Rainbow Books

Es wird mir fehlen, das Leben

Monday ~ February 8th, 2010 20:46 by ionuca Posted in .de, 2010, Citate, Recomandari

Rororo Verlag, 2000

Lustige Seiten von Brustkrebs:
1. Du lässt dir die Haare kurz schneiden, weil sie dir eh ausfallen, und siehe da, die Frisur steht dir gut. Du nimmst dir vor, nie wieder eine andere zu tragen.

Eu nu pot să văd nici un “aspect amuzant” al cancerului la sân. Una dintre bunicile mele a murit de cancer la sân şi în secret sunt cât se poate de speriată că într-o zi o să sufăr şi eu de aşa ceva. Aşa că am citit cartea asta cu sufletul la gură (şi dicţionarul aproape) şi am rămas cât se poate de impresionată de tăria de care Ruth a dat dovadă.

La 32 de ani a aflat că suferă de cancer la sân şi că nu se poate opera. I s-a spus că are 80% şanse să trăiască încă 5 ani. Apoi şansele au scăzut la 50%. Ruth a murit la un an după ce a fost diagnosticată. Avea 33 de ani, un soţ pe care-l cunoscuse cu 12 ani în urmă şi doi gemeni de doi ani. Plus familie, plus prieteni, plus cititorii din The Observer, care au fost alături de ea pe toată perioada bolii ei.

Ruth era jurnalistă, scria pentru diverse ziare şi reviste in UK şi nu s-a oprit din scris decât atunci când a fost mult prea slăbită. Cărticica e o culegere de e-mailuri, scrisori şi articole de-ale ei, toate din perioada în care era bolnavă. Mă aşteptam să dau peste o tipă care se întreba repetat “de ce eu?” şi care se văicărea tuturor prietenilor de starea ei, de ce o să se întâmple cu copiii ei după, de faptul că e prea tânără pentru aşa ceva etc. În schimb, am dat peste o tipă care făcea haz de nacaz, care dădea impresia că s-a împăcat cu gândul că trebuie să moară mai repede decât se aşteptase vreodată şi care nu voia să facă o tragedie din toată situaţia.

Mi s-a părut incredibil de curajoasă şi stăpână pe sine, cel puţin în relaţia ei cu ceilalţi. S-a luptat cu boala, a încercat tot, de la chimioterapie, la ierburi chinezeşti, tot ce i-a fost recomandat. Din păcate, a fost prea târziu ca să mai poată face ceva. Nu ştiu cum se poate împăca o persoană cu vestea că are o boală incurabilă şi că urmează să moară. Nu ştiu dacă într-adevăr poţi accepta o aşa sentinţă. Mi s-a părut incredibil că le scria prietenilor despre boala ei ca despre ceva normal; le scria despre tratamente eşuate şi despre cum îi cădea părul; despre cum a preferat să renunţe la tot felul de terapii alternative şi să cheltuiască sute de lire pe tot felul de nimicuri care o făceau să se simtă bine pe moment.

Nu mai ştiu ce să zic despre cartea asta, decât că toate micile mele nemulţumiri şi griji au dispărut în cele 3 zile cât am fost alături de Ruth. Nimic nu e mai înspământător decât moartea.

Aici puteţi citi un fragment din carte şi poate vă încumetaţi să o şi cumpăraţi.

3 Comments

Ein Engländer in Paris

Monday ~ November 23rd, 2009 11:08 by ionuca Posted in .de, 2009, Citate, Recomandari

Piper, 2006

Nici nu vreau să calculez câte săptămâni am tot citit pe cartea asta. De foarte mult ori mi-a venit să o pun de-o parte şi să încep un roman pe care să-l citesc cap-coadă în câteva zile şi nu tot câte 15-20 de pagini pe zi, în cel mai bun caz. M-am ambiţionat după ce am citit Der Junge im gestriften Pyjama şi am crezut că toate cărţile o să meargă la fel de uşor ca aia, dar germana mea e încă la un nivel destul de basic. Măcar acum nu mai poate mama să spună că sunt lipsită de ambiţ - vezi, mama, tot am terminat-o şi pe asta!

Cartea, săraca de ea, nu are nici o vină, ba mai mult, e chiar foarte faină! Chiar şi cu bruma de germană pe care o ştiu tot am râs pe alocuri, mult mai mult ca în cazul altor cărţi pe care scria mare “o povestes nespus de amuzantă” sau alte bălării PR-istice.

Paul West (pe numele lui franţuzesc Poll Wess) e un tânăr englez care pleacă în Paris ca să le deschidă francezilor ceainării tipic englezeşti. Dar dacă în Londra cafenelele franceze pe care le-a înfiinţat au fost un mare succes, ceainăriile din Paris nici măcar nu apucă să prindă contur. Echipa lui nu-şi dă interesul, angajatorul său are altele mai importante pe cap, aşa că lui Paul nu-i rămâne altceva decât să încerce să devină un parizian pentru un an.

Dar nu e uşor. Obiceiurile sunt altele, normal, francezii nu prea vorbesc engleză şi englezul nu prea vorbeşte franceză, comandă cafea cu lapte şi i se aduce cu totul altceva, trebuie să înveţe să ocolească merde-ul de pe stradă, aproape în fiecare lună au loc greve etc. Dap, nu e uşor deloc. Dar Paul e descurcăreţ şi reuşeşte să treacă peste toate diferenţele culturale, iar la final ajunge să se simtă ca unul de-al lor.

Wir sassen nebeneinander im Bett. Jeder mit seiner eigenen Taschenlampe. Ich führte mir die englische Übersetzung von Emile Zolas Le Ventre de Paris zu Gemüte, den Roman über die alten Pariser Markhallen. Alexa las die französische Übersetzung von Frauen sind von der Venus, Männer sind von einem Schweienplaneten, auf dem man ihnen beibringt, seine Partenerin nicht zu fragen, wo sie gerne ihren Abend verbringen möchte.

No Comments

Der Junge im gestreiften Pyjama

Tuesday ~ October 6th, 2009 20:35 by ionuca Posted in .de, 2009, Recomandari

Fischer Taschenbuch Verlag, 2009

Nu mi-a placut niciodata germana. In clasele I-IV am facut franceza si engleza si chiar daca uneori imi era greu sa pronunt anumite cuvinte in franceza mi-a placut limba. In generala, dirigintele meu, profesor de matematica, a stat si s-a gandit si a reusit sa-i convinga pe parintii nostri ca mai bine am face noi germana ca limba secundara, ca franceza e asa de usoara incat o putem invata singuri acasa. Mda, omul care nu stia nici o alta limba in afara de romana si care se plangea ca avem prea multe ore de romana si engleza s-a gasit sa isi dea cu parerea cat de usor sau de greu era sa inveti o limba straina. Dar nu am avut ce face: s-a votat sa invatam germana.

M-am chinuit cu limba din generala pana in facultate. Nici vorba sa ma obisnuiesc cu ea! Mi se parea la fel de rece si de urata ca la inceput. Nu mi-am dat silinta ca sa o invat, ca doar eu nu fac ceea ce nu-mi place. Si dupa ce am scapat de ea (masteratul il fac pe engleza), culmea, am inceput sa ma panichez ca o sa uit si putinul pe care l-am invatat. Asa ca m-am abonat la cateva bloguri in germana (astept recomandari!!!) si parca a inceput sa-mi placa limba.

Asa ca atunci cand am vazut la Octavian Der Junge im gestreiften Pyjama am stiut ca trebuie sa citesc cartea. Nu m-am gandit niciodata ca o sa ajung sa citesc si 150 de pagini in germana intr-o zi, ba mai mult, am fost cat se poate de incantata ca am inteles cam 80% din ce am citit. Ideea e ca sunt happy happy happy si m-am si ambitionat sa continui sa citesc in germana.

Cartea mi-a placut mult, mult de tot. Stiam de film, nu-l vazusem, dar ma gandeam ca daca s-a facut atata tam-tam pe seama filmului, sigur trebuie sa fie ceva carte comerciala. Dar dupa primele pagini am renuntat la ideile preconcepute si m-am imprietenit cu Bruno.

Bruno are noua ani cand familia lui trebuie sa se mute din casa cea cu cinci etaje (daca numeri si pivnita si mansarda) din Berlin si sa se stabileasca la Aus-Wisch, intr-o casa urata si doar cu trei etaje. Mai mult, Bruno trebuie sa se desparta de cei trei prieteni ai lui, de bunici, de oras, iar in locul in care locuieste acum nu are nici un prieten, nimeni cu care sa se joace. De-a dreptul tragic pentru un pusti de 9 ani!

Si toate acestea din cauza tatalui, care dupa ce a primit gradul de Kommandant si dupa vizita pe care Furor-ul le-a facut-o acasa, este nevoit sa se mute, si odata cu el toata familia, din ratiuni de serviciu. Toti sunt mandri de cum arata in noua uniforma, iar el este si mai mandru ca poate sa-si serveasca patria, in calitate de comandant al Aus-Wish-ului. Bunica e singura care se revolta si care nu este de acord cu “servirea patriei” in felul acesta:

<<Offenbar interessiert euch Soldaten nur das eine>>, sagte Großmutter und überging die Kinder völlig. <<Dass ihr in euren schönen Uniformen adrett ausseht. Ihr zieht euch fein an und dann erledigt ihr schreckliche, schmutzige Dinge. Ich schäme mich. Aber ich gebe mir die Schuld, Ralf, nicht dir.>>

Defectul pe care multi i l-au reprosat personajului Bruno este naivitatea. Nu stie cu ce se ocupa tatal sau, nu realizeaza ca ei s-au mutat in alta tara, nu are habar ce e cu zidul pe care-l vede de la geamul camerei sale si ce este cu oamenii imbracati la fel si care se afla de cealalta parte a zidului. Pai, are 9 ani, nimeni nu vorbeste in casa despre ce se intampla dupa zid, despre cine sunt acei oameni si ce cauta ei acolo. A dus mereu o viata privilegiata: a avut servitori care sa ii impacheteze hainele, sa-i serveasca mancarea, sa-l ia de la scoala, masa se servea la ore fixe. Mie naivitatea lui mi se pare justificata.

Ramane la fel de naiv si dupa ce il intalneste pe Schmuel. Schmuel e un baiat tot de 9 ani, doar ca el se afla de cealalta parte a zidului. Cei doi baieti ajung sa petreaca dupa-amiezi intregi povestind, pentru ca de jucat nu se puteau juca: ii despartea zidul. Fata de Bruno, care mereu pune intrebari si tot nu poate sa priceapa ce e cu viata de dupa zid, Schmuel pare ca accepta situatia. Nu se revolta, nu se plange. Viata lui s-a schimbat radical, iar el este atat de calm.

Mi-a placut sa petrec trei zile cu Bruno, chiar daca spre final m-am intristat. Dar nici nu avea cum sa fie altcumva o asemenea carte. Naivitatea lui Bruno te mai face sa uiti de ce se intampla de cealalta parte a zidului, dar nu te poate proteja la nesfarsit de ce este dincolo.

5 Comments