Rainbow Books

 Bastei Lübbe, 2010

Anul ăsta nu prea am avut chef să citesc în germană. De obicei nu pot să mă concentrez la astfel de cărți în metrou, iar acasă mereu pierd vremea. Dar având în vedere că urmează să mă întâlnesc cu Vio (me happy!), m-am gândit că ar fi frumos să citesc și să-i dau înapoi cartea pe care mi-a împrumutat-o acum multe luni.

Spre norocul meu, cartea asta s-a citit super ușor. Limbajul e colocvial, situațiile descrise erau în mare parte amuzante și îmi făcea plăcere să le citesc, iar subiectul mi-a plăcut mult de tot. Până acum am mai citit despre imigranții ruși din Germania, acum a venit rândul grecilor. Stella Bettermann e pe jumătate grecoaică și în fiecare vacanță de vară mergea în Grecia ca să-și viziteze neamurile. Nu știu dacă doar mi se pare mie sau așa e, dar eu cred că românii seamănă mult cu grecii. Din ce povestea Stella, la masă se serveau multe feluri de mâncare și un copil era considerat sănătos atâta timp cât mânca până nu mai putea; la locul de joacă, li se spunea mereu să nu alerge, ca nu cumva să se lovească;  mătușile te scuipă ca să nu te deoache; cum adică o fată de 17 ani să călătorească împreună cu prietenul ei, de fapt, cum se poate ca o fată de 17 ani să aibă prieten??? .

M-am pierdut printre atâtea mătuși și atâția unchi, dar am fost mereu cu zâmbetul pe buze. Cred că oricine se poate regăsi în cartea asta și de aceea e greu să nu-ți placă, să nu devii melancolic. Acum iar mi s-a făcut dor de Germania…

Goldmann, 2002

Dacă tot mi-au plăcut așa de mult povestirile Olgăi Kaminer, vio s-a gândit că e timpul să mai pun mâna pe o carte în germană, așa că mi-a trimis Russendisko, scrisă de soțul Olgăi.

Povestirile mi se par mai OK de citit în germană: sunt ușor de urmărit, nu îmi fac probleme că o să pierd firul acțiunii și, cel mai important, nu îmi pierd răbdarea. Așa că m-am bucurat când am văzut că Russendisko e alcătuită din povestiri de cel mult trei pagini. Daaar, eu cred că povestirile astea au apărut prin ceva ziare, reviste etc., pentru că în multe dintre ele se repetau aceleași lucruri: cum a emigrat Kaminer din Rusia în Germania, la începutul anilor 1990. Hai o dată, hai de două ori, dar sigur menționează asta în mai mult de cinci povestiri.

În rest, toate bune și frumoase. Kaminer povestește despre tot felul de întâmplări prin care au trecut el și prietenii lui ruși. Seri de Russendisko, povești despre mama lui care călătorea în țări străine numai cu autocarul, cum a jucat el în filmul Stalingrad, despre cum a pierdut o zi uitându-se la MTV încercând să își formeze o părere despre Jugendkultur (cultura tinerilor), doar ca să afle la sfârșitul serii că la emisiunea la care era invitat urma să vorbească despre Judenkultur (cultura evreiască)

Multe dintre povestiri mi s-au părut amuzante, așa că a fost o experiență cât se poate de plăcută și de educativă Dar, trebuie să recunosc, tot mai mult mi-au plăcut povestirile soției lui

Ich ließ aber nicht locker und untersuchte die Lage weiter. Von Tag zu Tag erfuhr ich mehr. Die Chinesen aus dem Imbiss gegenüber von meinem Haus sind Vietnamesen. Der Inder aus der Rykestraße ist in Wirklichkeit ein überzeugter Tunesier aus Karthago. Und der Chef der afroamerikanischen Kneipe mit lauter Voodoo-Zeug an den Wänden – ein Belgier. Selbst das letzte Bollwerk der Authentizität, die Zigaretteverkäufer aus Vietnam, sind nicht viel mehr als ein durch Fernsehserien und Polizeieinsätze entstandenes Klischee.

Ullstein Taschenbuch, 2006

Au trecut câteva zile bune de când am terminat de citit cartea și de fiecare dată când o văd nu pot să nu zâmbesc. A fost… perfectă. Și nu spun asta doar pentru că apar pisici în ea

De fapt, pisicile sunt doar un pretext ca Olga Kaminer să își povestească viața. Da, fiecare capitol poartă numele unei pisici din perioada pe care Olga o descrie, dar ele sunt doar niște personaje secundare. Atunci ce-i așa fain la cartea asta? Totul, de la felul haios în care e scrisă (limbajul este unul colocvial, deci nu am stat toată ziua cu dicționarul în brațe, ceea ce înseamnă că am putut să mă bucur de fiecare pagină fără prea multe întreruperi), la întâmplările neobișnuite prin care ea sau prietenii ei au trecut și, evident, pisicile, fiecare cu apucăturile și obiceiurile ei.

Olga Kaminer a fost mereu înconjurată de pisici, chiar dacă nu toate erau ale ei. Pe unele a fost nevoită să le lase în grija unor prieteni pentru o anumită perioadă de timp și nu le-a mai recuperat niciodată. Cu altele au ajuns să crească propriii ei copii. O mare parte din carte se axează pe viața ei de studentă în Leningrad și, recunosc, încep să cred că rușii (și pisicile lor) sunt niște țicniți. De exemplu, jocul preferat al unui motan era să se arunce de la etaj, dacă se poate direct în capul trecătorilor. Alt motan era vorbăreț, adică nu tăcea nici 10 minute, mereu ”miau-miau-miau”. Pe lângă un amic cartofor care ajunge să candideze pentru postul de primar al orașului, Olga a avut un prieten care nu se înțelegea deloc cu pisica ei. Relația dintre ei era atât de proastă, încă tipul a ajuns să închidă pisica în frigider pentru vreo 3 ore!!!

Für Alex war Patrizias anarchisches Verhalten eine Herausforderung. Er machte es sich zur Hausaufgabe, die Katze erziehen. Einmal sperrte er sie in der Toilette ein. Sie rächte sich dafür, indem sie sechs Rollen Toilettenpapier zerfetzte. Auch Patrizia versuchte, Alex zu erziehen. Sie fand seine Fotoutensilien – Fotopapier nebst Chemikalien – und vernichtete sie. Alex sperrte sie auf dem Balkon ein. Patrizia pinkelte in seine Schuhe. Alex schmiss ihre Fischkonserven weg, Patrizia kalute ihm seine Bulette direkt von Teller. Der Krieg zwischen Mensch und Tier daurte an.

Ăsta da război conjugal!

Cu ocazia asta am mai descoperit încă o editură pe care nu o știam și care pare să aibă multe cărți drăguțe. Eh, data viitoare când merg la vio în vizită, o să mă întorc cu mai mult de două cărți.

…oder die Suche nach dem Glück

Editura Piper, 2006

Mi-am propus să îmi cumpăr o carte din fiecare oraş pe care-l vizitez. În octombrie 2008 am fost în Viena, de unde m-am întors cu cartea asta. Am intrat într-un anticariat cu gândul să-mi iau o carte în engleză şi am ieşit de acolo cu o traducere în germană. Mi s-a părut că limbajul este accesibil şi că o să o pot citi fără probleme. Aşa a şi fost… la a patra încercare. Timp de doi ani de zile am început de trei ori cartea şi de trei ori am abandonat-o după primul capitol. Nu că nu mi-ar fi plăcut, dar nu ştiu… ceva nu mergea.

Zilele trecute mi s-a făcut dor să citesc ceva în germană şi cum celelalte cărţi pe care le am sunt mai dificile şi mi-ar fi luat vreo două-trei săptămâni ca să le termin, am spus să îi mai dau o şansă lui Hector. Nu mă dau în vânt după cărţile care au în titlu cuvântul “fericire”, dar spre norocul meu, călătoria lui Hector nu este una care nu vrea să-mi dea lecţii despre viaţă, ci vrea să-mi arate frânturi din viaţa altora.

Hector este un psihiatru care, după ce a ascultat atâţia oameni plângându-se de cât de nefericiţi sunt, a hotărât să facă o călătorie în jurul lumii ca să afle ce îi face pe oameni fericiţi şi astfel să poată să îşi ajute mai bine pacienţii. Noah, un pic de self-help există în carte, dar se referă mai mult la cum îl schimbă pe Hector oamenii pe care îi întâlneşte şi experienţele prin care trece. Iar întrebările pe care le pune tuturor persoanelor pe care ajunge să le cunoască sunt: “Eşti fericit?” şi “ce te face fericit?”. De-a lungul călătoriei a adunat “reguli despre fericire”, iar la final avea o listă cu 23 de astfel de reguli.

De fapt, cred că mai bine le-aş numi observaţii pentru că nu prea există reguli atunci când e vorba de fericire. Chiar dacă fiecare e fericit în felul lui, există anumite şabloane în care se încadrează ceea ce ne face fericiţi:

Geliebt werden
Geld
Sich nützlich fühlen
Freundschaft
Gesundheit
Sozialer Status
Arbeit, die man liebt
Feste feiern
Glück der Mensch, die man liebt
Innere Heiterkeit

Cel mai bine ar fi dacă le-am avea pe toate, dar dacă e un sfat pe care cartea astea vrea să-l transmită acela e să încercăm să fim fericiţi cu ce avem. Din nou, ar fi foarte bine dacă am putea face asta

Mi-a plăcut să mă plimb prin lume cu Hector şi mi-a plăcut şi mai mult că nu a încercat să mă îndoape cu sfaturi stupide despre cum să-mi trăiesc viaţa. Prin urmare, călătoria noastră a fost una cât se poate de plăcută. Şi nici nu a durat atât de mult încât să mă plictisească. Doar finalul a fost cam prea dulce pentru mine. Dar nu poţi să le ai pe toate, nu?

Rororo Verlag, 2000

Lustige Seiten von Brustkrebs:
1. Du lässt dir die Haare kurz schneiden, weil sie dir eh ausfallen, und siehe da, die Frisur steht dir gut. Du nimmst dir vor, nie wieder eine andere zu tragen.

Eu nu pot să văd nici un “aspect amuzant” al cancerului la sân. Una dintre bunicile mele a murit de cancer la sân şi în secret sunt cât se poate de speriată că într-o zi o să sufăr şi eu de aşa ceva. Aşa că am citit cartea asta cu sufletul la gură (şi dicţionarul aproape) şi am rămas cât se poate de impresionată de tăria de care Ruth a dat dovadă.

La 32 de ani a aflat că suferă de cancer la sân şi că nu se poate opera. I s-a spus că are 80% şanse să trăiască încă 5 ani. Apoi şansele au scăzut la 50%. Ruth a murit la un an după ce a fost diagnosticată. Avea 33 de ani, un soţ pe care-l cunoscuse cu 12 ani în urmă şi doi gemeni de doi ani. Plus familie, plus prieteni, plus cititorii din The Observer, care au fost alături de ea pe toată perioada bolii ei.

Ruth era jurnalistă, scria pentru diverse ziare şi reviste in UK şi nu s-a oprit din scris decât atunci când a fost mult prea slăbită. Cărticica e o culegere de e-mailuri, scrisori şi articole de-ale ei, toate din perioada în care era bolnavă. Mă aşteptam să dau peste o tipă care se întreba repetat “de ce eu?” şi care se văicărea tuturor prietenilor de starea ei, de ce o să se întâmple cu copiii ei după, de faptul că e prea tânără pentru aşa ceva etc. În schimb, am dat peste o tipă care făcea haz de nacaz, care dădea impresia că s-a împăcat cu gândul că trebuie să moară mai repede decât se aşteptase vreodată şi care nu voia să facă o tragedie din toată situaţia.

Mi s-a părut incredibil de curajoasă şi stăpână pe sine, cel puţin în relaţia ei cu ceilalţi. S-a luptat cu boala, a încercat tot, de la chimioterapie, la ierburi chinezeşti, tot ce i-a fost recomandat. Din păcate, a fost prea târziu ca să mai poată face ceva. Nu ştiu cum se poate împăca o persoană cu vestea că are o boală incurabilă şi că urmează să moară. Nu ştiu dacă într-adevăr poţi accepta o aşa sentinţă. Mi s-a părut incredibil că le scria prietenilor despre boala ei ca despre ceva normal; le scria despre tratamente eşuate şi despre cum îi cădea părul; despre cum a preferat să renunţe la tot felul de terapii alternative şi să cheltuiască sute de lire pe tot felul de nimicuri care o făceau să se simtă bine pe moment.

Nu mai ştiu ce să zic despre cartea asta, decât că toate micile mele nemulţumiri şi griji au dispărut în cele 3 zile cât am fost alături de Ruth. Nimic nu e mai înspământător decât moartea.

Aici puteţi citi un fragment din carte şi poate vă încumetaţi să o şi cumpăraţi.