Rainbow Books

Editura pentru literatură, colecția Biblioteca pentru toți, 1966

Cred că tata a fost primul care mi-a recomandat Groapa când eram prin liceu. Am încercat să o citesc atunci, dar nu am reușit. O carte care începe cu niște gunoieri nu mă atrăgea deloc. Chiar și acum am reluat-o cu destul scepticism. Dar uite că a trecut o săptămână de când am terminat-o și nu doar că încă mă gândesc la ea, ci o și recomand tuturor cu care mă întâlnesc.

De la Moromeții încoace n-am mai dat peste o carte atât de… românească. În Moromeții m-am regăsit în lumea satului, iar în Groapa am descoperit mahalaua bucureșteană. Fascinantă lume! Săraci oameni! Groapa (de gunoi a) lui Ouatu este locul unde încep să își cumpere pământ și să-și ridice case din chirpici sau din scânduri ceferiști și alți muncitori din București. Pământul e ieftin, că doar e în mahala, dar ce contează, important e să fie al tău. E o lume destul de dezolantă: copiii umblă mai mult dezbrăcați, bărbații se trezesc cu noaptea-n cap și unii străbat tot orașul ca să ajungă la muncă, femeile robotesc toată ziua, dar tot mai primesc câte-o mamă de bătaie de la soț.

În mahala le merge bine cârciumarului, Stere, și cămătarului. În rest, multă sărăcie. Dar degeaba le este ciudă bărbaților că Stere se îmbogățește pe spinarea lor, când ei sunt cei care-i calcă pragul de bunăvoie în fiecare seară, după muncă. Ce antipatic mi-a fost Stere ăsta! După ce că se însoară cu Lina, care nici nu voia să-l vadă și pe care de fapt a forțat-o tatăl ei să-l ia, și primește banii de zestre ca să își ridice o casă mare, evident că-și găsește pe alta pe la Drăgășani, pe unde mergea el să cumpere vin pentru crâșmă. Iar în timp ce acasă o pune pe Lina să facă economii și nu o scoate în oraș că, deh, prea mult risipă, ibovnicei îi cumpără salbă de aur, cercei etc. Ca să nu mai zic cât m-a revoltat episodul cu nunta lor! Lăutarii, nașii, mersul la biserică, strigarea darurilor au fost cum au mai fost, dar episodul cu cearșaful pătat de sânge pe care mătușile Linei îl flutură prin fața nuntașilor și toți aclamă virilitatea mirelui și fecioria miresei m-a scârbit de numa’! Iar apoi, nu înțeleg cum vine treaba cu zestrea. Îl plătești pe ginere să te scape de propria ta fată? Nici nu îl cunoști bine, îi încredințezi propriul copil și îi mai dai bani pe deasupra? BLEAH! Vai de fetele care au trecut prin așa ceva și care, din păcate, în unele țări (și mai mult ca sigur că și pe la noi) încă sunt forțate să se mărite cu bărbați pe care nu-i iubesc și nu-i vor…

Pe lângă muncitorii din Cuțarida, mahalaua are și hoții ei. Gașca lui Bozoncea fură de la oricine – de la văduve, de la negustori de prin târguri, de la oameni de pe stradă etc – și orice – așternuturi, cai, portofele etc. Iar după ce vând bunurile furate, petrec cu lăutari și femei, se îmbuibă cu mâncare și nu se gândesc niciodată la cum va fi a doua zi. Sunt liberi ca pasărea cerului, mereu pe fugă, mereu puși pe fapte mari.

Am apreciat mult limbajul cărții. Fără cuvintele picarești, cartea ar fi fost bunicică, dar cu ele este fantastică! Îmi pare rău că nu le-am notat pe cele mai interesante, dar e de-ajuns să deschizi cartea la întâmplare și să dai peste replici care să te facă să zâmbești.

Începură masa cu o gozbă năprasnică, în care nevasta cârciumarului fărâmase piper, salată, roșii și brânză moldovenească cu bucăți subțiri de vinete și inimi tocate.
Mâncarea sârbească era pentru apelpisire.
Iuțeala le făcuse râie în gâturi.
- Toarnă, Treanță, molan Stăpânului! se răsti Oacă la ăl bătrân.
Mână-mică le trăgea chiulul la băutură. Piele băgă de seamă.
- Bă, astâmpără-te, îi strigă, că doar n-oi avea pâlnie de argint în beregată!
Sandu nu se sinchisi. Uscase o sticlă pe dinăuntru. Ceru lui Paraschiv o bucată de pâine:
- Rupe-mi și mie din bucla aia un coltuc!
Se băteau calicii de foame la gura lui.

Un lucru care nu mi-a plăcut deloc a fost propaganda pro-socialistă dintr-un capitol. Autorul prezintă cât de greu le este tramvaiștilor, cum muncesc de dimineața până seara pe un salariu de nimic, cum angajatorilor nu le pasă de soarta lor etc. Evident, se organizează întâlniri ale roșiilor, se pun la cale greve etc. Recunosc, îmi era milă de muncitorii ăia, dar comunismul nu e o soluție. Noi știm asta acum, lui Eugen Barbu poate i se părea că e cea mai bună opțiune.

În schimb, ce mi-a plăcut cel și cel mai mult au fost descrierile Bucureștiului. Am citit cu sufletul la gură cum orașul ăsta se extindea, creștea, se transforma treptat în ceea ce e azi (sau, mai bine zis, în ceea ce a fost înainte ca Marele Arhitect să demoleze tot ce nu-i plăcea…). Ar trebui să citesc o monografie a Bucureștiului sau măcar Străzi vechi din Bucureștiul de azi, pe care o am de secole și pe care am răsfoit-o, dar nu am citit-o din scoarță-n scoarță.

Către gară, se ridicaseră prăvălii noi de cărămidă. Acestea luaseră locul vechilor maghernițe, căzute sub târnăcop. Se schimbaseră firmele, pe ziduri se ridicau litere și nume noi. Forfota crescuse. Aici se înțeleniseră câțiva comercianți puternici, care învârteau banii pe degete: unul Nicolaie Curcuman, de avea fierărie într-o hală rece și înaltă, unde ținea țiglă, tablă de acoperit casele, în foi împachetate, tuburi de fontă, cuie, chingi, dreve, șine pentru betonul armat, clanțe, broaște, tot ce voiai; unul Manole Dulămiță, cu magazin de încălțăminte, de la care târguiau țăranii din Ilfov, veniți la București după treburi, negustorii și toate mahalalele dimprejur; unul Isidor Katz, c-o stămbărie întunecoasă, adăpostită între patru pereți igrasioși, și Ilie Arghir, de vindea harnașamente de cai, pinteni pentru ofițeri, zăbale, cuie de cizmărie, tovali, pingele, tocuri de cauciuci, petlițe și alte nimicuri. Deasupra ușii largi și înalte a prăvăliei lui noi spânzurase o firmă de patru metri lățime. Un zugrav îndemânatic scrisese pe ea: „La șaua lui Traian”, magazin de mărunțișuri și pielărie. Peste drum se țineau șelarii, pălărierii și croitorii. Dorobanțul, pe numele său adevărat Gheorghe Herghelegiu, ținea asortimente de dame, aranja mirese, voaluri și centuri, jartiere de elastic „Prima” și mosorele; pe lângă el era bodega „La ocaua lui Cuza”, care avea orchestră de balalaici și bufet bine asortat, apoi intrai în gura gării.

Mi s-a spus că celelalte cărți scrise de Eugen Barbu nu sunt nici pe departe așa de bune ca asta, deci o să mă opresc aici cu acest autor. În orice caz, am început anul cu o carte minunată. Sper să o țin tot așa.

 Am citit clasici de prin generală până prin a X-a, când am descoperit literatura contemporană. Pe atunci citeam și cărți de la bibliotecă, multe de pe la prieteni. Nu mă interesa prea mult ce citeam, dar mă pricepeam de minune să ascund romanele sub culegerile de matematică și să citesc pe furiș. Și, evident, dădeam peste cele mai bune cărți în perioada tezelor și nu mă puteam desprinde de ele: le citeam roasă de vinovăție pentru că știam că trebuia să mă pregătesc pentru examene, dar pur și simplu poveștile erau mai fascinante decât orice altceva.

Cum-necum, asta e prima carte de Jane Austen pe care o citesc. Scrisese Dragoș despre romanul ăsta și subiectul mi s-a părut interesant. Se pare că acum am din nou răbdare când vine vorba de clasici și din când în când îmi place să mă întorc în trecut.

Totul a fost așa de clar în cartea asta: cine sunt personajele simpatice, care sunt antipaticii, și nu aveam nici un dubiu despre cum urma să se termine. Eu doar am stat comod în pat și am lăsat personajele să-și vadă de treabă, știind că totul o să fie bine. Când citesc astfel de cărți mereu mă bucur că trăiesc în secolul XXI, că eticheta e mai degrabă inexistentă și că dacă nu-mi place o persoană pot foarte bine să o evit, nu trebuie să mă prefac că n-am nimic cu ea doar pentru că „așa se cuvine”. În romanul lui Austen, nu se cuvenea ca Anne, fiica mijlocie a unui baronet, să se mărite cu un ofițer de marină sărac. Ce conta că se iubeau, că el era bine-crescut! Așa că tatăl și sora mai mare au avut o atitudine dezaprobatoare față de logodna celor doi, iar prietena de familie, care ținea locul mamei și în care Anne avea încredere, o persuadează să rupă logodna. Șapte ani mai târziu, Anne e tot nemăritată, Frederick devine căpitan și câștigă o mulțime de bani de pe urma războaielor, iar destinul face ca cei doi să se reîntâlnească.

Jane Austen nu își iartă contemporanii: îi ridiculizează pe cei de viță nobilă și face din ei cele mai nesuferite personaje și are o afinitate pentru oamenii simpli, care au devenit cineva prin faptele și munca lor, și nu prin rangul moștenit. Nu mi-ar fi plăcut să trăiesc în epoca lui Austen pentru că nu știu cum aș fi reacționat față de acea etichetă și față de acele reguli nescrise: le-aș fi acceptat resemnată, m-aș fi revoltat și aș fi încălcat eticheta sau m-aș fi simțit în elementul meu? Oricum, mi se pare îngrozitor că Anne se considera deja neinteresantă și bătrână la 27 de ani, că soțul lui Mary (sora ei mai mică) nu simțea că e (și) de datoria lui să aibă grijă de educația copiilor, că era un adevărat ritual când voiai să vizitezi pe cineva și că trebuia să prezinți scuze elaborate când refuzai o invitație. Brrr, ce vremuri grele!

 Corgi Books, 1987

Începusem să citesc cartea asta prin anul I sau II, dar atunci nu m-a prins și am lăsat-o deoparte. Cum mi s-a făcut dor de Pratchett și nu puteam să trec la a XI-a carte din serie fără să o fi citit pe asta, am spus să-i mai dau o șansă. Evident, acum mi-a plăcut mult de tot.

Al optulea fiu al unui al optulea fiu este mereu ales să devină vrăjitor. De data asta, al optulea fiu al unui al optulea fiu a fost o fată. O fată vrăjitor nu s-a mai pomenit până acum, iar familia încearcă să o protejeze pe Esk și îi ascunde faptul că a fost aleasă să fie cineva. Dar nu ai cum să te împotrivești destinului, iar în cele din urmă o trimit pe Esk cu Granny Weatherwax în Ankh-Morpork. Când profesorii-vrăjitori de la Unseen University aud că o fată vrea să devină vrăjitor râd de ea și-i trântesc ușa în nas. Doar că mai târziu ajung să-i mulțumească pentru că a salvat lumea…

Îmi place așa de mult de Pratchett că știe cum să râdă (și să ne facă să râdem) de toate prejudecățile din ziua de azi. Ironiile lui sunt minunate, iar imaginația lui nu are limită. Nu cred că am mai întâlnit un scriitor de care să mă îndrăgostesc atât de repede și de profund. Nu îl dau pe Pratchett pe 10 Murakami, iar o lume ca Discworld nu o să mai fie nimeni în stare să inventeze. Sunt convinsă că după ce o să termin de citit toate cărțile lui o să le iau iar de la capăt și tot așa.

Vintage, 2009

Evident că am folosit sintagma din titlu de câte ori am avut ocazia, zicându-mi că ar trebui totuși să văd ce e cu cartea din care vine…

Se pare că cele mai bune cărți se citesc neprogramate, „din greșeală” chiar. Eram în metrou, în drum spre serviciu, când am terminat cartea pe care o citeam. Am strâmbat din nas la cărțile de pe reader pe care îmi propusesem să le citesc și m-am uitat la ce aveam prin celelalte fișiere, mulțumită lui Béranger Așa am văzut A Room With a View și mi-am spus că acum chiar trebuie să o citesc.

Nu pot să descriu cât de încântată am fost încă de la primele pagini! Știam că din când în când e bine să mai faci câte-o pauză de la ce citești în mod obișnuit, dar nu credeam că un „clasic” o să îmi placă așa de mult! Cred că Forster m-a cucerit cu limbajul și abia apoi cu subiectul propriu-zis. (Și tocmai din cartea asta nu o să pot scrie nici un citat pentru că readerul e foarte mofturos atunci când e vorba de „îndoit colțurile” paginii și deși spune că bookmark added successfully, îți dai seama că de fapt e unsuccessfully când vrei să recitești paragrafele care ți-au plăcut și nu ai cum să le mai găsești Gata, nu mă mai plâng, revin la carte.)

Lucy Honeychurch vizitează Italia însoțită de verișoara ei mai în vârstă, Charlotte. Cred că însoțitoare e termenul cel mai potrivit, din moment ce pe vremea aia (cartea a fost publicată în 1908) o domnișoară avea nevoie de cineva care să o supravegheze mai mereu… În timp ce se aflau în Florența ajung să-i cunoască pe domnul Emerson și pe George, băiatul lui. Domnul Emerson are idei cam liberale și e obișnuit să își spună mereu părerea, fără să țină cont de etichetă, și l-a crescut pe George să facă ce-i spune inima, și nu societatea. Evident că Charlotte încearcă să o țină pe Lucy cât mai departe de cei doi… Mi s-au părut foarte faine paginile alea de început, în care era descrisă atmosfera din pensiunea de acolo, modul scorțos în care interacționau oamenii, eticheta care trebuia respectată pentru că altfel erai privit de sus și vorbit pe la spate etc., toate într-o engleză absolut minunată!

Mi-a plăcut modul în care au fost construite personajele: știi din prima care îți sunt antipatice și care nu și poți să ghicești cam cum o să se desfășoare acțiunea, dar fără să pierzi ceva din farmecul lecturii. Astfel, am simpatizat-o pe Lucy și am strâmbat din nas de fiecare dată când Charlotte își făcea apariția. L-am detestat pe Cecil, logodnicul lui Lucy, pentru că era un snob și jumătate și ar fi vrut să facă din ea o… o domnișoară de salon și mi-au plăcut Emersonii tocmai pentru că erau diferiți, ciudați, nelalocul lor pentru vremurile alea.

Cartea asta a fost ca a shortbread cookie (care sunt cei mai buni biscuiți din lume!!!): cu vreo 80% unt, dar și cu puțiiină sare; clasică până-n pânzele albe, dar cu o doză de nonconformism

Vintage Classics, 1999

E prima carte de Iris Murdoch pe care o citesc şi sunt multe şanse să fie şi ultima. Aveam nevoie de o carte groasă pe care să o iau cu mine în Germania şi cum asta stătea în bibliotecă de ceva vreme, m-am gândit că e ocazia perfectă să o citesc. În plus, primise premiul Booker Prize, avea un titlul promiţător, ce să mai, mă aşteptasem să mă dea pe spate.

Charles Arrowby este un faimos regizor de teatru și dramaturg, care pe la șaizeci de ani se hotărăște să se retragă din lumea teatrului. Își cumpără o casă pe malul mării, într-un sătuc englez, și își petrece zilele înotând în mare, bucurându-se de priveliște și scriindu-și povestea vieții. Nu știu de ce, dar mie Charles mi-a fost antipatic de la bun început. Nu-mi plac cuceritorii/cuceritoarele în general, iar el a fost un mare Don Juan la viața lui. Trecea de la o prietenă la alta fără să-i pese că săracele fete erau înnebunite după el, fără să se gândească la cât suferă din cauza lui. Iar acum stă liniștit și scrie despre ele.

Dar liniștea lui nu durează mult. Încetul cu încetul, vechi iubite dau buzna peste el, una i se aruncă la picioare și îl imploră să o primească înapoi, alta îl amenință că dacă îndrăznește să fie cu altă tipă o să aibă ea grijă să-i transforme viața într-un iad etc. Ba mai mult, într-o zi, în timp ce se plimba prin sat, o vede pe Hartley, prietena lui din tinerețe, singura fată pe care a iubit-o.

Iar de la întâlnirea cu Hartley, povestea mi s-a părut de-a dreptul enervantă. Deși aceasta este căsătorită, Charles încearcă să o convingă să își părăsească soțul și să fugă cu el. Are impresia că pot lua totul de la capăt, că nimic nu s-a schimbat în toți acei ani în care nu s-au văzut. Pe de altă parte, căsătoria lui Hartley nu e tocmai fericită, dar ea nu concepe să-și lase soțul. El m-a exasperat cu declarațiile de iubire și cu modul în care vedea lucrurile, ea m-a enervat că se încăpățâna să rămână într-o căsnicie care nu mergea, așa, doar de dragul inerției.

Luată pe fragmente, cartea mi-a plăcut. Erau anumite pasaje absolut minunate! Dar per total… zău că nu știu cum de am terminat-o de citit!

Editura Eminescu, 1973

Eram in primul an de facultate, mutata de cateva saptamani in Bucuresti. Intr-o zi ma intorceam din oras, cand in fata blocului meu vad o tanti care statea langa doua cutii cu carti. Ma opresc, ma uit la ea, o intreb ce face cu cartile. Cica ea doar le pazeste; de fapt, cartile sunt ale unei vecine, care are de gand sa le arunce. Am facut ochi mari. Asa ceva mi se parea de neconceput! Cum sa arunci carti?! OMG! Cand tanti a vazut cat de revoltata eram, mi-a dat voie sa imi aleg niste carti pe care sa le salvez. Nu imi suradea ideea de a fi prinsa in timp ce hmmm… furam (?) cartile cuiva, asa ca m-am multumit cu ce am gasit deasupra: Anna Karenina si Arcul de triumf.

Si, intr-un final, dupa 3 ani de zile, am ajuns sa citesc Arcul de triumf. Inceputul mi s-a parut tare promitator: Ravic, un imigrant german stabilit la Paris, devine salvatorul lui Joan, o alta imigranta. A fost omul potrivit, la timpul potrivit, la momentul potrivit. Datorita lui Joan nu se mai sinucide. E de la sine inteles ca cei doi ajung sa formeze un cuplu in cele din urma.

Mi s-a parut destul de camilpetrescian Remarque, mai ales in ce priveste atitudinea anti-razboi a lui Ravic si faptul ca Joan nu e in stare sa-l astepte cand e deportat si isi gaseste pe cineva care sa o intretina. El e cel fidel, cel care abia asteapta sa se intoarca in Paris ca sa fie din nou cu ea, pe cand ea isi gaseste un protector la care nu poate, nu vrea sa renunte.

Cred ca ar fi fost banala povestea lor daca ea ar l-ar fi asteptat - just another love story. Pe de alta parte, prea e integru Ravic. E un tip asa de puternic si care face mereu doar ceea ce trebuie, incat mi s-a parut putin enervant.

Aveam asteptari destul de mari de la cartea asta, dar in cele din urma ramane in categoria cartilor asa si asa.