Rainbow Books

How to be Good

Wednesday ~ September 8th, 2010 17:06 by ionuca Posted in 2010,Books in English,Citate,Le-aş reciti oricând!

Penguin Books, 2001

Mă bucur că m-am decis să îi mai dau o șansă lui Nick Hornby anul ăsta. După dezamăgirea cu Juliet, Naked am crezut că nu o să mai pot citi ceva scris de el pentru muuuult timp, dar uite că mi-am adus aminte că am How to be Good pe ebook reader și am zis să văd cum e. De la primele pagini l-am recunoscut pe vechiul Hornby, cel din High Fidelity și A Long Way Down, Hornby, cel de a cărui scriitură mă îndrăgostisem.

Familia Carr pare una cât se poate de normală, banală, la fel ca toate celelalte: un soț, o soție și doi copii. Doar că David s-a autoproclamat ”cel mai furios om din Holloway”, Katie nu îl mai suportă și se gândește din ce în ce mai des la divorț. Katie este o persoană care a încercat mereu să facă doar ce este bine: a devenit doctor ca să îi ajute pe ceilalți, este încă alături de David pentru că asta ar face o soție bună care vrea să dea impresia unei căsnicii bune, totul la ea se învârte în jurul acestui cuvânt. Nu am numărat de câte ori apare cuvântul ”good” în carte, dar vă asigur că nu de puține ori.

I’m a good person. In most ways. But I’m beginning to think that being a good person in most ways doesn’t count for anything very much, if you’re a bad person in one way. Because most people are good people, aren’t they? Most people want to help others, and if their work doesn’t allow them to help others then they do it however they can – by manning the phones at the Samaritans once a month, or going on sponsored walks, or filling in standing orders. It’s no good telling me that I’m a doctor, because I’m a doctor only during weekdays. I’ve been sleeping with someone other my husband outside working hours – I’m not that bad that I’d do it inside working hours – and at the moment, being a doctor can’t make up for that, however many rectal boils I look at.

Fiecare încearcă să salveze căsnicia cum știe mai bine: ea își găsește un amant, iar el îl găsește pe GoodNews, un fel de predicator New Age, care reușește să îi facă furia să dispară. Iar odată cu furia, lui David parcă i s-a luat un văl de pe ochi: viața pe care a dus-o până atunci nu era bună: era o viața canalizată pe dorințele lui și ale familie lui, fără să îi pese de ce se întâmplă în jurul lui, de oamenii fără adăpost, de copiii care cerșesc, de cei care mor de foame… Noul David are idei revoluționare, pe care le pune în practică: își convinge copiii să își doneze o mare parte din jucării; își convinge vecinii să găzduiască copii de pe stradă și plănuiește, tot împreună cu GoodNews, să scrie o carte despre cum ar trebui să ne purtăm ca să facem lumea asta un loc mai bun.

Ca și Katie, la început, schimbarea asta radicală a lui David mi s-a părut interesantă. Dar după câteva astfel de cerințe excentrice, am spus că e de-ajuns. Sigur, dacă vrei să faci bine și să îți dai și cămașa de pe tine pentru cei săraci, foarte bine, fă-o, nimeni nu te oprește. Dar de la a face până la a predica e un pas mare. Eram sătulă până peste cap de toate încercările lui de a-i implica pe ceilalți în acest proces de binefacere. Până la urmă, fiecare are conștiință și fiecare e liber să facă ce vrea: să îi ajute pe săraci sau nu. Acum devenisem eu furioasă: îmi venea să-l dau cu capul de pereți ca să-și revină și să vadă cât de utopică era viziunea lui.

Nu am învățat din carte ”cum să fii bun”, dar știu că How to be Good m-a cucerit de la prima până la ultima pagină și că o să intre în topul cu cele mai faine cărți pe care le-am citit anul ăsta.

3 Comments

Casa de la Riverton

Monday ~ July 12th, 2010 12:54 by ionuca Posted in 2010,Citate,Le-aş reciti oricând!,Minunăţii

Editura Humanitas fiction, colecţia Raftul Denisei, 2009

Amintiri îndelung ascunse în cotloane întunecate ale memoriei au pornit a se strecura printre crăpături. Din ele au început să ţâşnească imagini clare, imaculate, de parcă n-ar fi trecut o viaţă întreagă de atunci. Conversaţii întregi, cuvânt cu cuvânt, nuanţă cu nuanţă, scene retrăite ca într-un film.

Grace şi-a petrecut o mare parte din viaţă încercând să uite ce s-a întâmplat la Riverton, dar nu mai are mult de trăit şi simte că a venit momentul să spună cuiva adevărul despre acea noapte îngrozitoare din iunie, 1924.

La 14 ani Grace a început să lucreze la Riverton ca simplă servitoare. Era 1914 şi orice casă respectabilă era plină de servitori, bucătari, cameriste. Iar aceştia se simţeau mândri să lucreze pentru asemenea familii de vază. Toţi îşi ştiau locul şi ce aveau de făcut, nimeni nu concepea ca situaţia să se schimbe vreodată. Nimeni nu se gândea la aşa ceva. Familia lordului Ashbury, stăpânul Rivertonului, era împărţită în două: fiul cel mare, conservator şi care respecta întru totul eticheta şi obiceiurile, cel care ar fi moştenit întreaga avere dacă nu ar fi murit în războiul care urma să izbucnească. Şi, pe de cealaltă parte, domnul Frederick, fiul cel mic, care prefera să se ocupe de afaceri decât de tradiţii şi care şi-a crescut singur cei trei copii, permiţându-le mai multe libertăţi decât s-ar fi cuvenit (după cum se plângea mai mereu lady Ashbury).

Din nou, am citit fascinată despre acea perioadă în care femeile nu aveau alt scop în viaţă decât să îşi găsească un pretendent cât mai bun cu care să se mărite şi căruia să îi toarne nişte plozi; în care eticheta era totul şi orice abatere de la ea atrăgea după sine ruşine veşnică. O perioadă în care o domnişoară nu se putea îmbrăca de una singură, ci doar cu ajutorul unei cameriste, în care existau aşa multe reguli şi cutume că mă doare capul doar gândindu-mă la ele. Şi totuşi, savurez fiecare carte plasată în acele vremuri, bucurându-mă că doar citesc despre ele şi că nu le-am trăit.

În schimb, le-au trăit Hannah şi Emmeline, fiicele domnului Frederick. Hannah nu era făcută pentru acele timpuri; spiritul ei rebel şi aventurier nu se potrivea cu imaginea de domnişoară supusă şi drăgălaşă pe care ar fi trebuit să o afişeze. A făcut greşeala să creadă că dacă se va mărita se va bucura de mai multă libertate, va putea să călătorească după pofta inimii, va întâlni oameni interesanţi, mişcările nu îi vor mai fi urmărite de babe stafidite. Oh, cât de mult s-a înşelat! Odată măritată, i-au revenit alte responsabilităţi – dineuri şi petreceri la care să îl însoţească pe Teddy, soţul ei, zile în care să primească vizite, întrebările agasante despre neputinţa ei de a-i “oferi un moştenitor” lui Teddy etc. Nici vorbă de călătorii şi aventuri! A dat plictiseala de la Riverton pentru casa ca o închisoare din Londra. De divorţat nu putea să divorţeze – în familiile respectabile aşa ceva nu e cu putinţă.

Dar nu are nici un farmec dacă povestesc eu mai multe. Trebuie să o ascultaţi pe Grace pentru că ea a fost alături de Hannah de la început şi din cameristă i-a devenit confidentă. Povestea pe care o spune Grace te face să stai lipită de carte şi să nu mai existe altceva în afară de Riverton, de frământările lui Hannah, de cum era să trăieşti atunci. Iar cu muzica de rigoare (Rat Patrol Radio) chiar nu mai ştii în care lume trăieşti de fapt.

Cartea mi s-a părut că seamănă foarte mult cu The Remains of the Day şi cu Atonement , dar nu m-a deranjat deloc asta, ba acum mi-am dat seama că aş putea oricând să citesc poveşti plasate în acei ani nebuni. Am făcut o listă cu astfel de cărţi şi o să le comand pe rând, dar orice altă sugestie e binevenită

Încă nu-mi vine să cred că nu mai sunt la Riverton, că am închis cartea şi am pus-o înapoi pe raft. Îmi vine să o recitesc acum, la nici o zi după ce am terminat-o. Uneori mi-e greu să accept că anumite poveşti nu pot fi spuse la infinit, că trebuie să se termine.

7 Comments

Dispariţia lui Esme Lennox

Wednesday ~ May 19th, 2010 23:39 by ionuca Posted in 2010,Citate,Le-aş reciti oricând!,Recomandări

Editura Nemira, colecţia Damen Tango, 2009

Sunt o superficială: dacă aş fi văzut din prima cum se numeşte colecţia din care face parte cartea asta, m-aş fi gândit de două ori înainte să o cumpăr. Dar aşa, mi-a sărit în ochi coperta, am citit textul de prezentare, mi-am spus că trebuie să o cumpăr, iar când au expirat cele 4 luni de post livresc, a fost a doua carte pe care am luat-o.

Poate că a fost alta. O masă de prânz la care a fost legată de scaun, cu mijlocul strâns tare. Pentru că — i-a anunţat mama pe cei din cameră — Esme trebuie să înveţe cum să se poarte. Ceea ce, Esme ştia asta, însemna să nu se ridice de pe scaun până când nu se termină masa. Îi plăcea locul de sub masă, şi uite că, vezi Doamne, ei n-o puteau ţine să nu se bage acolo, în intimitatea interzisă de sub faţa de masă. Picioarele oamenilor au ceva foarte înduioşător. Pantofii, tociţi în anumite locuri, fixurile ficăruia când vine vorba despre legarea şireturilor, băşicile, bătăturile, cine îşi încrucişează gleznele, cine stă picior peste picior, cine are găuri în ciorapi, cine şi-a împerecheat greşit şosetele, cine îşi ţine mâna în poală — pe toate le ştia. Aluneca de pe scaun, sprintenă ca o pisică, şi nu reuşeau să o oprească.

Kitty şi Esme sunt mai mult decât surori, sunt cele mai bune prietene. Dar, în acelaşi timp, sunt şi foarte diferite: Kitty este cu 6 ani mare mare şi este fata ascultătoare şi cuminte, cea care nu iese niciodată din cuvântul părinţilor şi care face doar ceea ce trebuie şi când trebuie. Esme, în schimb, este o zvăpăiată şi jumătate, visează mereu cu ochii deschişi şi nu dă doi bani pe toate acele reguli de conduită din anii 1930. Când familia se mută înapoi din India în Anglia, totul se schimbă pentru Esme. În bătrâna Anglie totul e şi mai stric: nu poate să iasă din casă cu capul gol şi fără mănuşi; când este în vizită nu are voie să vorbească neîntrebată; trebuie să meargă la tot felul de baluri plictisitoare.

Îi înnebuneşte pe ai ei cu felul ei nonconformist, cu faptul că nu ţine cont de reguli şi, mai ales, cu dezinteresul pe care îl are faţă de viitoarea ei viaţă de soţie supusă şi mamă bună pe care ei încearcă să i-o vâre pe gât. Ea devine din ce în ce mai rebelă, părinţii ei din ce în ce mai exasperaţi, iar în cele din urmă nici măcar Kitty nu mai este alături de ea. Pentru că nu o mai pot controla, se hotărăsc să o trimită undeva unde să se liniştească. O internează într-un spital de psihiatrie. Are 16 ani când este internată. Va ieşi de acolo abia peste 60 de ani. Numele ei nu va mai fi rostit de nimeni din familie.

Dar cartea nu se rezumă la un fir narativ atât de simplu precum cel descris mai sus. Romanul ăsta m-a ţinut în suspans, cu degetele încleştate pe carte până la ultimele pagini. Citeam şi citeam, şi făceam ochii tot mai mari şi mai mari şi îmi spuneam că “nu se poate să fie aşa!” Ba uite că s-a putut!

Nu am luat-o ca pe o poveste de dragoste, ci ca pe una despre cât de mult îi judecăm pe cei de lângă noi şi cât de greşit îi percepem. Lume asta chiar ar fi un loc mai bun dacă fiecare şi-ar vedea de treaba lui şi ar învăţat să-i lase în pace pe cei din jur. Da’ mai avem până să ajungem la o asemenea performanţă…

2 Comments

V for Vendetta

Saturday ~ April 17th, 2010 22:39 by ionuca Posted in 2010,Books in English,Le-aş reciti oricând!,Minunăţii

Titan Books, 2005

Nu ştiu ce e cu mine de mă dau în vânt după distopii. În general sunt sentimentală şi mă ataşez prea mult de personaje, sufăr când o carte nu are happy end, dar când e vorba de distopii totul se schimbă. Cu cât sunt mai sucite şi mai sumbre, cu atât îmi plac mai mult. După ce termin o astfel de carte sunt mulţumită de ce am şi îmi spun că se putea mai rău, mult mai rău. Dar de data asta sunt convinsă că şi noi avem nevoie de un V.

Remember, remember the 5th of November… După un război nuclear de la sfârşitul anilor 1980, Marea Britanie cade în mâinile fasciştilor. Noul regim este unul, evident, totalitar: dispar libertăţile şi drepturile, populaţia este mereu monitorizată şi ţinută sub supraveghere, celor din conducere nu le scapă nimic, nici o mişcare greşită, nici  cea mai mică urmă de revoltă împotriva sistemului. Sunt create lagăre în care sunt deportaţi cei de culoare, homosexualii, evreii şi alţii care prezintă comportamente deviante.

În Londra acelor vremuri un terorist mascat le dă de furcă autorităţilor: aruncă în aer clădiri, omoară oameni sus-puşi, se joacă de-a şoarecele şi pisica cu poliţia, le dă peste cap sistemul şi seamănă idei năstruşnice despre revoltă şi libertate în mintea populaţiei. Nimeni nu ştie cine este misteriosul terorist, dar după cum bine spunea chiar el, nu oamenii contează, ci ideile.

V nu este altceva decât produsul acelui sistem, un om pe care s-a experimentat într-unul dintre acele lagăre, dar care a reuşit să scape. Iar acum vrea să se răzbune. I-a luat ceva timp până a pus totul în ordine, dar a fost atent la cele mai mici detalii, iar un asemenea plan nu are cum să dea greş.

Am pornit cu prejudecata că dacă e comic book, atunci povestea trebuie să fie una uşor de digerat. După primele pagini mi-a fost clar că mă înşelasem amarnic. Nu e nimic light în cartea asta, totul e cât se poate de serios, de grav. Alan Moore şi David Lloyd împrumută multe idei de la alţi scriitori (mi s-a părut că în unele părţi sunt chiar prea orwelieni), dar pentru mine a contat mai mult faptul că le-am auzit rostite de V.

V a devenit noul meu personaj preferat. Silly or not, o să-mi fac tricou cu el măcar pentru replicile cu “ideas are bulletproof” şi “people should not be afraid of their governments. Governments should be afraid of their people.” Şi oricât de ruptă de lumea din jur aş fi (nu am televizor, nu ascult radio, nu citesc ziare), tot mi se pare că avem nevoie de un V.

Sunt convinsă că o să recitesc cartea în curând. Şi chiar dacă nu m-a împins să fac lucruri măreţe, dacă cineva o să mă întrebe vreodată care sunt cărţile revelatorii pentru mine, printre alte nume o să spun şi V for Vendetta. Uneori e bine să ţi se amintească în cel fel de lume trăieşti şi cine sunt cei care te conduc chiar şi de un comic book.

Ps. NU vă uitaţi la film! Am mai văzut ecranizări proaste, dar asta întrece orice imaginaţie! Nu-i de mirare că Moore nici nu vrea să audă de film. Nu alegeţi varianta rapidă, ci staţi 1-2-3 zile cu comic book-ul ăsta în mână. Sigur nu o să regretaţi!

7 Comments

Măsurarea lumii

Wednesday ~ April 7th, 2010 17:26 by ionuca Posted in 2010,Citate,Le-aş reciti oricând!

Editura Humanitas, colecţia Raftul Denisei, ediţia a II-a, 2010

În weekend, o tanti îmi spunea că ea nu vrea să înveţe să folosească internetul pentru că atunci nu ar mai simţi nevoia să ţină minte nimic: toată informaţia de care ar avea nevoie ar fi la un click distanţă. Într-un fel are dreptate: tata şi acum ştie multe dintre chestiile pe care le-a învăţat în liceu, iar eu… hai să zicem că nu am vrut să-mi încarc memoria şi aşa destul de proastă cu lucruri mai mult sau mai puţin inutile. Când nu sunt sigură de ceva nu-mi rămâne decât să caut pe net: Google ştie tot.

Dar nu totul era aşa simplu la începutul secolului al XIX-lea. În timp ce citeam Măsurarea lumii mi-am dat seama că sunt foarte multe lucruri pe care le iau for granted. Nu trebuie să mă duc într-o ţară străină ca să văd cum arată locuitorii ei – există poze din fiecare colţ al lumii. Nu trebuie să călătoresc săptămâni în şir ca să ajung în celălalt capăt al lumii: în câteva ore bune pot să zbor oriunde.

Măsurarea lumii m-a făcut să mă gândesc cu admiraţie la cei care au avut curajul necesar să plece şi să descopere o lume prea puţin cunoscută şi să zâmbesc în faţa aparentei sminteli a unor genii. Mi-ar fi foarte greu să aleg între cele două personaje principale ale cărţii -  Alexander von Humboldt şi Carl Friedrich Gauβ – amândoi sunt la fel de suciţi, nebuni, cutezători şi vizionari. Normal, atunci când e vorba de ficţiune de tip documentar, adevărul e distorsionat şi niciodată nu ştii unde se termină adevărul şi unde începe ficţiunea.

Dar eu prefer să mă las în voia cărţii şi să nu caut prea mult asemănările cu realitatea, aşa că Măsurarea lumii a fost o carte pe care am savurat-o de prima până la ultima pagină! L-am urmat pe Humboldt prin America şi în acelaşi timp am fost alături de Gauβ când revoluţiona astronomia fără să se îndepărteze prea mult de oraşul în care s-a născut. Nu m-am plictisit nici măcar un minut pentru că mereu se întâmpla ceva, de parcă aş fi citit un roman de aventuri (pe alocuri chiar aşa era). Cartea e minunat scrisă, dar şi traducerea merită aplauze: Corina Bernic a făcut o treabă extraordinară! M-am oprit de multe ori din citit ca să exclam „băi, ce-mi place traducerea asta!”.

Într-o duminică după-amiază, a primit câteva învăţăminte – băiete, ce stai aşa? – de la tatăl său: despre stâlpul cel mare, despre semnul curbat în partea de jos, semicercul şi cercul. Apoi a privit pagina până când necunoscutele au început să se completeze între ele de la sine şi brusc au apărut cuvintele. A răsfoit, de astă dată mergea mai repede, câteva ore mai târziu putea citi, iar în aceeaşi seară terminase cartea, care de altfel era plicticoasă, căci vorbea numai despre lacrimile lui Christos şi despre căinţa păcătosului. I-a dus-o mamei să-i explice şi ei semnele, dar ea a clătinat din cap zâmbind trist. În acel moment a înţeles că nimeni nu voia să-şi folosească mintea. Oamenii voiau linişte. Voiau să mănânce şi să doarmă, voaiu să fii drăguţ cu ei. Nu voiau să gândească.

7 Comments

Fried Green Tomatoes at the Whistle Stop Cafe

Thursday ~ January 28th, 2010 0:36 by ionuca Posted in 2010,Books in English,Citate,Le-aş reciti oricând!

Vintage, 2007

By the way, Opal asks that they neighbors not feed her cat, Boots, even though she acts like she’s hungry and begs. She has plenty to eat at home and is on a diet, because the doctor said she was too fat.

… Dot Weems…

Alte ştiri de interes local pe care le puteai citi în The Weems Weekly, un ziar (mă rog) care apărea săptămânal în Whistle Stop, Alabama, erau modificările de preţuri din cafeneaua locală, bolile cu care se confruntau sătenii şi ultimele tâmpenii pe care le făcuse soţul lui Dot. Nici nu era nevoie de un “ziar” din moment ce toată lumea ştia ce face toată lumea: pe membrii Ku Klux Klanului local îi recunoşteai după pantofii pe care-i purtau în fiecare zi, şeriful lucra doar part-time şi în rest se ocupa de benzinăria din sat, restaurantul era condus de un cuplu format din două tipe, problemele familiale erau transmise mai departe tuturor celor din sat prin “telefonul fără fir” şi tot aşa.

Două săptămâni am tras de cartea asta cât am putut ca să nu se termine şi tot mi se pare că m-am despărţit prea repede de ea. Mi-a plăcut că nu am primit totul de-a gata: acţiunea nu este liniară, poveştile despre Whistle Stop pe care Ninny i le spunea lui Evelyn se opreau când îţi era lumea mai dragă, trebuia să am răbdare ca să descopăr cum a ajuns Ruth să se întoarcă la Idgie (Imogene), cum s-a terminat procesul în care au fost implicaţi Big George şi Idgie şi dacă Evelyn a reuşit să slăbească în cele din urmă.

Nu sunt atât de naivă să cred că o relaţie ca cea dintre Ruth şi Idgie a putut să fie acceptată ca ceva natural, firesc sau că în Alabama acelor ani cei din Whistle Stop se purtau aşa frumos cu angajaţii lor de culoare şi că unii chiar îi considerau ca făcând parte din familia lor, dar a fost fain să mă las păcălită de stilul autoarei şi să-mi imaginez că un asemenea loc minunat chiar a existat.

M-am îndrăgostit de personaje (de Idgie, normal!), am izbucnit în râs de destule ori şi am stat cu sufletul la gură mai tot romanul. Nu puteam să-mi încep anul cu o carte mai bună ca asta!

6 Comments

In the Country of Last Things

Wednesday ~ December 30th, 2009 0:25 by ionuca Posted in 2009,Books in English,Citate,Le-aş reciti oricând!,Recomandări

Editura Faber and Faber, 2005

Poate că am o înclinaţie pentru cărţi din astea dark şi ciudate, nu ştiu, dar am vrut musai să citesc cartea după ce am avut de tradus nişte fragmente din ea pentru atelierul de traduceri. Erau pasaje de la începutul romanului, pe care le-am tradus cu plăcere!!!, iar când profesoara ne-a povestit una-alta despre ce se întâmplă mai departe, m-am întors acasă şi am comandat repede cartea. Îmi mai spusese Hiacint de Paul Auster, dar uneori am nevoie de ceva mai mult decât o recomandare ca să citesc un autor nou

Distopiile mi se par… minunate. Sunt scrise în aşa fel încât oricât de sumbră, violentă şi înfricoşătoare ar fi lumea pe care o descriu, să nu poţi să te desprinzi de ea. Să vrei să ştii cât mai multe despre ce se întâmplă acolo, să fii mereu alături de personaje, să îţi ţii respiraţia la părţile mai dure şi să speri că, oricât de absurd ar suna asta, în cele din urmă se va termina cu bine.

Aşa că zilele astea am urmat-o pe Anna Blume în încercarea de a-şi găsi fratele. William fusese trimis de ziarul la care lucra în acel oraş din acea ţară (nu au nume în carte) ca să scrie despre schimbările care aveau loc acolo. Doar că după câteva luni William nu mai trimite nici un articol, iar cei de acasă nu ştiu ce s-a întâmplat cu el. Anna, care atunci avea 19 ani, se hotărăşte să meargă în căutarea lui, aşa că se îmbarcă pe un vapor care ducea ajutoare şi se trezeşte singură în oraş, fără să cunoască pe nimeni acolo.

Şi abia acum începe partea distopică. Oraşul, care pe vremuri era ca oricare alt oraş din lume, este complet schimbat. Ceva s-a întâmplat în acea ţară, ceva care a schimbat totul. Nu prea mai există locuri de muncă, majoritatea populaţie trăieşte pe străzi şi de pe o zi pe alta, peste tot domneşte haosul şi doar cei mai puternici supravieţuiesc. Mâncarea este puţină şi scumpă, se ard cadavre şi gunoaie ca să se obţină energie, oricând pot să apară oameni cu bâte care să te scoată din apartamentul tău şi să te arunce în stradă.

I don’t expect you to understand. You have seen none of this, and even if you tried, you could not imagine it. These are the last things. A house is there one day, and the next day it is gone. A street you walked down yesterday is no longer there today. [...] When you live in the city, you learn to take nothing for granted. Nothing lasts, you see, not even the thoughts inside you. And you mustn’t waste your time looking for them. Once a thing is gone, that is the end of it.

Nimeni nu îşi aduce aminte ce se află în afara oraşului, mulţi au uitat chiar lucruri pe care înainte le considerau banale: ce sunt acelea avione, ce înseamnă să nu ai grija zilei de mâine, senzaţia unui prosop pe corp cu care te usuci după o baie lungă… Totul se rezumă la Acum, iar speranţa a murit demult. Oamenii ajung să facă cele mai abjecte gesturi fără să mai scandalizeze pe cineva. Trăiesc într-o lume incredibil de dură şi fac orice ca să supravieţuiască.

Viaţa Annei în oraş e incredibilă. Mi-am ros unghiile, am închis ochii pe ici pe colo, mi-a bătut inima mai tare la anumite pasaje, pfff, am fost alături de ea de la prima până la ultima pagină. Mi s-a făcut dor să recitesc celelalte distopii care mi-au plăcut (Brave New World, 1984, Portocala mecanică, Eseu despre orbire), dar mai bine fac o pauză, nu vreau să uit în ce lume faină trăiesc

5 Comments

Eleganţa ariciului

Saturday ~ December 19th, 2009 18:18 by ionuca Posted in .ro,2009,Citate,Le-aş reciti oricând!,Recomandări

Editura Nemira, colecţia Babel, 2009

- Vai, ce drăguţă e cartea! Îţi mulţumesc că mi-ai împrumutat-o!
- Cu plăcere
- E exact genul meu de carte!
- Dar nu ţi se pare puţin cam… Nu ţi pare că e puţin exagerată?
- De ce? Pentru că totul e aşa de frumos? E o poveste. Normal că totul e frumos! De asta şi citesc. În cărţi mereu se întâmplă lucruri din ăstea incredibile. Măcar în cărţi să se întâmple…

Renée şi Paloma sunt, într-o primă fază, două persoane cât se poate de diferite. Prima are 54 de ani şi este portăreasă într-o casă boierească, unde locuiesc 8 familii foarte bogate. Paloma are 12 ani şi este fiica mai mică a uneia dintre familiile din acea casă. Ce au în comun cele două? Ambele încearcă să treacă neobservate, să nu ghicească nimeni câtă inteligenţă şi sensibilitate se ascunde în spatele măştilor de “femei/copile şterse” pe care le poartă.

Ghinionul lui Renée e că s-a născut săracă şi nu prea frumoasă, dar deşteaptă-foc. S-a căsătorit la 17 ani şi apoi şi-a găsit serviciul de portăreasă. Dar nu a renunţat niciodată la cărţi, muzică, muzee, la artă. Doar că trebuie să facă pe proasta. Cum să ştie angajatorii ei că portăreasa lor, acel om inferior lor, nu?, este o persoană mai rafinată şi mai cultă decât ei? Aşa că Renée îşi târşâie şlapii de portăreasă, îşi pune faţa de portăreasă când se întâlneşte cu ei în hol, le dă răspunsuri de portăreasă şi îşi porneşte televizorul de portăreasă din hol, ca în spatele uşilor ea să citească, să se uite la filme japoneze, să asculte muzică clasică, iar în timpul liber să viziteze muzee şi expoziţii. Mai rar aşa portăreasă!

Iar Paloma este o fetiţă foooarte inteligentă, care şi-a dat seama de toată ipocrizia şi inutilitatea clasei din care face parte. Sora ei se vrea a fi o boemă cu pretenţii de filosoafă, maică-sa merge de 10 ani la psiholog şi de tot atâţia ani se îndoapă cu antidepresive, iar tatăl Palomei e genul de persoană care se supără pe ea pentru că a cutezat să-l corecteze pe unul dintre invitaţii lui. Aşa că şi ea preferă să se ascundă, să dea impresia unei fetiţe liniştite şi tăcute, căreia uneori îi mai scapă câte-o replică tăioasă.

Hotărârea mea e luată. Curând voi părăsi copilăria şi, în ciuda certitudinii mele că viaţa este o farsă, nu cred că voi putea rezista până la capăt. În fond, suntem programaţi să credem în ceea ce nu există, fiindcă suntem vieţuitoare care nu vor să sufere. Aşa că ne consumăm toată energia pentru a ne convinge că există lucruri care merită osteneala şi că de-asta viaţa are un sens. Degeaba sunt foarte inteligentă, tot nu ştiu cât voi mai putea să lupt împotriva acestei tendinţe biologice. Când voi intra în cursa adulţilor, voi mai fi capabilă să fac faţă sentimentului de absurditate? Nu cred.

Cartea nu se rezumă la aceste două personaje şi la măştile pe care le poartă, dar uneori prea multe detalii strică. Cert este că îmi plac la nebunie aceste cărţi-poveşti, tocmai pentru că sunt atât de neverosimile

11 Comments

Şi Hams Şi Regretel

Wednesday ~ December 9th, 2009 19:02 by ionuca Posted in .ro,2009,Citate,Le-aş reciti oricând!,Recomandări

Editura Polirom, colecţia Ego.Proză, 2009

Pentru tine am învăţat toate regulile lumii, te-am aşteptat cu buchete de flori, am tăiat felii de pepene, le-am scos sâmburii, am făcut conversaţie, am băut ceai, am răspuns “traducător din norvegiană” la întrebarea “ce vrei să te faci când o să fii mare”, am început să spun “bună ziua” la venire şi “bună seara” la plecare, am privit şi am ascultat oamenii, pentru tine am început să gândesc ca ei.

Mi-e aşa de greu să scriu ceva despre cartea lui Matei. Clar e o carte care trebuie citită, de preferat cu nişte şerveţele la îndemână, că eu am început să plâng încă de pe la pagina 11, noroc cu piticii care apăreau exact la timp.

Pe mine lucrurile pe care el, un tip care se află într-o casă, la munte, i le scrie ei, care a rămas în oraş, m-au dat gata. Nu sunt declaraţii nemaiauzite, sfaturi excepţionale, adevăruri supreme, ci sunt acele banale small things pe care fiecare cuplu le are, dar pe care nu mulţi le apreciază aşa cum ar trebui: mirosul pielii ei, cearta aia de atunci, cum el îi citea ei din cărţi, aluniţa de sub sân… Toate nimicurile ăstea m-au înduioşat până la lacrimi, că aşa sunt eu, a sentimental fool…

E mult frig şi ceaţă în cartea asta. Şi singurătate. Aşa că în zilele în care am citit-o am fost mai antisocială decât de obicei şi am stat doar în pat şi nu am vrut să văd pe nimeni. Şi chiar dacă piticii mi-au fost tare simpatici – Usi pelticul, Altfred cel serios şi Regretel care mereu îi părăsea ca să dea curs sentimentelor sale amoroase – tot nu au reuşit să mă înveselească.

Aseară, la Povestitorii de la Şosea, s-a spus cum că ar fi o carte fantasy. Mie nu mi se pare deloc aşa, ba eu am văzut-o cât se poate de lumească, de cu picioarele pe pământ. Da, normal, există piticii, dar până la urmă ei nu sunt decât o proiecţie a personajului. Trecerea asta de la viaţa de zi cu zi la “elementele fantasy” e atât de subtilă că de-abia o simţi. Ai impresia că piticii există, că e cât se poate de normal să te tragă de şireturi, să doarmă în părul tău şi să te vegheze când ai febră. Acum să nu credeţi că am ceva cu fantasy-ul, dimpotrivă, sunt câţiva autori de fantasy care-mi plac muuuult de tot, dar am ceva cu etichetările. Până la urmă cu toţii avem piticii noştri, de ce nu le punem şi lor o etichetă, huh?

Băiuţeii am citit-o de două ori, Zilele regelui la fel, şi ştiu sigur că Şi Hams Şi Regretel o să aibă parte de recitiri. E genul meu de carte-obsesie

15 Comments

Atonement

Monday ~ October 26th, 2009 15:00 by ionuca Posted in 2009,Books in English,Le-aş reciti oricând!,Recomandări

Vintage Books, 2007

Se pare ca la masterat se leaga mai usor prietenii decat in facultate daca inca din prima saptamana de cursuri o colega imi imprumutase deja o carte, iar vinerea care tocmai a trecut am facut lista cu cine ce carti cumpara, ca nu cumva sa avem doua la fel.

Toate retinerile pe care le-am avut pana acum fata de McEwan au disparut odata cu primele pagini din Atonement. Nu am mai citit de mult o carte plina de detalii si cu descrieri minutioase, o carte care mie mi s-a parut cat se poate de clasica prin forma.

Nu credeam ca o sa dau peste o povestea asa de captivanta a unei tradari (a lui Briony si a Lolei), a unei iubiri care este mai puternica decat statutul social si decat toate acuzatiile nedrepte (cea dintre Cecilia si Robbie) si a unei ispasiri (cartea-marturisire pe care Briony o scrie). Era doua jumate noaptea si eu nu puteam sa las cartea din mana. Trebuia sa citesc in continuare, sa vad ce se intampla, nu puteam sa ma opresc tocmai atunci!

Asa e toata carte: descrieri si introspectie, descrieri si introspectie, si cand ai impresia ca poti sa inchizi linistit cartea ca nimic surprinzator nu se intampla in urmatoarele pagini, apare o propozitie care-ti da presupunerea peste cap si te face sa mai citesti cel putin un capitol. Mi-nu-nat!

Cel mai mult mi-a placut de Cecilia. A studiat la Girton College, Cambridge, fumeaza cand si unde o taie capul, se indragosteste de prietenul ei din copilarie, Robbie, fiul menajerei, iar cand acesta este acuzat de Briony ca ar fi violat-o pe verisoara acestora, Lola, Cecilia este singura care inca crede in el si rupe orice legaturi cu familia, decisa sa-l astepte pe Robbie oricat va fi nevoie. Sunt curioasa daca numai in carti se intampla asa ceva

Cartea mi-a placut asa mult incat m-as uita si la film, dar am auzit ca e cam siropos. Poate totusi mai bine citesc inca un roman de McEwan

17 Comments