Rainbow Books

Berkley Publishing Group, 2011

Jackson, Mississippi, 1962. Skeeter are 23 de ani și tocmai a terminat facultatea. Se întoarce acasă până își va găsi o slujbă. Visează să devină ziaristă sau scriitoare sau ambele. Are părul creț și neîmblânzit, e mult mai înaltă decât majoritatea prietenelor ei, iar mama ei ar da orice să o vadă măritată.

Orice familie respectabilă din Jackson are o menajeră de culoare, care spală, calcă, gătește, are grijă de copii etc. O femeie bună la toate. O femeie care nu are voie să stea cu angajații la aceeași masă, să folosească aceleași tacâmuri, să folosească aceeași toaletă și câte și mai câte. O femeie pe care o plătesc prost, pe care o tratează de sus, de parcă ea nu ar avea sentimente, care trebuie să răspundă mereu cu „yes, ma’am” sau „no, ma’am” și care ar trebui să se considere norocoasă că are unde să lucreze. O femeie pe care o consideră murdară, despre care cred că e purtătoare de boli nemaiauzite, o femeie pe care, în majoritatea cazurilor, o tolerează. Dar care „face parte din familie”.

Două dintre aceste menajere sunt Aibileen și Minnie. Prima este tăcută și serioasă. Se înțelege foarte bine cu copiii și se pricepe să le ridice moralul și să-i încurajeze atunci când mamele lor albe nu-i bagă în seamă sau îi ceartă din te miri ce. Minnie e o bucătăreasă desăvârșită, e fâșneață și cu gura mare – nu se poate abține să nu comenteze înapoi, să nu fie „obraznică”.

Pentru Skeeter nu e deloc ușor să stea acasă cu ai ei, să vadă prăpastia care există între prietenele ei și menajerele lor. Așa că se hotărăște să facă ceva: vrea să intervieveze menajerele și să scrie o carte cu mărturiile lor – ce înseamnă să fii afro-american și să lucrezi pentru familii de albi, cum sunt tratate, care este cel mai frumos lucru pe care un alb l-a făcut pentru ele, dar și cea mai urâtă situație prin care au trecut etc. Evident, nimeni nu vrea să o ajute la început. E mult prea riscant să vorbești cu un alb în afara serviciului, darămite să te plângi de cum ești tratat! Chiar dacă pe față nimeni nu era rasist, existau niște legi nescrise foarte clare, care prevedeau până la cele mai mici detalii cum se desfășurau relațiile dintre albi și afro-americani. Nimeni nu vorbea despre ele, nimeni nu le punea la îndoială, însă puteai să o sfârșești foarte rău dacă le încălcai.

Am citit câteva recenzii la carte și la film și am fost contrariată să aflu că unii au luat cartea drept un roman rasist, de parcă dacă s-au întâmplat așa multe lucruri rele în acea perioadă, sigur nu s-a întâmplat nici unul bun. De parcă o relație mai apropiată dintre o albă și o negresă nu ar fi fost posibilă. De parcă autoarea a spus că a scris un studiu sociologic, nu un roman. E drept că nu prezintă atrocitățile comise de KKK, nu descrie scene violente în care afro-americani să fie schingiuiți de către albi. Dar tocmai în asta constă ideea cărții: să prezinte mizeriile mici, de zi cu zi, pe care multe servitoare erau nevoite să le suporte. Umilințele la care sunt supuse din cauza acelor legi imbecile. Albii se ascund în spatele paravanului separate but equal, de unde totul e roz și bine. Chiar nu-și dădeau seama cât de bătuți în cap erau! Adică, n-aveau nici o problemă ca o negresă să le crească copiii, să îi atingă, să le dea să mănânce, să fie ca o mamă pentru ei, dar Doamne ferește să intre cu ei pe aceeași ușă la cinematograf, să stea pe aceleași scaune în autobuz, să fie tratați de aceiași doctori și alte asemenea imbecilități segregaționiste.

Chiar dacă pe alocuri am zâmbit sau am râs, per total mi s-a părut o carte destul de serioasă, de gravă. Problema segregării e privită dintr-o altă perspectivă, aceea a lucrurilor mărunte, de zi cu zi. Și chiar dacă la final rămâi cumva nedumerit și vrei să știi ce să întâmplă mai departe, dacă menajerele o să pățească ceva pentru cutezanța lor sau dacă reușesc cât de cât să îmbunătățească relația angajat – menajeră, îți este cât se poate de clar că discriminarea rasială a fost (și sunt sigură că încă este) o chestie aberantă, inumană.

Dacă vă pasionează subiectul (relațiile complicate dintre albi și afro-americani), musai să citiți și Fried Green Tomatoes at the Whistle Stop Cafe – o carte absolut minunată, la care încă mă gândesc cu mult drag.

Editura pentru literatură, colecția Biblioteca pentru toți, 1966

Cred că tata a fost primul care mi-a recomandat Groapa când eram prin liceu. Am încercat să o citesc atunci, dar nu am reușit. O carte care începe cu niște gunoieri nu mă atrăgea deloc. Chiar și acum am reluat-o cu destul scepticism. Dar uite că a trecut o săptămână de când am terminat-o și nu doar că încă mă gândesc la ea, ci o și recomand tuturor cu care mă întâlnesc.

De la Moromeții încoace n-am mai dat peste o carte atât de… românească. În Moromeții m-am regăsit în lumea satului, iar în Groapa am descoperit mahalaua bucureșteană. Fascinantă lume! Săraci oameni! Groapa (de gunoi a) lui Ouatu este locul unde încep să își cumpere pământ și să-și ridice case din chirpici sau din scânduri ceferiști și alți muncitori din București. Pământul e ieftin, că doar e în mahala, dar ce contează, important e să fie al tău. E o lume destul de dezolantă: copiii umblă mai mult dezbrăcați, bărbații se trezesc cu noaptea-n cap și unii străbat tot orașul ca să ajungă la muncă, femeile robotesc toată ziua, dar tot mai primesc câte-o mamă de bătaie de la soț.

În mahala le merge bine cârciumarului, Stere, și cămătarului. În rest, multă sărăcie. Dar degeaba le este ciudă bărbaților că Stere se îmbogățește pe spinarea lor, când ei sunt cei care-i calcă pragul de bunăvoie în fiecare seară, după muncă. Ce antipatic mi-a fost Stere ăsta! După ce că se însoară cu Lina, care nici nu voia să-l vadă și pe care de fapt a forțat-o tatăl ei să-l ia, și primește banii de zestre ca să își ridice o casă mare, evident că-și găsește pe alta pe la Drăgășani, pe unde mergea el să cumpere vin pentru crâșmă. Iar în timp ce acasă o pune pe Lina să facă economii și nu o scoate în oraș că, deh, prea mult risipă, ibovnicei îi cumpără salbă de aur, cercei etc. Ca să nu mai zic cât m-a revoltat episodul cu nunta lor! Lăutarii, nașii, mersul la biserică, strigarea darurilor au fost cum au mai fost, dar episodul cu cearșaful pătat de sânge pe care mătușile Linei îl flutură prin fața nuntașilor și toți aclamă virilitatea mirelui și fecioria miresei m-a scârbit de numa’! Iar apoi, nu înțeleg cum vine treaba cu zestrea. Îl plătești pe ginere să te scape de propria ta fată? Nici nu îl cunoști bine, îi încredințezi propriul copil și îi mai dai bani pe deasupra? BLEAH! Vai de fetele care au trecut prin așa ceva și care, din păcate, în unele țări (și mai mult ca sigur că și pe la noi) încă sunt forțate să se mărite cu bărbați pe care nu-i iubesc și nu-i vor…

Pe lângă muncitorii din Cuțarida, mahalaua are și hoții ei. Gașca lui Bozoncea fură de la oricine – de la văduve, de la negustori de prin târguri, de la oameni de pe stradă etc – și orice – așternuturi, cai, portofele etc. Iar după ce vând bunurile furate, petrec cu lăutari și femei, se îmbuibă cu mâncare și nu se gândesc niciodată la cum va fi a doua zi. Sunt liberi ca pasărea cerului, mereu pe fugă, mereu puși pe fapte mari.

Am apreciat mult limbajul cărții. Fără cuvintele picarești, cartea ar fi fost bunicică, dar cu ele este fantastică! Îmi pare rău că nu le-am notat pe cele mai interesante, dar e de-ajuns să deschizi cartea la întâmplare și să dai peste replici care să te facă să zâmbești.

Începură masa cu o gozbă năprasnică, în care nevasta cârciumarului fărâmase piper, salată, roșii și brânză moldovenească cu bucăți subțiri de vinete și inimi tocate.
Mâncarea sârbească era pentru apelpisire.
Iuțeala le făcuse râie în gâturi.
- Toarnă, Treanță, molan Stăpânului! se răsti Oacă la ăl bătrân.
Mână-mică le trăgea chiulul la băutură. Piele băgă de seamă.
- Bă, astâmpără-te, îi strigă, că doar n-oi avea pâlnie de argint în beregată!
Sandu nu se sinchisi. Uscase o sticlă pe dinăuntru. Ceru lui Paraschiv o bucată de pâine:
- Rupe-mi și mie din bucla aia un coltuc!
Se băteau calicii de foame la gura lui.

Un lucru care nu mi-a plăcut deloc a fost propaganda pro-socialistă dintr-un capitol. Autorul prezintă cât de greu le este tramvaiștilor, cum muncesc de dimineața până seara pe un salariu de nimic, cum angajatorilor nu le pasă de soarta lor etc. Evident, se organizează întâlniri ale roșiilor, se pun la cale greve etc. Recunosc, îmi era milă de muncitorii ăia, dar comunismul nu e o soluție. Noi știm asta acum, lui Eugen Barbu poate i se părea că e cea mai bună opțiune.

În schimb, ce mi-a plăcut cel și cel mai mult au fost descrierile Bucureștiului. Am citit cu sufletul la gură cum orașul ăsta se extindea, creștea, se transforma treptat în ceea ce e azi (sau, mai bine zis, în ceea ce a fost înainte ca Marele Arhitect să demoleze tot ce nu-i plăcea…). Ar trebui să citesc o monografie a Bucureștiului sau măcar Străzi vechi din Bucureștiul de azi, pe care o am de secole și pe care am răsfoit-o, dar nu am citit-o din scoarță-n scoarță.

Către gară, se ridicaseră prăvălii noi de cărămidă. Acestea luaseră locul vechilor maghernițe, căzute sub târnăcop. Se schimbaseră firmele, pe ziduri se ridicau litere și nume noi. Forfota crescuse. Aici se înțeleniseră câțiva comercianți puternici, care învârteau banii pe degete: unul Nicolaie Curcuman, de avea fierărie într-o hală rece și înaltă, unde ținea țiglă, tablă de acoperit casele, în foi împachetate, tuburi de fontă, cuie, chingi, dreve, șine pentru betonul armat, clanțe, broaște, tot ce voiai; unul Manole Dulămiță, cu magazin de încălțăminte, de la care târguiau țăranii din Ilfov, veniți la București după treburi, negustorii și toate mahalalele dimprejur; unul Isidor Katz, c-o stămbărie întunecoasă, adăpostită între patru pereți igrasioși, și Ilie Arghir, de vindea harnașamente de cai, pinteni pentru ofițeri, zăbale, cuie de cizmărie, tovali, pingele, tocuri de cauciuci, petlițe și alte nimicuri. Deasupra ușii largi și înalte a prăvăliei lui noi spânzurase o firmă de patru metri lățime. Un zugrav îndemânatic scrisese pe ea: „La șaua lui Traian”, magazin de mărunțișuri și pielărie. Peste drum se țineau șelarii, pălărierii și croitorii. Dorobanțul, pe numele său adevărat Gheorghe Herghelegiu, ținea asortimente de dame, aranja mirese, voaluri și centuri, jartiere de elastic „Prima” și mosorele; pe lângă el era bodega „La ocaua lui Cuza”, care avea orchestră de balalaici și bufet bine asortat, apoi intrai în gura gării.

Mi s-a spus că celelalte cărți scrise de Eugen Barbu nu sunt nici pe departe așa de bune ca asta, deci o să mă opresc aici cu acest autor. În orice caz, am început anul cu o carte minunată. Sper să o țin tot așa.

 Polirom, colecția Fiction Ltd, ediția a II-a revăzută, 2007, ebook

Nu știu ce m-a apucat să citesc vara trecută Christina Domestica și Vânătorii de suflete – o carte care nu mi-a plăcut deloc, deloc! – și să nu încep cu Simion liftinicul, romanul de care auzisem multe de bine. Ba așa de supărată am fost după ce am citit Christina Domestica…, încât jurasem să nu mai pun mâna pe nici o carte de Petru Cimpoeșu. Noroc cu FILB-ul de anul trecut unde l-am văzut și l-am ascultat pe autor citind și discutând și când m-am hotărât să-i mai dau măcar o șansă.

Simion liftnicul e un roman în care sociologia se îmbină perfect cu literatura, cam ca în Raiul găinilor al lui Dan Lungu, doar că aici acțiunea se petrece într-o scară de bloc, nu pe o stradă. Iar ce dă cu adevărat savoare cărții este modul în care autorul ia puțin (sau mai mult) peste picior persoanele așa-zis religioase. De exemplu, doamna Pelaghia (sper că nu mă înșel asupra numelui) are o legătură extraconjugală, dar asta nu o împiedică să se roage pentru iertare Maicii Domnului, fără să schițeze nici măcar un gest că ar vrea să rupă relația. În general toți cei de pe scară sunt oameni „cu frica lui Dumnezeu”, dar cum se întâmplă de cele mai multe ori, e diferență mare între a cere ajutorul Celui de Sus și a-ți duce viața ca un bun creștin.

Nu știu cum e în Moldova, dar numele pe care autorul le-a folosit în carte mi s-au părut extrem de amuzante (pe unele le-am găsit în calendarul ortodox): Pelaghia, Elemosina, Temistocle, Nicostrat, Evlampia etc. – dar din păcate, nu am putut să rețin personajele după nume, ci după ce făcea fiecare.

Autorul își pune personajele să treacă prin tot felul de situații, una mai amuzantă ca alta. De exemplu, un domn din bloc visează numerele de la o extragere loto, iar pentru că e închis la agenția loto, pierde aproape toți banii la sala de jocuri. Iar după ce are loc tragerea merge cu soția lui să-și ridice câștigul – că doar el a visat numerele câștigătoare, nu? -, iar când vânzătorul îi spune că nici un bilet nu e câștigător, cei doi devastează magazinul Altul vrea să își repare motocicleta și își dă seama că singurul mod în care o poate duce în apartament!!! e să o demonteze și să o care pe bucăți! Cât despre Simion, el este un pantofar care stă la parter și care se retrage în lift ca să se poată ruga. În apartament nu poate pentru că îl deranjeaz clienții, la biserică nu-i place, așa că transformă liftul într-o chilie modernă. Nu doar că stă acolo vreo două săptămâni (ar trebui să-mi fac notițe, mai ales că nu scriu despre cărți imediat după ce le termin), ci și predică din lift și le dă sfaturi vecinilor.

Alături de hârtia cu toate aceste rugăminți și altele pe care nu le-am menționat, doamna Alis pune în plic două bancnote de zece mii și una de cinci mii, iar într-un colț face cu pixul o cruce mică, ca să ajungă cu bine la destinație. Câteva zile mai târziu, poștașul îi aduce confirmarea de primire semnată de părintele stareț, împreună cu asigurarea că toate cererile exprimate în scrisoarea respectivă vor fi înaintate de către călugării din mănăstire și aduse la cunoștința Domnului nostru Iisus Hristos, Preacuratei sale Maici, sfinților Părinți ai Bisericii și tuturor celorlalți sfinți. [...] O singură dată a atins-o pe doamna Alis umbra îndoielii, atunci când a aflat că doamna Evlampia, alături de scrisoarea trimisă măicuțelor de la mănăstirea Agapia, pune o bancnotă de cincizeci de mii, dar în cele din urmă, recitind pasajul din Biblie unde Domnul Iisus o laudă pe văduva care a adus la templu doar doi bănuți, și-a dat seama că nici faima turistică a mănăstirii și nici mărimea sumei depuse în plic nu influențează în mod decisiv îndeplinirea cererilor. [...] La rândul ei, doamna Alis descoperise oarecum întâmplător că regulile vieții creștine sunt ca regulile gramaticale. Deși foarte riguroase și cât se poate de amănunțite, dacă nu le respecți, nu pățești, de fapt, nimic. Totuși, e bine să le respecți, fiindcă așa se cuvine.

Sunt multe personaje savuroase în carte și multe momente la care am râs cu poftă. Evident, cartea nu se adresează credincioșilor de formă, care ar putea fi ofensați de conținutul ei. Într-o țară atâââât de credincioasă, mă și mir că nu s-a scandalizat nimeni în privința ei. But wait, cei pe care-i ironizează autorul nu citesc literatură română.

Nu-mi vine să cred că deja a trecut festivalul! Parcă mai ieri aflam primele știri despre ediția de anul ăsta și număram câte zile mai sunt până la prima seară…

Deși sunt o simplă participantă (sper ca la anu’ să pot să-i ajut cumva), mă simt acolo ca acasă. Dacă ajung mai repede mai schimb două-trei vorbe cu organizatorii, ocup cea mai bună masă, beau un vin fiert, mai fac cunoștință cu cineva simpatic și tot așa. Îmi place că cei care vin la festival nu vin din obligație sau pentru că nu au ce face acasă, ci vin să-i audă pe invitați citind și discutând despre toate, de la proză scurtă la revoluții în toalete. Și oriunde te uiți în sală vezi doar zâmbete, ceea ce e mare lucru.

Mi se pare minunat că există FILB. Că o dată pe an ajung sigur la lecturile unor scriitori străini. Că ajung să descopăr autori noi, europeni, nu din textele de coperta a IV-a sau din prezentările făcute de edituri, ci văzându-i și auzindu-i. Unii-mi plac mai mult, alții mai puțin, dar până acum nu am fost dezamăgită de vreo carte scrisă de autorii prezenți la FILB.

Normal, ar putea să se fumeze mai puțin, să fie mai multe scaune (parcă și la ediția asta stăteau câțiva în picioare), să primim iar covrigi la finalul fiecărei seri , dar astea sunt lucruri cât se poate de mărunte, de-a dreptul neînsemnate. Eu mă bucur că există un festival de genul ăsta la noi și că are loc în București.

În seara asta m-am întrebat ce au în comun Jean Mattern, Adina Rosetti, Mihail Vakulovski și Georgi Gospodinov. Am aflat că „revoluția” este ceea ce-i leagă, pe lângă dragostea pentru literatură. Și mi-a mai rămas în minte ce a spus Mattern, din punctul de vedere al editorului, nu al cititorului: noi suntem piața. Dar nu pot să nu mă gândesc că noi, cei care reprezentăm piața românească, nu știm să cerem ce vrem: coperte mai frumoase, ediții paperback, nu doar hardcover (din nou, nu pot să nu laud Poliromul pentru colecția Top 10+), mai multe întâlniri (măcar) cu autorii români, tricouri sau genți cu coperte de carte etc.

Mi se pare enorm de mult până la anul, dar o să încer să rezist, mai ales că am auzit că ediția viitoare o să fie și mai și Indiferent cum va fi, eu o să merg cu sfințenie în fiecare seară, o să mă bucur ca de fiecare dată de invitați, de lecturi și de discuții. Nu știu cum am trăit până acum fără FILB!

Tot pe scurt:

• wow, ce seară animată a fost! Parcă mereu la FILB o seară e amuzantă, una – animată, iar alta – serioasă, astfel că festivalul are de toate pentru toți
• am fost cât se poate de plăcut surprinsă să mi se aducă aminte că am lucrat timp de o lună cu Lavinia Braniște Nu am recunoscut-o imediat, dar știam clar că o știu de undeva. În timp ce luam autograf mi-a spus ea de unde ne cunoaște. Oricum, mi-a plăcut mult povestirea pe care a citit-o și deși încerc să nu mă mai entuziasmez înainte să citesc o carte, sunt convinsă că Cinci minute pe zi o să-mi placă, și nu pentru că e scrisă de o fostă colegă
• că tot veni vorba de cartea asta, e prima pe care o cumpăr de la Casa de pariuri literare și sunt impresionată de cât de bine arată, de ce copertă drăguță are, de ce font mișto au folosit, de tot. un cristian și Victor chiar fac treabă bună!
• ah, iar la fiecare ediție din FILB trebuie să fie un scriitor care arată bine și e cât se poate de charismatic (chiar dacă un pic prea sociabil pentru mine), iar acesta a fost Roman Simić
• irlandezul Declan Meade a fost, evident, mai rezervat
• discuțiile au fost foarte interesante. S-a vorbit despre proza scurtă, dacă se mai citește, de ce nu se vinde, cum se promovează, de ce ar trebui promovată etc. Mi-a plăcut foarte mult ideea unei reviste trimestriale de proză scurtă și poezie, cum e The Stinging Fly. Eu sigur aș cumpăra așa ceva, dar nu știu dacă la noi ar avea viață lungă un asemenea proiect…
• tot în seara asta am aflat că cineva, nu dau nume, are un băiețel absolut adorabil! M-am bucurat mult pentru el
• multe aplauze, multe momente drăguțe, multe zâmbete

[cei de la MȚR ar trebui să planifice mai bine evenimentele: nu poți să organizezi în aceeași după-masă un eveniment care se termină la 18, iar altul care începe la 18, chiar nu se face așa ceva...]