Rainbow Books

Editura Humanitas Fiction, seria de autor Herta Müller, 2010, traducere din germană de Alexandru Șahighian

Nu voiam să încep cu orice carte scrisă de Herta Müller, ci o voiam tocmai pe asta. Martha a ascultat audiobookul imediat după ce apăruse în Germania și țin perfect minte cum stătea în pat și părea incredibil de tristă ascultând povestea din Leagănul respirației. Din ce mi-a povestit despre carte, am reținut cuvintele lagăr și foame. Apoi am văzut-o și am auzit-o pe Herta Müller la Ateneu, unde tot din cartea asta a citit. E clar că nu puteam să încep decât cu ea.

E adevărat tot ce ați auzit până acum despre scrisul ei (dacă nu ați apucat să citiți nimic de ea): e tăios, propozițiile sunt scurte, are anumite cuvinte pe care le repetă obsesiv, nu e deloc ușor de digerat. Dar i se potrivește de minune: mi se pare că stilul îi reflectă perfect personalitatea.

La început nu am știut de ce în 1945 doar unii dintre germanii din România au fost deportați în lagărele de muncă sovietice, printre care și tânărul Leo, personajul principal. A trebuit să ajung la cuvântul de încheiere ca să aflu că doar „bărbații și femeile cu vârste cuprinse între șaptesprezece și patruzeci și cinci de ani” au fost deportați – mi se pare normal să încep cu precizarea asta pentru că pe mine m-a frământat mult întrebarea „de ce nu și părinții lui Leo?”.

La fel cum evreii fuseseră transportați în vagoane de vite în lagărele de exterminare, așa și germanii din România fuseseră duși în lagăre de muncă. Leo și alții din orașul lui ajung într-un lagăr din Ucraina, unde rămân timp de cinci ani. Acolo sunt nevoiți să muncească din greu, să îndure frigul și foamea, să facă orice ca să supraviețuiască.

Viața de zi cu zi din lagăr era infernală. Pe lângă faptul că muncile pe care le făceau erau cât se poate de grele și normele inumane, evident că nu erau hrăniți cum trebuie. Primeau o bucată de pâine pe zi și o zeamă de varză dimineața și seara. Toți erau lihniți de foame, epuizați, demoralizați. Sunt crunte paginile în care Leo descrie cum răbda de foame, cum încerca să nu mănânce prea repede și să nu ia prea mult în lingură, ca la numărătoare să iasă mai multe linguri de supă, cum încerca să-și drămuiască bucata de pâine, astfel încât să-i ajungă și la masa de seara, cum, atunci când reușeau să se abțină și să nu o mănânce pe toată, făceau schimb unii cu alții pentru că li se părea că bucata altuia e mai mare, dar apoi, după ce trocul avusese loc, li se părea că fuseseră înșelați, că bucata primită e mai mică, iar cea pe care o dăduseră era de fapt mai mare. O bucată de pâine!

Foamea-i totdeauna prezentă.
Fiindcă-i prezentă, vine când vrea și cum vrea.
Principiul cauzal e cârpăceala Îngerului foamei.
Când vine, vine vârtos.
E cât se poate de limpede:
1 lopată cu vârf = 1 gram de pâine.

Pe lângă foame, trebuie să suporte ploșnițele, păduchii și puricii. Trebuie să se obișnuiască cu moartea și cu morții, ba chiar să profite de pe urma lor și să le ia hainele și rezerva de pâine, dacă au așa ceva, înaintea altora. Morții oricum nu mai au nevoie de ele. Merg la cerșit în satul de lângă lagăr și le oferă sătenilor cărbuni în schimbul mâncării. Cei mai norocoși au voie să meargă în târg, unde pot schimba sau vinde obiectele cu care au venit de acasă. Oricum în lagăr nu mai au nevoie de ele, deoarece cele mai prețioase lucruri din lagăr sunt zahărul și sarea, pe care le obțin cu greu.

De șaizeci de ani mă silesc noaptea să-mi aduc aminte de obiectele din lagăr. Ele sunt obiectele mele din valiza nocturnă. De la întoarcerea mea din lagăr, noaptea nedormită este o valiză din piele neagră. Iar valiza asta o port sub fruntea mea. Atât doar că de șaizeci de ani încă nu știu dacă nu pot dormi fiindcă vreau să-mi amintesc acele obiecte, ori tocmai dimpotrivă. Dacă nu cumva mă războiesc cu ele fiindcă oricum nu pot să dorm. Indiferent cum, noaptea-și face valiza ei neagră împotriva voinței mele, țin să subliniez. Trebuie să-mi amintesc împotriva voinței mele. Și, chiar dacă nu trebuie, ci o vreau eu însumi, tot aș prefera să nu trebuiască să vreau.

Îi înțeleg perfect pe cei care nu pot să uite, să treacă peste, să se comporte ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Poate că oamenii puternici sunt, într-adevăr, cei care nu se uită în urmă… Dar mie Herta Müller mi se pare cât se poate de puternică tocmai pentru alege să nu uite.

(Copertele de la seria Herta Müller mi se par foarte urâte!)

Dtv, 2010

Pentru mulți dintre prietenii mei un concediu cu părinții este ceva de neconceput. Eu încă sunt dispusă să merg în vacanță cu ai mei, dar știu din start că o nu o să fie o excursie perfectă. Avem păreri diferite despre ce înseamnă să vizitezi un oraș.

În schimb Christine (45) e nevoită să-l ia pe Heinz (73) cu ea în concediu. Heinz e un bărbat cât se poate de neputincios: pe lângă faptul că e daltonist și soția lui trebuie să-i aleagă mereu hainele, altfel arată ca un papagal, nu știe să gătească, e panicos și, în plus, e așa de obișnuit ca soția lui să aibă grijă de el, încât, practic, e pierdut fără ea. Iar Christine nu merge pe insula Norderney ca să se relaxeze, ci și ca să-și ajute prietena să renoveze barul pensiunii pe care o conduce. Și poate și să agațe pe cineva, că doar e încă tânără, singură, iar multe idile frumoase au loc vara, la mare.

Cartea e plină de scene amuzante de la prima până la ultima pagină. Mi-am dat seama că ăsta e genul de literatură pe care pot să-l citesc în germană, așa că m-am resemnat. Din fericire, nemții au simțul umorului, iar chick-liturile lor nu sunt rele deloc.

Heinz nu e deloc neputincios, așa cum îl descrie soția lui și cum vrea el să pară, ci e un moșulică activ și isteț. Știe când să facă pe obositul ca să scape de muncă și să plece la plajă și știe cum să delege activitățile, astfel încă el doar să stea pe margine și să dea ordine. Echipa de „meșteri” ajunge să fie formată din moși de peste 65 de ani, care mai mult încurcă lucrurile și care au niște idei cu totul deplasate despre cum ar trebui să arate noul bar.

Dar lucrurile devin și mai interesante când Christine se îndrăgostește de un oaspete de la pensiune, care se încadrează perfect în portretul-robot al unui escroc pe care poliția îl caută de ceva timp. Heinz este cel care își mobilizează moșii și îl ține sub supraveghere pe închipuitul escroc. În același timp are grijă să-i spună lui Christine, de câte ori are ocazia, că lui nu-i place tipul și că nu mai vrea s-o vadă vorbind cu el. Ce mai concediu!

Cartea se bazează în principal pe Heinz și situațiile pe care le creează. E genul de personaj care te enervează la culme, care nu știe când să se oprească, care crede că știe ce e mai bine pentru tine. Uneori bătrânii sunt de-a dreptul imposibili Părinții sunt de multe ori prea grijulii, chiar și atunci când copiii lor au 45 de ani.

 ”Wie spät war es denn?”
Ich vergrub meinen Kopf unter dem Kissen und murmelte etwas von: “Keine Uhr…”
“Wieso? Wo ist denn deine Uhr? Sag bloß, du hast sie verloren. Die haben wir dir zum Dreißigsten geschenkt, die war teuer.”
“Das war vor fünfzehn Jahren.”
“Na und? Dann ist sie jetzt antik und noch teuerer. Wo hast du sie denn das letzte Mal gehabt?”
“Papa!”
“Wir reden später darüber.”

Povestea are un final mult prea fericit chiar și pentru mine, dar ce roman chick-lit se termină prost? M-am bucurat să văd că încă mai știu ceva germană, păcat că nu am timp să citesc mai multe cărți. Sper totuși ca la vară să mă întorc cu câteva romane noi din Germania. Deși nu ar fi prima dată când aș spune asta și nu m-aș ține de cuvânt…

Virago Press Ltd, 2009

La master am avut o profă minunată. Cursul ei se numea „atelier de traduceri” și chiar asta făceam: traduceam câte 4-5 pagini de texte din diverse romane și la curs citeam ce am tradus, discutam de ce nu sună bine, veneam cu propuneri, iar la final ieșea o traducere super (așa e când colaborează mai multe minți luminate ). Am tradus dintr-o grămadă de autori contemporani, majoritatea femei, și nu țin minte să fi fost vreun fragment care să nu-mi fi plăcut.

Am cumpărat Home la recomandarea ei, dar și pentru că luase Orange Prize în 2009, iar ăla e un premiu în care am încredere. Dar nu știu ce n-a mers de data asta, că oricât m-am chinuit să-mi placă romanul și chiar dacă am lăsat o săptămână să treacă până să scriu despre el, crezând că dacă mă gândesc retrospectiv o să iasă mai mult în evidență părțile lui bune, pe mine m-a lăsat pur și simplu rece.

Acțiunea se petrece în Gilead, un orășel de provincie din America anilor ’60, unde toată lumea cunoaște pe toată lume și unde nimeni nu uită și nu iartă prostiile pe care le-ai făcut în adolescență. Reverendul Boughton are opt copii, dintre care Jack e singurul care-i dă de furcă. Este cel mai retras, cel care se furișează noaptea din casă și fură mărunțișuri de la vecini, cel care în facultate lasă o minoră însărcinată, după care rupe legăturile cu familia și dispare pentru 20 de ani.

Povestea mi se pare că, până la un punct, se mulează perfect pe pilda fiului risipitor, doar că Jack nu se cumințește nici după ce se întoarce spășit acasă. 20 de ani înseamnă mult, chiar foarte mult, iar când Jack ajunge înapoi în Gilead nu știe cum să se poarte cu tatăl și cu sora lui mai mică, Glory, care și ea își părăsise viața de dinainte, după ce așa-zisul logodnic o părăsise pe ea, iar acum stă în casa părintească și are grijă de tatăl lor, care e bătrân și bolnav. Le este greu să lase garda jos și să se apropie unul de altul – dar oare mai e posibilă o apropiere după atât timp? -, nu știu ce să își spună ca să nu pară că răscolesc trecutul. Din cauza asta atmosfera e sufocantă, am urât toate acele lucruri nespuse, dar care pluteau în aer, mănușile pe care le purtau când interacționau…

‘Yes’, her father said, ‘whenever I thought of him, he was always alone, the way he used to be, and I would wonder what kind of life he could have, with no one even to care how he was, what he needed. I realized that was the one thing I thought I knew, that he would be alone.’ He laughed. ‘Yes, that cost me a lot of grief, and I never thought to question it. I prayed about that more than any one thing, I believe.’

Iar apoi mai e problema religiei. Pe bătrân îl doare că Jack a renunțat la biserică, la religie, că a dispărut, și nu îi este greu să își imagineze că nu a dus o viață tocmai fără de păcat. Ar vrea ca fiul lui să se pocăiască, să revină pe calea cea bună, ca să poată muri împăcat că sufletul lui Jack va fi salvat. Dar evident că acesta nu poate și nici nu vrea să-l mintă, așa că atunci când Jack pleacă din nou, tatăl lui este tare amărât. Mă gândesc că e destul de frustrant pentru un reverend să aibă un fiu așa de „păcătos” și să nu poată să-l aducă pe drumul cel bun. De fapt, toți au ceva de regretat, toți sunt măcinați de frustrări, dar, în același timp, nu pot să se schimbe. Și cred că asta m-a deranjat foarte tare: că personajele nu se schimbă, că au același comportament de la început până la sfârșit. Eu cred că oamenii se schimbă, fie în rău, fie în bine, dar se schimbă.

Îmi pare rău, Marilynne Robinson, dar nu o să mă mai întorc niciodată în Gilead.

Paideia, 2008

M-am bucurat când am văzut o carte mai bine tehnoredactată și corectată decât Anii ’80 și bucureștenii,  dar după vreo 20 de pagini mi-am dat seama că nu o să fie nici pe departe la fel de interesantă.

Antologia (sau studiul sociologic, nu știu exact cum să-i spun) debutează în forță cu mărturii ale unor mineri care au luat parte la Mineriade. Unele amintiri sunt contradictorii – unii îl acuză pe Cozma, alții spun că nu el ar fi fost organizatorul – până la urmă „executanții” nu știu nici acum cine i-a chemat la București și de ce. În schimb am regăsit și aici povești despre „mineri în salopete curate” care îi urcau pe cei „în salopete murdare” în camioane și îi duceau în diverse părți din București ca să devasteze, să lovească, să sperie „huliganii”. Mulții chiar credeau că statul este amenințat de acei „huligani” și că ei trebuie să-i împiedice.

Privind acum retrospectiv, nu mai pot să cred că noi ne-am dus acolo ca să apărăm instituțiile statului, cred că mai degrabă a fost un joc politic făcut de… Iliescu. Și nu mi-e frică să spun asta, fiindcă în Constituția României scrie că am dreptul la opinie și eu cred că nimeni nu poate să-mi ia acest drept. El este de vină fiindcă a chemat minerii împreună cu liderul lor, ca apoi, când nu a mai avut nevoie de el, l-au înfundat cu 18 ani de pușcărie.

Cealaltă antologie mi s-a părut mai bună pentru că au fost mai mulți oameni intervievați, din cele mai diverse categorii sociale, și mi s-a părut mai convingătoare: dacă un profesor, un șofer, un inginer și o coafeză aveau aceleași nemulțumiri și sufereau de aceleași lipsuri, înseamnă că așa trebuie să fi fost. Dar dacă ai vreo doi oameni care povestesc despre cum au încercat să pună bazele unei afaceri, dacă ai încă vreo două mărturii despre cum se obțineau bursele de studiu în anii ’90 și despre ce însemna să fii student la o facultate particulară, mi se pare prea puțin. Clar e o altă abordare față de Anii ’80 și bucureștenii, doar că mie mi se pare mai fără substanță.

Clar e o carte care nu m-a impresionat, din moment ce nu mai țin minte aproape nimic în afară de poveștile minerilor. Ce-i drept, mi-a trezit anumite amintiri – cum mergeau ai mei cu marfă din România și o vindeau prin Ungaria, Polonia, Bulgaria și se întorceau cu marfă de acolo pe care o vindeau aici, cum au avut o masă în piață, iar în unele dimineți mă ducea tata la școală și de-abia încăpeam pe bancheta din spate a mașinii de lăzile cu produse, cum în vara de dinainte să intru în clasa întâi am mers la bunicii din Brăila și în drum spre casă ne-am oprit pe la prietenii alor mei din București și mi-a luat mama uniformă de acolo, uniformă pe care am iubit-o doar pentru că era din București, iar eu știam încă de pe atunci că aici o să locuiesc când o să fiu mare etc.

Iar textul lui Filip Florian despre gazetărie mi se pare mult prea bun și atipic pentru cartea asta (de altfel, asta a fost singura mea bucurie în 396 de pagini…).

Această perioadă comunistă ne-a deformat. Nu pot să gândesc altfel decât am fost obișnuit o viață întreagă. Eram prea mare când a venit Revoluția, eram prea bătrân, aveam niște reflexe formate. Visul ăsta al nostru – să-ți cumperi o pereche de blugi și un video… Ei, acu am vreo cinci video-uri acasă și perechi de blugi de nu mai pot să le număr, o parte nici nu le port. Reflexul a rămas. Reflexul „se poate aranja”, reflexul „trebuie să dai o șpagă, trebuie să ungi o rotiță”. Asta învățaserăm noi în perioada respectivă. Te duceai la doctor cu cartușul de Kent, te duceai la polițist cu pachetul de cafea. Ei, nu poți să uiți treburile astea. Or, generația noastră sunt cei care, la ora actuală, sunt conducătorii de firme. O parte dintre ei sunt mai deformați, o parte dintre ei sunt mai puțin deformați. Cei care sunt foarte deformați de politica comunistă sunt cei care, nici acum, nu doresc integrarea în Europa, nu doresc o concurență liberă, trag în continuare sforile în spate și și-o aranjează politic pe tot felul de relații, exact ce făceau în perioada respectivă. Atunci își aranjau un televizor color, acum își aranjează o scutire de impozit.

Berkley Publishing Group, 2011

Jackson, Mississippi, 1962. Skeeter are 23 de ani și tocmai a terminat facultatea. Se întoarce acasă până își va găsi o slujbă. Visează să devină ziaristă sau scriitoare sau ambele. Are părul creț și neîmblânzit, e mult mai înaltă decât majoritatea prietenelor ei, iar mama ei ar da orice să o vadă măritată.

Orice familie respectabilă din Jackson are o menajeră de culoare, care spală, calcă, gătește, are grijă de copii etc. O femeie bună la toate. O femeie care nu are voie să stea cu angajații la aceeași masă, să folosească aceleași tacâmuri, să folosească aceeași toaletă și câte și mai câte. O femeie pe care o plătesc prost, pe care o tratează de sus, de parcă ea nu ar avea sentimente, care trebuie să răspundă mereu cu „yes, ma’am” sau „no, ma’am” și care ar trebui să se considere norocoasă că are unde să lucreze. O femeie pe care o consideră murdară, despre care cred că e purtătoare de boli nemaiauzite, o femeie pe care, în majoritatea cazurilor, o tolerează. Dar care „face parte din familie”.

Două dintre aceste menajere sunt Aibileen și Minnie. Prima este tăcută și serioasă. Se înțelege foarte bine cu copiii și se pricepe să le ridice moralul și să-i încurajeze atunci când mamele lor albe nu-i bagă în seamă sau îi ceartă din te miri ce. Minnie e o bucătăreasă desăvârșită, e fâșneață și cu gura mare – nu se poate abține să nu comenteze înapoi, să nu fie „obraznică”.

Pentru Skeeter nu e deloc ușor să stea acasă cu ai ei, să vadă prăpastia care există între prietenele ei și menajerele lor. Așa că se hotărăște să facă ceva: vrea să intervieveze menajerele și să scrie o carte cu mărturiile lor – ce înseamnă să fii afro-american și să lucrezi pentru familii de albi, cum sunt tratate, care este cel mai frumos lucru pe care un alb l-a făcut pentru ele, dar și cea mai urâtă situație prin care au trecut etc. Evident, nimeni nu vrea să o ajute la început. E mult prea riscant să vorbești cu un alb în afara serviciului, darămite să te plângi de cum ești tratat! Chiar dacă pe față nimeni nu era rasist, existau niște legi nescrise foarte clare, care prevedeau până la cele mai mici detalii cum se desfășurau relațiile dintre albi și afro-americani. Nimeni nu vorbea despre ele, nimeni nu le punea la îndoială, însă puteai să o sfârșești foarte rău dacă le încălcai.

Am citit câteva recenzii la carte și la film și am fost contrariată să aflu că unii au luat cartea drept un roman rasist, de parcă dacă s-au întâmplat așa multe lucruri rele în acea perioadă, sigur nu s-a întâmplat nici unul bun. De parcă o relație mai apropiată dintre o albă și o negresă nu ar fi fost posibilă. De parcă autoarea a spus că a scris un studiu sociologic, nu un roman. E drept că nu prezintă atrocitățile comise de KKK, nu descrie scene violente în care afro-americani să fie schingiuiți de către albi. Dar tocmai în asta constă ideea cărții: să prezinte mizeriile mici, de zi cu zi, pe care multe servitoare erau nevoite să le suporte. Umilințele la care sunt supuse din cauza acelor legi imbecile. Albii se ascund în spatele paravanului separate but equal, de unde totul e roz și bine. Chiar nu-și dădeau seama cât de bătuți în cap erau! Adică, n-aveau nici o problemă ca o negresă să le crească copiii, să îi atingă, să le dea să mănânce, să fie ca o mamă pentru ei, dar Doamne ferește să intre cu ei pe aceeași ușă la cinematograf, să stea pe aceleași scaune în autobuz, să fie tratați de aceiași doctori și alte asemenea imbecilități segregaționiste.

Chiar dacă pe alocuri am zâmbit sau am râs, per total mi s-a părut o carte destul de serioasă, de gravă. Problema segregării e privită dintr-o altă perspectivă, aceea a lucrurilor mărunte, de zi cu zi. Și chiar dacă la final rămâi cumva nedumerit și vrei să știi ce să întâmplă mai departe, dacă menajerele o să pățească ceva pentru cutezanța lor sau dacă reușesc cât de cât să îmbunătățească relația angajat – menajeră, îți este cât se poate de clar că discriminarea rasială a fost (și sunt sigură că încă este) o chestie aberantă, inumană.

Dacă vă pasionează subiectul (relațiile complicate dintre albi și afro-americani), musai să citiți și Fried Green Tomatoes at the Whistle Stop Cafe – o carte absolut minunată, la care încă mă gândesc cu mult drag.