care afli nu doar despre personajele de acum, ci şi despre stră-străbunici, în care vezi cum un sat, un oraş, o ţară se schimbă sub ochii tăi încât simţi că faci parte din istoria acelui loc. Urmaşii fraţilor Cagliostro nu moştenesc doar restaurantului Almacén Buenos Aires, din Mar del Plata, şi cartea lor de bucate, ci şi un fel de blestem: când afacerile merg cât se poate de bine şi localul e plin în fiecare noapte, când descoperă noi reţete şi lumea le laudă incredibilele abilităţi în ale gătitului, trebuie să se întâmple ceva rău şi să moară. Apoi restaurantul se închide pentru o perioadă, urmând ca viitorul moştenitor să-l redeschidă, să se bucure de succes şi să moară tânăr.

Asta până la venirea lui César Lombroso pe lume, cel care avea să încheie ciclul bucătarilor talentaţi, dar blestemaţi, de la Almacén Buenos Aires. Oh, el e cu totul şi cu totul special – un mic canibal în devenire: “Când s-a înfruptat pentru prima dată din carne de om, şi aici vorbim de carnea propriei lui mame, César Lombroso nu aveam mai mult de şapte luni de viaţă.” Asta e fraza de deschidere a romanului şi chiar dacă am citit repede-repede următoarele pagini ca să văd ce se întâmplă cu el după ce mama lui moare, Carlos Balmaceda nu se grăbeşte deloc cu povestea micului canibal. Dar nu contează, cartea asta se savurează în adevăratul sens al cuvântului, aşa că mi-a fost uşor să aştept reîntâlnirea cu César.

Şi lăsând la o parte reţetele şi toate acele nume de condimente de care nu am auzit, dar care mi-au lăsat gura apă, nu am putut să nu remarc trei asemănări cu alte cărţi/filme de care mă bucurasem înainte:

1. Un veac de singurătate – care m-a făcut să mă îndrăgostesc de aceste poveşti de familie
2. Parfumul lui Süskind - pentru nebunia patologică a personajului şi pentru simţul extraordinar pe care-l avea (în cazul lui César, cel al gătitului)
3. filmul Sweeny Todd: The Demon Barber of Fleet Street – în ceea ce priveşte modul ingenios de a scăpa de cadavre

Anul ăsta o să intre cam multe cărţi în top5, asta-i clar!

1 Comment

Târgul de toamnă

Monday ~ November 30th, 2009 0:25 by ionuca Posted in 2009,Events,Minunăţii,Scriitori

Nu ştiu de ce mă încăpăţânez să merg sâmbăta la târg. Bine, pentru lansări şi pentru cele 2-3-4 vorbe schimbate cu oamenii mişto care vin pe acolo, dar în rest…

A fost aşa de aglomerat că mai aveam puţin si mă apucau atacurile de panică. Cât despre cumpăratul cărţilor, se dădea o adevărată bătălie ca să ajungi în faţa rafturilor, mai ales la Polirom şi Humanitas. Cred că îmbătrânesc dacă în loc să mă bucur de târg eu mă plând de aglomeraţie. În fine.

Sunt mândră de mine că mi-am luat aşa puţine cărţi. Mi-am propus să îmi cumpăr doar noi apariţii şi asta am făcut. Acum teancul cu cărţi de lângă pat e şi mai mare şi nu ştiu când o să am timp să le citesc şi o să se facă şi mai mare, din ce în ce mai mare şi şi… offf, somebody stop me! Am vorbit cu oompa şi ne gândim serios la un nou pariu ca cel de acum un an (?) în urma căruia nu am mai cumpărat cărţi timp de 3 luni. E dureros, e un fel de dezalcoolizare livrească, dar trebuie să mă opresc, măcar pentru o perioadă şi să citesc ce am deja, nu să cumpăr în neştire pentru pensie.

Iar de la Vellant am primit (cadou pentru că sunt copil cuminte ): Monştri plini de speranţă – Nicholas Mosley; Salon de frumuseţe; Lecţii pentru un iepure mort – Mario Bellatin şi Manualul canibalului – Carlos Balmaceda.

În schimb, lansările de carte mi-au plăcut mult. Prima a fost a Ioanei Pârvulescu şi deşi nu am apucat încă să citesc Întoarcere în secolul 21, Viaţa începe vineri o să o citesc într-o zi de vineri, evident, cât mai repede.

Cea mai faină fază de la Gaudeamus s-a petrecut la lansarea dânsei. Locul unde se desfăşurau lansările Humanitas avea pe fundal un banner mare cu Herta Müller şi noua ei carte. Un tătic pe la 40 şi ceva de ani, care trecea pe acolo în timp ce Ioana Pârvulescu spunea câteva cuvinte despre Viaţa începe vineri, se opreşte, pune pungile cu cărţi jos şi îi spune copilului de 8-9 ani:

- Doamna care vorbeşte acum este Herta Müller şi a luat premiul Nobel pentru literatură anul acesta.

Normal, nu m-am putut abţine şi m-am întors spre el cu un zâmbet mare pe faţă şi i-am şoptit:

- Ştiţi, dânsa e Ioana Pârvulescu, nu Herta Müller
- Aoleu, nu e ea? Da’ să ştiţi că seamănă…

It made my day!

Lansarea doamnei Annie Bentoiu a fost o adevărată surpriză. Mi-a plăcut la nebunie primul volum al memoriilor dânsei şi doar cu câteva zile înainte de târg am aflat că apare şi continuarea. Normal că l-am cumpărat, am stat cuminte la lansare şi apoi am fost să iau şi autograf. Doamna Bentoiu e aşa de drăguţă şi finuţă şi tot… exact cum mi-am imaginat-o!

Ultima lansare de sâmbătă a fost a lui Matei Florian. Cu cât aud mai multe despre carte, cu atât mi-e mai greu să mă apuc de ea. Sunt convinsă că e minunată şi tocmai de asta mi-e frică să o încep. Ştiu că o să-mi placă mult, mult de tot şi o să-mi pară aşa de rău când o să o termin. Aşa că o ţin lângă pat, deasupra unuia dintre teancurile cu cărţi şi aştept să-mi iau inima-n dinţi şi să o citesc.

Iar dintre scriitori, am stat cu Lăzărescu şi cu Ernu la o ţigară (de-a lor) şi din păcate pe Teodorovici l-am văzut doar în trecere şi după-masă nu l-am mai găsit ca să-i cer autograf Uff! Oamenii ăştia sunt aşa de fain, e o adevărată plăcere să stau şi să-i ascult Ah, iar de fiecare dată când mă întâlnesc cu Marius Chivu plec cu recomandări de carte. Mulţam!

All in all, a fost OK, dar la anu’ mă duc mai din timp să-mi cumpăr cărţi şi sâmbătă doar mă învârt prin târg.

8 Comments