Rainbow Books

Berkley Publishing Group, 2011

Jackson, Mississippi, 1962. Skeeter are 23 de ani și tocmai a terminat facultatea. Se întoarce acasă până își va găsi o slujbă. Visează să devină ziaristă sau scriitoare sau ambele. Are părul creț și neîmblânzit, e mult mai înaltă decât majoritatea prietenelor ei, iar mama ei ar da orice să o vadă măritată.

Orice familie respectabilă din Jackson are o menajeră de culoare, care spală, calcă, gătește, are grijă de copii etc. O femeie bună la toate. O femeie care nu are voie să stea cu angajații la aceeași masă, să folosească aceleași tacâmuri, să folosească aceeași toaletă și câte și mai câte. O femeie pe care o plătesc prost, pe care o tratează de sus, de parcă ea nu ar avea sentimente, care trebuie să răspundă mereu cu „yes, ma’am” sau „no, ma’am” și care ar trebui să se considere norocoasă că are unde să lucreze. O femeie pe care o consideră murdară, despre care cred că e purtătoare de boli nemaiauzite, o femeie pe care, în majoritatea cazurilor, o tolerează. Dar care „face parte din familie”.

Două dintre aceste menajere sunt Aibileen și Minnie. Prima este tăcută și serioasă. Se înțelege foarte bine cu copiii și se pricepe să le ridice moralul și să-i încurajeze atunci când mamele lor albe nu-i bagă în seamă sau îi ceartă din te miri ce. Minnie e o bucătăreasă desăvârșită, e fâșneață și cu gura mare – nu se poate abține să nu comenteze înapoi, să nu fie „obraznică”.

Pentru Skeeter nu e deloc ușor să stea acasă cu ai ei, să vadă prăpastia care există între prietenele ei și menajerele lor. Așa că se hotărăște să facă ceva: vrea să intervieveze menajerele și să scrie o carte cu mărturiile lor – ce înseamnă să fii afro-american și să lucrezi pentru familii de albi, cum sunt tratate, care este cel mai frumos lucru pe care un alb l-a făcut pentru ele, dar și cea mai urâtă situație prin care au trecut etc. Evident, nimeni nu vrea să o ajute la început. E mult prea riscant să vorbești cu un alb în afara serviciului, darămite să te plângi de cum ești tratat! Chiar dacă pe față nimeni nu era rasist, existau niște legi nescrise foarte clare, care prevedeau până la cele mai mici detalii cum se desfășurau relațiile dintre albi și afro-americani. Nimeni nu vorbea despre ele, nimeni nu le punea la îndoială, însă puteai să o sfârșești foarte rău dacă le încălcai.

Am citit câteva recenzii la carte și la film și am fost contrariată să aflu că unii au luat cartea drept un roman rasist, de parcă dacă s-au întâmplat așa multe lucruri rele în acea perioadă, sigur nu s-a întâmplat nici unul bun. De parcă o relație mai apropiată dintre o albă și o negresă nu ar fi fost posibilă. De parcă autoarea a spus că a scris un studiu sociologic, nu un roman. E drept că nu prezintă atrocitățile comise de KKK, nu descrie scene violente în care afro-americani să fie schingiuiți de către albi. Dar tocmai în asta constă ideea cărții: să prezinte mizeriile mici, de zi cu zi, pe care multe servitoare erau nevoite să le suporte. Umilințele la care sunt supuse din cauza acelor legi imbecile. Albii se ascund în spatele paravanului separate but equal, de unde totul e roz și bine. Chiar nu-și dădeau seama cât de bătuți în cap erau! Adică, n-aveau nici o problemă ca o negresă să le crească copiii, să îi atingă, să le dea să mănânce, să fie ca o mamă pentru ei, dar Doamne ferește să intre cu ei pe aceeași ușă la cinematograf, să stea pe aceleași scaune în autobuz, să fie tratați de aceiași doctori și alte asemenea imbecilități segregaționiste.

Chiar dacă pe alocuri am zâmbit sau am râs, per total mi s-a părut o carte destul de serioasă, de gravă. Problema segregării e privită dintr-o altă perspectivă, aceea a lucrurilor mărunte, de zi cu zi. Și chiar dacă la final rămâi cumva nedumerit și vrei să știi ce să întâmplă mai departe, dacă menajerele o să pățească ceva pentru cutezanța lor sau dacă reușesc cât de cât să îmbunătățească relația angajat – menajeră, îți este cât se poate de clar că discriminarea rasială a fost (și sunt sigură că încă este) o chestie aberantă, inumană.

Dacă vă pasionează subiectul (relațiile complicate dintre albi și afro-americani), musai să citiți și Fried Green Tomatoes at the Whistle Stop Cafe – o carte absolut minunată, la care încă mă gândesc cu mult drag.

Editura pentru literatură, colecția Biblioteca pentru toți, 1966

Cred că tata a fost primul care mi-a recomandat Groapa când eram prin liceu. Am încercat să o citesc atunci, dar nu am reușit. O carte care începe cu niște gunoieri nu mă atrăgea deloc. Chiar și acum am reluat-o cu destul scepticism. Dar uite că a trecut o săptămână de când am terminat-o și nu doar că încă mă gândesc la ea, ci o și recomand tuturor cu care mă întâlnesc.

De la Moromeții încoace n-am mai dat peste o carte atât de… românească. În Moromeții m-am regăsit în lumea satului, iar în Groapa am descoperit mahalaua bucureșteană. Fascinantă lume! Săraci oameni! Groapa (de gunoi a) lui Ouatu este locul unde încep să își cumpere pământ și să-și ridice case din chirpici sau din scânduri ceferiști și alți muncitori din București. Pământul e ieftin, că doar e în mahala, dar ce contează, important e să fie al tău. E o lume destul de dezolantă: copiii umblă mai mult dezbrăcați, bărbații se trezesc cu noaptea-n cap și unii străbat tot orașul ca să ajungă la muncă, femeile robotesc toată ziua, dar tot mai primesc câte-o mamă de bătaie de la soț.

În mahala le merge bine cârciumarului, Stere, și cămătarului. În rest, multă sărăcie. Dar degeaba le este ciudă bărbaților că Stere se îmbogățește pe spinarea lor, când ei sunt cei care-i calcă pragul de bunăvoie în fiecare seară, după muncă. Ce antipatic mi-a fost Stere ăsta! După ce că se însoară cu Lina, care nici nu voia să-l vadă și pe care de fapt a forțat-o tatăl ei să-l ia, și primește banii de zestre ca să își ridice o casă mare, evident că-și găsește pe alta pe la Drăgășani, pe unde mergea el să cumpere vin pentru crâșmă. Iar în timp ce acasă o pune pe Lina să facă economii și nu o scoate în oraș că, deh, prea mult risipă, ibovnicei îi cumpără salbă de aur, cercei etc. Ca să nu mai zic cât m-a revoltat episodul cu nunta lor! Lăutarii, nașii, mersul la biserică, strigarea darurilor au fost cum au mai fost, dar episodul cu cearșaful pătat de sânge pe care mătușile Linei îl flutură prin fața nuntașilor și toți aclamă virilitatea mirelui și fecioria miresei m-a scârbit de numa’! Iar apoi, nu înțeleg cum vine treaba cu zestrea. Îl plătești pe ginere să te scape de propria ta fată? Nici nu îl cunoști bine, îi încredințezi propriul copil și îi mai dai bani pe deasupra? BLEAH! Vai de fetele care au trecut prin așa ceva și care, din păcate, în unele țări (și mai mult ca sigur că și pe la noi) încă sunt forțate să se mărite cu bărbați pe care nu-i iubesc și nu-i vor…

Pe lângă muncitorii din Cuțarida, mahalaua are și hoții ei. Gașca lui Bozoncea fură de la oricine – de la văduve, de la negustori de prin târguri, de la oameni de pe stradă etc – și orice – așternuturi, cai, portofele etc. Iar după ce vând bunurile furate, petrec cu lăutari și femei, se îmbuibă cu mâncare și nu se gândesc niciodată la cum va fi a doua zi. Sunt liberi ca pasărea cerului, mereu pe fugă, mereu puși pe fapte mari.

Am apreciat mult limbajul cărții. Fără cuvintele picarești, cartea ar fi fost bunicică, dar cu ele este fantastică! Îmi pare rău că nu le-am notat pe cele mai interesante, dar e de-ajuns să deschizi cartea la întâmplare și să dai peste replici care să te facă să zâmbești.

Începură masa cu o gozbă năprasnică, în care nevasta cârciumarului fărâmase piper, salată, roșii și brânză moldovenească cu bucăți subțiri de vinete și inimi tocate.
Mâncarea sârbească era pentru apelpisire.
Iuțeala le făcuse râie în gâturi.
- Toarnă, Treanță, molan Stăpânului! se răsti Oacă la ăl bătrân.
Mână-mică le trăgea chiulul la băutură. Piele băgă de seamă.
- Bă, astâmpără-te, îi strigă, că doar n-oi avea pâlnie de argint în beregată!
Sandu nu se sinchisi. Uscase o sticlă pe dinăuntru. Ceru lui Paraschiv o bucată de pâine:
- Rupe-mi și mie din bucla aia un coltuc!
Se băteau calicii de foame la gura lui.

Un lucru care nu mi-a plăcut deloc a fost propaganda pro-socialistă dintr-un capitol. Autorul prezintă cât de greu le este tramvaiștilor, cum muncesc de dimineața până seara pe un salariu de nimic, cum angajatorilor nu le pasă de soarta lor etc. Evident, se organizează întâlniri ale roșiilor, se pun la cale greve etc. Recunosc, îmi era milă de muncitorii ăia, dar comunismul nu e o soluție. Noi știm asta acum, lui Eugen Barbu poate i se părea că e cea mai bună opțiune.

În schimb, ce mi-a plăcut cel și cel mai mult au fost descrierile Bucureștiului. Am citit cu sufletul la gură cum orașul ăsta se extindea, creștea, se transforma treptat în ceea ce e azi (sau, mai bine zis, în ceea ce a fost înainte ca Marele Arhitect să demoleze tot ce nu-i plăcea…). Ar trebui să citesc o monografie a Bucureștiului sau măcar Străzi vechi din Bucureștiul de azi, pe care o am de secole și pe care am răsfoit-o, dar nu am citit-o din scoarță-n scoarță.

Către gară, se ridicaseră prăvălii noi de cărămidă. Acestea luaseră locul vechilor maghernițe, căzute sub târnăcop. Se schimbaseră firmele, pe ziduri se ridicau litere și nume noi. Forfota crescuse. Aici se înțeleniseră câțiva comercianți puternici, care învârteau banii pe degete: unul Nicolaie Curcuman, de avea fierărie într-o hală rece și înaltă, unde ținea țiglă, tablă de acoperit casele, în foi împachetate, tuburi de fontă, cuie, chingi, dreve, șine pentru betonul armat, clanțe, broaște, tot ce voiai; unul Manole Dulămiță, cu magazin de încălțăminte, de la care târguiau țăranii din Ilfov, veniți la București după treburi, negustorii și toate mahalalele dimprejur; unul Isidor Katz, c-o stămbărie întunecoasă, adăpostită între patru pereți igrasioși, și Ilie Arghir, de vindea harnașamente de cai, pinteni pentru ofițeri, zăbale, cuie de cizmărie, tovali, pingele, tocuri de cauciuci, petlițe și alte nimicuri. Deasupra ușii largi și înalte a prăvăliei lui noi spânzurase o firmă de patru metri lățime. Un zugrav îndemânatic scrisese pe ea: „La șaua lui Traian”, magazin de mărunțișuri și pielărie. Peste drum se țineau șelarii, pălărierii și croitorii. Dorobanțul, pe numele său adevărat Gheorghe Herghelegiu, ținea asortimente de dame, aranja mirese, voaluri și centuri, jartiere de elastic „Prima” și mosorele; pe lângă el era bodega „La ocaua lui Cuza”, care avea orchestră de balalaici și bufet bine asortat, apoi intrai în gura gării.

Mi s-a spus că celelalte cărți scrise de Eugen Barbu nu sunt nici pe departe așa de bune ca asta, deci o să mă opresc aici cu acest autor. În orice caz, am început anul cu o carte minunată. Sper să o țin tot așa.

 Bloomsbury, 2003

Scrisorile mi se par ceva incredibil de intim, mai ceva ca un jurnal. Jurnalul poți să îl ascunzi sau poți de la început să-l scrii gândindu-te că într-o zi o să vrei să-l vadă și alții. Dar în scrisori îți așterni gândurile și sentimentele și te aștepți ca destinatarul să nu-ți înșele încrederea și să arate altcuiva ceea ce doar el trebuia să vadă. Iar în cazul lui Scott și al Zeldei, scrisorile lor sunt cu atât mai personale, cu cât erau mijlocul principal prin care cei doi au comunicat o mare parte din căsnicia lor.

Dacă până acum aveam o idee vagă despre cuplul Fitzgerald, acum pot să spun că m-am îndrăgostit de ei, de fiecare în parte, de relația lor, de iubirea lor, de nebunia lor, de alcoolismul lor, de cărțile lui și de picturile ei, de șarmul lui și de frumusețea ei…

Din scrisorile lor (deși cele mai multe sunt ale ei, ale lui au ars într-un incendiu, dacă-mi aduc bine aminte) reiese că nu a fost deloc ușor să fie the Fitzgeralds. Le-am urmărit relația cu sufletul la gură: speram ca zvăpăiata de Zelda să nu-l supere pe Scott cu flirturile ei în perioada logodnei, dar s-a dovedit că nu flirturile l-au supărat, ci faptul că i-a trimis o scrisoare care era destinată altui tip! Au rupt logodna, dar se vede că erau meniți să fie împreună: s-au împăcat peste câteva luni și s-au căsătorit nu peste mult timp.

I dont see how you can carry around as much love as I’ve given you – (Zelda, martie 1919)

Primii zece ani împreună au fost de fapt singurii lor ani împreună. Au fost anii în care au dat cele mai extravagante petreceri, când erau în centrul atenției și erau priviți ca un simbol al epocii jazz, când s-a născut Scottie, când au trăit mult prin Europa, au băut mult, au flirtat și s-au certat, s-au iubit.

Iar apoi… apoi parcă totul a mers din ce în ce mai rău. Zeldei i s-a pus diagnosticul de schizofrenică și a fost internată într-un azil, nefiind în stare să facă față lumii. Mi-a părut foarte rău pentru Zelda. Era o tipă incredibil de lirică (se vede asta în fiecare scrisoare) și care a încercat să se salveze prin artă: a scris povestiri și un roman (Save me the Waltz), iar apoi a început să picteze (tablourile ei mi se par minunate!). Din păcate, niciodată nu și-a revenit complet, mereu când a crezut că e bine și că poate să aibă singură grijă de ea avea o nouă criză și trebuia să fie din nou internată.

Scott a continuat să bea și să se lupte ca să câștige bani ca să aibă grijă de Zelda și de Scottie. Scria povestiri pentru reviste și scenarii de film pentru Hollywood, neavând timp să lucreze la romanele lui. M-au impresionat bunătatea lui și sacrificiul pe care l-a făcut pentru familia lui: făcea tot posibilul ca să le poată oferi tot ce e mai bun, fără să se gândească la el. Din scrisori reiese cât de recunoscătoare era Zelda pentru tot și cât de mult își dorea să nu mai fie o povară pentru el.

I never realized before how hideously dependent on you I was. Dr. Forel says I won’t be after. If I can have a clear intelligence I’m sure we can use it – I hope I will be different. [I] must have been an awful bore for you. (Zelda, vara lui 1930)

Fiecare scrisoare în parte mi s-a părut o mică bijuterie literară, indiferent că își scriau despre vreme, cheltuieli sau cât de apăsătoare era distanța dintre ei. Iar în același timp mi se păreau cât se poate de triste: știam că el o să continue să bea și să-și irosească talentul cu slujbe de nimic și că o să moară de un atac de cord, iar ea să o moară într-un incediu, în timp ce era internată. Chiar cred că viața nu a fost dreaptă cu ei și îmi pare rău că măcar spre sfârșit n-au avut parte de mai mult timp împreună, așa cum își doreau.

Twenty years ago: ‘This Side of Paradise’ was a best seller and we were settled in Westport. Ten years ago Paris was having almost its last great American season but we had quite the gay parade and you were gone to Switzerland. Five years ago I had my first bad stroke of illness and went to Asheville. Cards began falling badly for us much too early. The world has certainly caught up in the last four weeks. I hope the atmosphere in Montgomery is tranquil and not too full of war talk. Love to all of you. (Scott, iunie 1940)

Citind cartea am rămas cu o pasiune nebună pentru numele Zelda și cu melancolie după scrisori adevărate. Așa că mă pregătesc să citesc corespondența dintre Eminescu și Veronica Micle și cea dintre Dinu și Nelli Pillat, știind de pe acum că o să-mi placă la nebunie.

Polirom, colecţia Fiction Ltd, 2009

Romanul ar fi putut foarte bine să se fi numit Cartea neuitării, Cartea durerii, Cartea răzbunării, dar tot cel mai bun titlul rămâne cel pe care-l are deja. Sunt lucruri care se pot spune doar în şoaptă şi tot în şoaptă trebuie transmise mai departe.

Încep să cred că îmi este dat să mă îndrăgostesc de cărţi pline de tristeţe. Degeaba suspin şi lăcrimez: povestea rămâne la fel de tristă, personajele mor în continuare, iar sfârşitul nu e deloc izbăvitor.

Nu ştiu de unde a avut Varujan Vosganian puterea să scrie o asemenea carte şi nu ştiu cum de a reuşit să descrie asemenea lucruri îngrozitoare într-un mod cât se poate de firesc. Povestea m-a fascinat de la prima până la ultima pagină şi mi se pare cât se poate de cutremurătoare, având în vedere că ştiam prea puţine despre genocidul armean.

În carte apar personaje care fie au scăpat ca prin urechile acului de deportările în masă care au avut loc şi în urma cărora au murit între 1 milion şi 1,5 milioane de armeni, fie, precum Sahag Şeitanian, au parcurs cele şapte cercuri ale morţii, ultimul fiind cel de la Deir-ez-Zor. Nu vă puteţi imagina ororile care s-au petrecut pe acel drum al morţii… Am citit paginile despre genocid cu mare, mare greutate, abia controlându-mi plânsul şi stomacul… Sunt lucruri care se citesc greu, dar care trebuie ştiute. Armenii supravieţuitori din carte n-au putut să uite niciodată prin ce au trecut şi prin ce a trecut neamul lor. Au trebuit să trăiască cu această neuitare, să fugă cât mai departe şi să ia totul de la capăt şi abia prin moarte au putut să uite.

Printre cei care n-au uitat, au fost mulţi care n-au iertat. Iar aceia sufereau de încă un demon: cel al răbunării. Mi-au plăcut mult poveştile răzbunătorilor armeni, poate cel mai mult, şi cât timp le-am citit am stat cu sufletul la gură să văd dacă reuşesc să facă dreptate. Cei care n-au putut să uite au încercat să îşi refacă viaţa şi multora le-a mers bine. Asta până la venirea comunismului. Abia scăpaţi de turci, au dat de roşii:

Trei feluri de întâmplări au trăit bătrânii armeni ai copilăriei mele: întâmplări pe care le-au evitat, întâmplări pe care le-au aşteptat şi întâmplări ce i-au luat cu totul pe nepregătite. La drept vorbind, până la urmă toate împrejurările prin care au trecut pot fi socotite ca aparţinând celei de-a treia categorii, căci lucrurile pe care le-au evitat au sfârşit prin a se întâmpla, iar lucrurile pe care le-au aşteptat n-au mai venit. Privite în acest fel, vieţile bunicilor mei sunt un fel de cronică a lucrurilor neaşteptate.

Nu doar bunicilor lui li s-au întâmplat lucruri neaşteptate, ci tuturor armenilor. De exemplu, Harutiun Fringhian deţinea mai multe fabrici de zahăr şi strânsese ceva avere, iar după venirea comuniştilor a fost nevoit să se întreţină vânzând miez de nucă prin baruri… Eşek Simon avusese o ceainărie, care fusese şi ea rechiziţionată, iar bătrânul ajunge să stea noaptea pe treptele fostei ceainării, actuală bodegă, şi să privească înăuntru prin geam, până când îl găsesc mort într-o dimineaţă.

Multe astfel de poveşti personale alcătuiesc marea Carte a şoaptelor. Sunt lucruri care au trebuit spuse şi care nu trebuie uitate. Nu cred că am citit anul ăsta o carte mai bine scrisă şi mai captivantă, aşa tristă cum e, precum asta. De un singur lucru îmi pare rău: că nu am citit-o mai repede.

În ultimele zile am avut lucruri mai importante de făcut decât să mă gândesc și să scriu despre cărțile pe care le-am citit, cum ar fi să stau noaptea târziu la povești cu Vio. Între timp, am început o a patra carte și m-a prins rușinea că nu am mai scris nimic, mai ales că am dat peste niște cărți foarte faine.

 Anchor Books, 2007

La început mi s-a părut ciudată ideea unei biografii scrisă la persoana I (eu nu am așa multă experiență în domeniu ca Octavian), dar nu mi-a venit să cred cât de natural era stilul și cât de repede am uitat că nu Julia Child era cea care scrisese cartea, ci Alex Proud’homme, nepotul ei.

Încă de când am văzut Julie & Julia mi-am dorit să știu mai multe despre Julia Child. Biografia începe cu sosirea soților Child în Franța și cu primele mâncăruri franțuzești pe care le încearcă Julia. După primele înghițituri era deja îndrăgostită de bucătăria franceză. Cartea e plină de nume de mâncăruri, restaurante, dar și de situații amuzante, iar o carte a cărei acțiune se întâmplă în Paris e mereu binevenită. Așa că timp de 333 de pagini am zâmbit, am salivat și m-am bucurat de această carte delicioasă. Entuziasmul mi-a scăzut doar când am citit de câtă dedicație și răbdare e nevoie să gătești franțuzește și mi-am dat seama că probabil cartea ei cu rețete o să rămână pe veci nefolosită

 Editura Polirom, colecția Biblioteca Polirom, 2011, traducere de Vali Florescu

Dacă la început o compătimeam pe Dorothy, fiica preotului, pentru că era mai mult sau mai puțin sclava unui tată care o certa dacă întârzia 12 minute cu masa, nu îi dădea bani ca să plătească marfa luată pe datorie, dar avea pretenția să nu mănânce de două ori pe zi același fel de mâncare, și pentru că se trezea la 5 jumate (groaznic!!!) ca să gătească, să viziteze oamenii din parohie și să încerce să-i ajute cum poate, mi-a fost de-a dreptul milă de ea când, după ce își pierde memoria, ajunge pe străzile din Londra.

A fost o carte apăsătoare și deprimantă, de la prima până la ultima pagină. Biata Dorothy o duce din ce în ce mai rău – când ai impresia că a scăpat, că o să fie bine, ceva se întâmplă și lucrurile sunt iar date peste cap. Și îmi era tare milă de cât de neputincioasă și vulnerabilă era. Pe de altă parte, m-a scârbit societatea aia înapoiată, care trata cu atât cruzime femeile singure, care le considera un fel de paria.

Traducerea mi s-a părut foarte bună, iar această primă întâlnire cu o scriere cât se poate de realistă a lui Orwell a fost una pe care nu o s-o uit curând.

 HarperCollins, 2004

Vai, ce carte groaznică! Nu, nu voiam să fiu trendy și să citesc cărți cu vampiri, voiam doar să râd cu lacrimi, așa cum am făcut când am citit O treabă murdară, scrisă tot de C. Moore. Ei bine, nu se putea să fac o alegere mai proastă. Nu numai că nu am râs, dar m-am plictisit, ba m-am și enervat un pic că-mi pierdeam vremea cu o carte așa slabă.

Nu știu cum sunt celelalte cărți cu vampiri, dar îmi imaginez că sunt fie mai antrenante, fie mai bine scrise, fie povestea e mai interesantă, ceva trebuie să aibă din moment ce așa mulți sunt înnebuniți după ele, dar, indiferent care e rețeta lor pentru succes, e clar că Moore nu a aflat-o când a scris cartea asta.

Parcă mă uitam la un film de duzină nu pentru că voiam, ci pentru că nu era nimic mai bun la TV, iar eu nu voiam să merg la culcare. Știu, știu, mi-am făcut-o cu mâna mea, dar măcar m-am învățat minte: când vreau să râd, citesc Pratchett.