Rainbow Books

Polirom, colecţia Fiction Ltd, 2009

Romanul ar fi putut foarte bine să se fi numit Cartea neuitării, Cartea durerii, Cartea răzbunării, dar tot cel mai bun titlul rămâne cel pe care-l are deja. Sunt lucruri care se pot spune doar în şoaptă şi tot în şoaptă trebuie transmise mai departe.

Încep să cred că îmi este dat să mă îndrăgostesc de cărţi pline de tristeţe. Degeaba suspin şi lăcrimez: povestea rămâne la fel de tristă, personajele mor în continuare, iar sfârşitul nu e deloc izbăvitor.

Nu ştiu de unde a avut Varujan Vosganian puterea să scrie o asemenea carte şi nu ştiu cum de a reuşit să descrie asemenea lucruri îngrozitoare într-un mod cât se poate de firesc. Povestea m-a fascinat de la prima până la ultima pagină şi mi se pare cât se poate de cutremurătoare, având în vedere că ştiam prea puţine despre genocidul armean.

În carte apar personaje care fie au scăpat ca prin urechile acului de deportările în masă care au avut loc şi în urma cărora au murit între 1 milion şi 1,5 milioane de armeni, fie, precum Sahag Şeitanian, au parcurs cele şapte cercuri ale morţii, ultimul fiind cel de la Deir-ez-Zor. Nu vă puteţi imagina ororile care s-au petrecut pe acel drum al morţii… Am citit paginile despre genocid cu mare, mare greutate, abia controlându-mi plânsul şi stomacul… Sunt lucruri care se citesc greu, dar care trebuie ştiute. Armenii supravieţuitori din carte n-au putut să uite niciodată prin ce au trecut şi prin ce a trecut neamul lor. Au trebuit să trăiască cu această neuitare, să fugă cât mai departe şi să ia totul de la capăt şi abia prin moarte au putut să uite.

Printre cei care n-au uitat, au fost mulţi care n-au iertat. Iar aceia sufereau de încă un demon: cel al răbunării. Mi-au plăcut mult poveştile răzbunătorilor armeni, poate cel mai mult, şi cât timp le-am citit am stat cu sufletul la gură să văd dacă reuşesc să facă dreptate. Cei care n-au putut să uite au încercat să îşi refacă viaţa şi multora le-a mers bine. Asta până la venirea comunismului. Abia scăpaţi de turci, au dat de roşii:

Trei feluri de întâmplări au trăit bătrânii armeni ai copilăriei mele: întâmplări pe care le-au evitat, întâmplări pe care le-au aşteptat şi întâmplări ce i-au luat cu totul pe nepregătite. La drept vorbind, până la urmă toate împrejurările prin care au trecut pot fi socotite ca aparţinând celei de-a treia categorii, căci lucrurile pe care le-au evitat au sfârşit prin a se întâmpla, iar lucrurile pe care le-au aşteptat n-au mai venit. Privite în acest fel, vieţile bunicilor mei sunt un fel de cronică a lucrurilor neaşteptate.

Nu doar bunicilor lui li s-au întâmplat lucruri neaşteptate, ci tuturor armenilor. De exemplu, Harutiun Fringhian deţinea mai multe fabrici de zahăr şi strânsese ceva avere, iar după venirea comuniştilor a fost nevoit să se întreţină vânzând miez de nucă prin baruri… Eşek Simon avusese o ceainărie, care fusese şi ea rechiziţionată, iar bătrânul ajunge să stea noaptea pe treptele fostei ceainării, actuală bodegă, şi să privească înăuntru prin geam, până când îl găsesc mort într-o dimineaţă.

Multe astfel de poveşti personale alcătuiesc marea Carte a şoaptelor. Sunt lucruri care au trebuit spuse şi care nu trebuie uitate. Nu cred că am citit anul ăsta o carte mai bine scrisă şi mai captivantă, aşa tristă cum e, precum asta. De un singur lucru îmi pare rău: că nu am citit-o mai repede.

În ultimele zile am avut lucruri mai importante de făcut decât să mă gândesc și să scriu despre cărțile pe care le-am citit, cum ar fi să stau noaptea târziu la povești cu Vio. Între timp, am început o a patra carte și m-a prins rușinea că nu am mai scris nimic, mai ales că am dat peste niște cărți foarte faine.

 Anchor Books, 2007

La început mi s-a părut ciudată ideea unei biografii scrisă la persoana I (eu nu am așa multă experiență în domeniu ca Octavian), dar nu mi-a venit să cred cât de natural era stilul și cât de repede am uitat că nu Julia Child era cea care scrisese cartea, ci Alex Proud’homme, nepotul ei.

Încă de când am văzut Julie & Julia mi-am dorit să știu mai multe despre Julia Child. Biografia începe cu sosirea soților Child în Franța și cu primele mâncăruri franțuzești pe care le încearcă Julia. După primele înghițituri era deja îndrăgostită de bucătăria franceză. Cartea e plină de nume de mâncăruri, restaurante, dar și de situații amuzante, iar o carte a cărei acțiune se întâmplă în Paris e mereu binevenită. Așa că timp de 333 de pagini am zâmbit, am salivat și m-am bucurat de această carte delicioasă. Entuziasmul mi-a scăzut doar când am citit de câtă dedicație și răbdare e nevoie să gătești franțuzește și mi-am dat seama că probabil cartea ei cu rețete o să rămână pe veci nefolosită

 Editura Polirom, colecția Biblioteca Polirom, 2011, traducere de Vali Florescu

Dacă la început o compătimeam pe Dorothy, fiica preotului, pentru că era mai mult sau mai puțin sclava unui tată care o certa dacă întârzia 12 minute cu masa, nu îi dădea bani ca să plătească marfa luată pe datorie, dar avea pretenția să nu mănânce de două ori pe zi același fel de mâncare, și pentru că se trezea la 5 jumate (groaznic!!!) ca să gătească, să viziteze oamenii din parohie și să încerce să-i ajute cum poate, mi-a fost de-a dreptul milă de ea când, după ce își pierde memoria, ajunge pe străzile din Londra.

A fost o carte apăsătoare și deprimantă, de la prima până la ultima pagină. Biata Dorothy o duce din ce în ce mai rău – când ai impresia că a scăpat, că o să fie bine, ceva se întâmplă și lucrurile sunt iar date peste cap. Și îmi era tare milă de cât de neputincioasă și vulnerabilă era. Pe de altă parte, m-a scârbit societatea aia înapoiată, care trata cu atât cruzime femeile singure, care le considera un fel de paria.

Traducerea mi s-a părut foarte bună, iar această primă întâlnire cu o scriere cât se poate de realistă a lui Orwell a fost una pe care nu o s-o uit curând.

 HarperCollins, 2004

Vai, ce carte groaznică! Nu, nu voiam să fiu trendy și să citesc cărți cu vampiri, voiam doar să râd cu lacrimi, așa cum am făcut când am citit O treabă murdară, scrisă tot de C. Moore. Ei bine, nu se putea să fac o alegere mai proastă. Nu numai că nu am râs, dar m-am plictisit, ba m-am și enervat un pic că-mi pierdeam vremea cu o carte așa slabă.

Nu știu cum sunt celelalte cărți cu vampiri, dar îmi imaginez că sunt fie mai antrenante, fie mai bine scrise, fie povestea e mai interesantă, ceva trebuie să aibă din moment ce așa mulți sunt înnebuniți după ele, dar, indiferent care e rețeta lor pentru succes, e clar că Moore nu a aflat-o când a scris cartea asta.

Parcă mă uitam la un film de duzină nu pentru că voiam, ci pentru că nu era nimic mai bun la TV, iar eu nu voiam să merg la culcare. Știu, știu, mi-am făcut-o cu mâna mea, dar măcar m-am învățat minte: când vreau să râd, citesc Pratchett.

 Penguin Books, ???

Când mă gândesc la profesorii care au contat pentru mine, mă gândesc la câțiva profesori din liceu. La facultate și la master am fost prea mulți și ei prea obosiți, vreo doi dacă mi-au fost dragi, din toți cei cinci ani, ceea ce mi se pare foarte trist. Iar profesorii care mi-au fost dragi au fost aceia care nu se limitau la programă, care ne povesteau multe alte lucruri în plus față de banalul manual, cu alte cuvinte, profesorii care ne umpleau capul cu fel și fel de povești, care nu ne puneau să repetăm lecția cuvânt cu cuvânt și care ne încurajau să gândim singuri.

Miss Jean Brodie este o astfel de profesoară. În anii ’30, aceasta este in her prime (în floarea vârstei) și alege un grup de șase eleve pe care le învață așa cum crede ea de cuviință: le povestește de călătoriile ei, de iubitul ei care a murit în Primul Război Mondial și le învață cum să țină mereu capul sus, indiferent de situație. Poate că nu pare mare lucru, dar metodele lui Miss Brodie sunt foarte diferite față de ale celorlalte colege de la Marcia Blaine, o școală cât se poate de conservatoare. De aceea, e nevoită să le spună fetelor să țină mereu cărțile deschise pe bancă, în cazul în care cineva (directoarea, altă profesoară) ar da buzna în clasă și ar vedea că, de exemplu, ora de istorie s-a transformat în ora de istorie personală a profesoarei.

Elevele sale sunt fascinate de Miss Brodie și de faptul că aceasta le duce la expoziții, le arată partea istorică a Edinburgh-ului și le invită la ceai la ea acasă, și acestea devin într-adevăr, la crème de la crème. Toți profesori știu că ele formează the Broadie set și că nu se aseamănă cu celelalte fete de la școală.

Meanwhile, I follow my principles of education and give of my best in my prime. The word ‘education’ comes from the root e from ex, out, and duco, I lead. It means a leading out. To me education is leading out of what is already there in the pupil’s soul. To Miss Mackay it is putting in of something that is not there, and that is not what I call education, I call it intrusion [...].

Mi-o imaginez pe Miss Brodie ținând capul sus, sus în timp ce le explica asta elevelor sale.

Mă bucur când descopăr autori noi, mai ales dacă au mai multe cărți la activ și nu trebuie să aștept să scrie încă o carte ca să mă conving dacă să-i trec sau nu pe lista cu scriitori preferați Încă nu pot să spun nimic sigur de Muriel Spark, doar că nuvela asta mi-a plăcut mult de tot.

Editura Curtea Veche, colecția Inedit, 2011, traducere de Marius Tabacu

În Baia Mare sunt destui maghiari încât să aibă liceul lor și barul lor. Și în acel (fost) bar, B’rux pe numele lui, am ajuns să mă împrietenesc cu o gașcă de maghiari. Am fost la petreceri împreună, am stat în povești, am mâncat înghețată din aia bună, cu alte cuvinte, am fost prieteni. Și așa am reușit să nu mă cramponez de faptul că unii sunt români, iar alții maghiari (urăsc cuvântul „ungur”).

Și dacă știam versiunea „noastră” – „ioi, ungurii sunt așa și pe dincolo, naționaliști, nu vorbesc românește, ioi, vor Ardealu’ pentru ei, ioi!” -, era timpul să aflu și versiunea „lor”. Iar Bunicuța dispărută tocmai asta a făcut – mi-a prezentat viața de zi cu zi din perspectiva unei fetițe maghiare, care locuiește în România anilor ’70-’80.

Nu știu de unde să încep cu laudele pentru carte: traducerea mi s-a părut atât de bună, încât de multe ori uitam că originalul e în maghiară. Stilul cărții e jucăuș, melancolic, direct și mi-a plăcut la nebunie. Normal, a fost puțin ciudat să citesc cum copiilor maghiari li se spunea să nu se joace cu cei români, cum fetița nu a știut românește când a fost mică, cum mereu-mereu se făcea deosebirea între „ei” și „noi”. Dar lăsând la o parte chestiile care ar putea să ducă la dispute naționaliste și deloc binevenite, cartea mi s-a părut minunat de sinceră.

Sunt câteva scene care o să îmi rămână întipărite în minte mult timp : cum s-a pierdut fetița la mare și a ajuns pe plaja pentru nudiști și nu înțelegea ce-i spuneau bărbații ăia goi; cum maghiarii serbau Anul Nou la 1 noaptea ora României pentru că atunci era ora 12 în Ungaria; cum aveau o scrumieră cu capul lui Petőfi Sándor și erau foarte mândri de ea, dar nu trebuia să se afle că dețin un astfel de instrument subversiv etc.

Starea în care venea tata acasă se vedea de departe, măsuram din obișnuință din ochi unghiul de înclinare sau amplitudinea sau ce avea el și, din numărul de căzături de la crâșma de pe strada Pata până pe strada Albini 41, puteam deduce și cât de tare pute. De duhoarea lui depindeau multe, dacă puțea prea tare, atunci, în principiu, puteam să o implorăm pe bunica să nu ne lase să dormim în aceeași cameră cu el, cel mai rău era atunci când era doar potrivit de puturos, adică puțea suportabil, adică puțea insuportabil de tare, dar nu atât cât să o înduplece pe bunica.

Nu știu cum e să nu vorbești aceeași limbă cu cei din jurul tău, nu știu cum e să te simți străin (la propriu) în orașul în care ai crescut și nu știu cum e să faci parte dintr-o minoritate. Am citit, mi-a plăcut, zic eu că am mai învățat ceva din cartea asta: uneori chiar dacă tu crezi că ești la fel ca ceilalți, ei tot diferit o să te privească.

Editura Polirom, colecția fiction Ltd, ediția a IV-a, 2003

Nu știam ce mă așteaptă când am început să citesc Dimineață pierdută, dar auzisem așa multe lucruri de bine despre roman încât știam sigur că nu urma să-mi pierd timpul cu el.

Așa că dis-de-dimineață am pornit la drum cu Vica, m-am urcat cu greu în tramvai, la clasa a II-a, am ajuns în Berceni unde locuiesc noră-sa și nepotul, dar cum l-am găsit doar pe el acasă ne-am strâns țoașca și, bombănind, sau mai degrabă înjurând, am plecat spre Ivona, că oricum era aproape luna și trebuia să ne dea banii pe care ni i-a promis lună de lună când a murit maică-sa, madam Ioaniu. Ce să-i faci, e greu, 600 de lei, două persoane, chirie, lemne, mâncare. Ivona era acasă, dar nu a vrut să deschidă din prima și nici nu a fost prea încântată să ne vadă, dar până la urmă n-a avut ce face, ne-a poftit în casă, ne-a servit cu cafea și am stat cu ea așteptând să apară pramatia de bărbatu-său, care precis era pe la vreo matracucă, după cum avea obiceiul. Și uită-te la Ivona cum stă și-l așteaptă și crede tot ce-i spune el. Așa ne-am petrecut dimineața.

Vocile din carte se îmbină minunat: Vica bombăne tot timpul și știe mult mai multe decât lasă să se vadă. A dus-o binișor înainte de venirea comuniștilor – deschisese un magazin (sau un bar? Nu mai știu exact, au trecut câteva zile bune de când am citit cartea) în cartier și toată lumea cumpăra de la ea, o știa și o respecta. Ivona face parte din vechea aristocrație, cea pe care comuniștii au urât-o atâta. Familia ei a avut noroc să nu fie dată afară din casă, dar au fost nevoiți să se refugieze la mansardă și să aibă ani de-a rândul chiriași. Și uite așa, mai cu înjurături (Vica), mai cu expresii în franceză pe care m-am chinuit să le înțeleg (Ivona) am redescoperit o lume de demult, dinainte de ’45, când doamnele aveau ore de vizită, ceaiul se servea la ora 5 fix, se mergea în vilegiatură, politica era un subiect la ordinea zilei și nimeni nu bănuia ce se va întâmpla cu țara după venirea rușilor.

- Pentru că la noi, dragii mei, oamenii arată dintru început obosiți, dintru început resemnați, de parcă au mai trăit încă atâtea alte vieți grele și dezamăgitoare, așa că au renunțat de mult să se mai împotrivească răului atotputernic. Iar dezordinea, provizoratul, primitivismul se înmulțesc spontan… Ca microbii în praf… Există parcă în aer un ferment al dezordinii…
- O enzimă, râde musafirul.
- O enzimă, dacă vrei, concede Profesorul. Un microb atotputernic al corupției, al haosului, al lucrului făcut de mântuială. Relele de care se plângea și tatăl meu și de care nici noi nu încetăm a ne plânge…

A fost o carte frumos de deprimantă: am asistat din nou, pentru a nu știu câta oară, la moartea unei generații, a unei lumi, și instaurarea unui regim de-a dreptul imbecil. M-am bucurat de fiecare personaj, iar asta mi-a mai temperat dezgustul pentru acel regim. Nu, nu cred că avem destule povești/cărți despre comunism. Cel puțin eu nu simt că mi-a ajuns.