Rainbow Books

Arcul de triumf

Saturday ~ September 19th, 2009 14:25 by ionuca Posted in 2009, Clasici, So und so

Editura Eminescu, 1973

Eram in primul an de facultate, mutata de cateva saptamani in Bucuresti. Intr-o zi ma intorceam din oras, cand in fata blocului meu vad o tanti care statea langa doua cutii cu carti. Ma opresc, ma uit la ea, o intreb ce face cu cartile. Cica ea doar le pazeste; de fapt, cartile sunt ale unei vecine, care are de gand sa le arunce. Am facut ochi mari. Asa ceva mi se parea de neconceput! Cum sa arunci carti?! OMG! Cand tanti a vazut cat de revoltata eram, mi-a dat voie sa imi aleg niste carti pe care sa le salvez. Nu imi suradea ideea de a fi prinsa in timp ce hmmm… furam (?) cartile cuiva, asa ca m-am multumit cu ce am gasit deasupra: Anna Karenina si Arcul de triumf.

Si, intr-un final, dupa 3 ani de zile, am ajuns sa citesc Arcul de triumf. Inceputul mi s-a parut tare promitator: Ravic, un imigrant german stabilit la Paris, devine salvatorul lui Joan, o alta imigranta. A fost omul potrivit, la timpul potrivit, la momentul potrivit. Datorita lui Joan nu se mai sinucide. E de la sine inteles ca cei doi ajung sa formeze un cuplu in cele din urma.

Mi s-a parut destul de camilpetrescian Remarque, mai ales in ce priveste atitudinea anti-razboi a lui Ravic si faptul ca Joan nu e in stare sa-l astepte cand e deportat si isi gaseste pe cineva care sa o intretina. El e cel fidel, cel care abia asteapta sa se intoarca in Paris ca sa fie din nou cu ea, pe cand ea isi gaseste un protector la care nu poate, nu vrea sa renunte.

Cred ca ar fi fost banala povestea lor daca ea ar l-ar fi asteptat - just another love story. Pe de alta parte, prea e integru Ravic. E un tip asa de puternic si care face mereu doar ceea ce trebuie, incat mi s-a parut putin enervant.

Aveam asteptari destul de mari de la cartea asta, dar in cele din urma ramane in categoria cartilor asa si asa.

5 Comments

To the lighthouse

Saturday ~ May 19th, 2007 2:09 by ionuca Posted in 2007, Books in English, Clasici, So und so

Nu cred ca as fi citit vreo carte scrisa de Virginia Woolf, daca nu ne-ar fi spus profesoara de texte ca daca nu citim To the lighthouse nu ne primeste in examen Nu ne-a dat prea multe detalii, dar ne-a spus ca este cartea ei preferata scrisa de V.Woolf si ca la baza este the flow of consciousness. Prima carte care mi-a venit in minte cand am auzit de asa ceva a fost Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi. Probabil ca mai normal ar fi fost sa ma gandesc la Proust si la a lui cautare a timpului pierdut, dar inca nu mi-am facut curaj sa citesc nici macar un volum din cele multe [evident ca nu sunt mandra de asta]. Revenind la cartea lui Camil Petrescu, e una dintre putinele carti din categoria “lectura obligatorie pentru scoala” care chiar mi-a placut [si cred ca sunt printre putinele fete care chiar cred ca Ela il insela pe Stefan ]. Auzind cat de frumos a vorbit profesoara despre carte si mai facand si legatura cu Ultima… intaia, am crezut ca To the lighthouse o sa fie pe gustul meu.

Cred ca am fost prea dura in postul trecut cand ziceam ca e foarte plictisitoare cartea. Acum, dupa ce am citit-o, mi-am dat seama ca nu e chiar asa plictisitoare. De fapt, nu ma plictisea, dar nu eram in the mood for it. Daca ar exista categoria “roman-ganduri”, tag-ul asta l-as pune cartii. Ganduri peste ganduri, coplesitor de multe ganduri. Si, cum zicea White Noise, iti trebuie o anumita stare ca sa citesti V.Woolf. Tocmai starea aceea imi lipsea mie

Mi-a placut in schimb impartirea cartii in cele trei parti. Imi era dor de rigurozitate, de clasicism. Trist mi se pare faptul ca, tocmai prima parte, cea care ar fi trebuit sa ma faca sa vreau sa citesc mai departe cartea, m-a facut sa casc si ochii sa mi se inchida si mana sa-mi alunece de pe eBook reader Stiu ca nu e frumos, dar chiar asa s-a intamplat. Ameer zicea ca ei i-a placut cartea dupa primele 150 de pagini. Asa a fost si la mine [imi pare tare rau ca nu pot sa-mi dau seama cam cat este o pagina raportata la un ecran de reader - mai ales ca intra in considerare si fontul diferit, de la ebook la ebook]; am trecut cu chiu, cu vai de prima parte [probabil ca nici nu mi-as fi dat osteneala sa o citesc toata, daca nu ar fi fost musai ], ca a doua parte sa-mi placa tare mult. Da, chiar mi-a placut! Totul era mai poetic, iar imaginea casei parasite in graba mi s-a parut mult mai frumoasa decat aceea a casei pline de viata si de oaspeti [cred ca e prima data cand aleg tristetea in locul bucuriei]. Din pacate, partea asta s-a terminat mult mai repede decat as fi vrut. A fost de-a dreptul foarte scurta in comparatie cu celelalte doua. Ultima parte mi s-a parut la fel ca prima: nu prea gaseam motive ca sa continuu sa citesc.

M-am chinuit ceva cu cartea asta. In dimineata cu examenul m-am trezit la 8 jumate ca sa o termin de citit; mai aveam cam 100 de “ecrane”. Chiar daca nu m-a incantat cartea, mi-a placut foarte mult atitudinea profesoarei. A fost cate se poate de receptiva la “critica” noastra asupra cartii [cu putin exceptii, nici colegilor mei nu le-a placut cartea ] si nu a fost deloc ofensata ca pentru noi nu a fost o lectura placuta.

O sa citesc candva [nu se stie cand ] si The waves. Poate o sa reusesc sa am acea stare de spirit necesara si chiar sa-mi placa ce citesc

5 Comments

Fructele pamantului

Tuesday ~ February 6th, 2007 0:01 by ionuca Posted in 2007, Clasici, So und so

Editura RAO

Ramona, o prietena draga mie, mi-a trimis cartea; ea o citise pe cand avea 14 ani si mi-a spus ca este una dintre cartile care au impresionat-o mult de tot. Din pacate, eu nu pot sa afirm acelasi lucru…

Am citit aproape toata cartea inainte sa caut ceva date despre autor. Stiam doar ca André Gide este un scriitor simbolist, in rest nimic. Eh, cu ocazia asta am aflat ca a luat Premiul Nobel pentru Literatura in 1947 si ca a fost homosexual. Nu ca astea ar influenta cu ceva parerea mea despre carte, dar mi-as fi dat mai repede seama de ce se intampla pe-acolo.

De fapt, in Fructele pamantului, nu prea se intampla nimic. Este o carte lipsita de actiune, cu personaje care sunt doar amintite. “Deoarece, ai bagat de seama, in cartea asta nu e vorba de nimeni. Nici eu chiar, nu sunt in ea decat Viziune.”  Gide ne spune in Prefata de la editia din 1927 ca, aceasta “este cartea, daca nu a unui bolnav, cel putin a unui convalescent, a unui tamaduitor, a unuia care a suferit. In insusi lirismul ei se afla excesul celui ce imbratiseaza viata ca pe un bun pe care era gata sa-l piarda.” Eu am inteles cartea ca pe una de initiere in ceea ce inseamna frumusete, sete de calatorie, viata, dar mai presus de toate, libertate. Descrierile din carte se bazeaza pe jurnalele lui Gide pe care acesta le-a scris in timpul multelor calatorii pe care le-a intreprins. Gide a calatorit si a scris… a calatorit si a scris…

“Am vazut Smirna, ca o fetita dormind; Neapole, ca o femeie lasciva care se scalda; si Zaguan, ca un cioban kabil, caruia apropierea zorilor i-a facut obrajii sa roseasca; Alger tremura de dragoste la soare si se topeste de dragoste noaptea.”

Unele dintre descrieri mi-au trezit si mie pofta de a ma afla oriunde altundeva decat aici; de a ma urca pe un vapor si a porni spre tari exotice; de a simti caldura soarelui tropical; de a zambi unor oameni cu care nu pot comunica in alt fel.

“Aceasta strada din Algeria se umplea spre pranz cu miros de anason si de pelin. In cafenelele maure din Biskra nu se bea decat cafea, limonada sau ceai. Ceai arab; dulceata piperata; ghimbir, bautura care evoca un Orient inca si mai nemasurat, si mai departat - si fada; - cu neputinta de baut pana la fundul cestii.”

Fiind o opera simbolista, sunt convinsa ca este mult mai complexa si cu intelesuri mai profunde decat am fost eu in stare sa percep. In afara de acele descrieri care ma faceau sa visez cu ochii deschisi, cartea nu mi s-a lipit de suflet. Si mi s-a parut si foarte greu de citit. Nu-mi pare rau ca am citit-o, dar nici nu o trec pe lista de “recomandari”.

13 Comments