Rainbow Books
Despre micile mele obsesii literare
The Complete Stories of Truman Capote
Friday ~ February 26th, 2010 22:03 by ionuca Posted in 2010, Books in English, Citate, Recomandari
Vintage International, 2005 Nici nu mi-am dat seama că au trecut aproape două săptămâni citind aceeaşi carte. Şi nu am crezut vreodată că o să ajung să-mi placă aşa mult cum scrie Capote, mai ales că mă grăbesc să judec un autor după prima carte pe care o citesc, iar Alte glasuri, alte încăperi nu a fost tocmai pe gustul meu. Dar şi-a luat revanşa cu vârf şi îndesat cu Breakfast at Tiffany’s şi cu Summer Crossing. Din fericire, nici această carte nu m-a dezamăgit. Mi-au plăcut absolut toate povestirile, chiar dacă unele aveau subiecte asemănătoare. Am citit despre cum era să copilăreşti în Alabama, despre femei care divorţaseră şi ajunseseră atât de rău încât erau nevoite să îşi calce peste mândrie şi să încerce să vândă din lucruri vechilor cunoştinţe, despre oameni care îşi vând visele (la propriu) etc. Preferatele mele sunt cele 3 povestiri cu Sook, una dintre mătuşile care l-au crescut pe Capote. În A Christmas Memory, The Thanksgiving Visitor şi One Christmas povesteşte despre cum Sook era cea mai bună prietenă a lui, în ciuda diferenţei mari de vârstă dintre ei: el un copil, ea o fată bătrână şi la propriu, şi la figurat. Sook mi s-a părut un personaj atât de cald şi de bun, am îndrăgit-o imediat! Mi-a adus aminte de toate mătuşile mele de la ţară, la care mergeam în fiecare zi când eram în vacanţă acolo şi care mă îndopau cu bunătăţi şi care povesteau cu mine ca şi când aş fi fost “un om mare”. In addition to never having seen a movie, she [Sook] has never: eaten in a restaurant, traveled more than five miles away from home, received or sent a telegram, read anything except funny papers and the Bible, worn cosmetics, cursed, wished someone harm, told a lie on purpose, let a dog go hungry. Here are a few things she has done, does do: killed with a hoe the biggest rattlesnake ever seen in this country (sixteen rattles), dip snuff (secretly), tame hummingbirds (just try it) till they balance on her finger, tell ghosts stories (we both believe in ghosts) so tingling they chill you in July, talk to herself, take walks in the rain, grow the prettiest japonicas in town, know the recipe for every sort of old-time Indian cure, including a magical wart-remover. Şi din nou simt nevoia să spun că îmi place să citesc povestiri pentru că pot să le “dozez” mai bine şi că mi se par lectura perfectă atunci când ai mult de mers cu metroul/autobuzul etc. Chiar nu îi înţeleg pe cei care se feresc de ele.
Fried Green Tomatoes at the Whistle Stop Cafe
Thursday ~ January 28th, 2010 0:36 by ionuca Posted in 2010, Books in English, Citate, Le-as reciti oricand!
Vintage, 2007 By the way, Opal asks that they neighbors not feed her cat, Boots, even though she acts like she’s hungry and begs. She has plenty to eat at home and is on a diet, because the doctor said she was too fat. … Dot Weems… Alte ştiri de interes local pe care le puteai citi în The Weems Weekly, un ziar (mă rog) care apărea săptămânal în Whistle Stop, Alabama, erau modificările de preţuri din cafeneaua locală, bolile cu care se confruntau sătenii şi ultimele tâmpenii pe care le făcuse soţul lui Dot. Nici nu era nevoie de un “ziar” din moment ce toată lumea ştia ce face toată lumea: pe membrii Ku Klux Klanului local îi recunoşteai după pantofii pe care-i purtau în fiecare zi, şeriful lucra doar part-time şi în rest se ocupa de benzinăria din sat, restaurantul era condus de un cuplu format din două tipe, problemele familiale erau transmise mai departe tuturor celor din sat prin “telefonul fără fir” şi tot aşa. Două săptămâni am tras de cartea asta cât am putut ca să nu se termine şi tot mi se pare că m-am despărţit prea repede de ea. Mi-a plăcut că nu am primit totul de-a gata: acţiunea nu este liniară, poveştile despre Whistle Stop pe care Ninny i le spunea lui Evelyn se opreau când îţi era lumea mai dragă, trebuia să am răbdare ca să descopăr cum a ajuns Ruth să se întoarcă la Idgie (Imogene), cum s-a terminat procesul în care au fost implicaţi Big George şi Idgie şi dacă Evelyn a reuşit să slăbească în cele din urmă. Nu sunt atât de naivă să cred că o relaţie ca cea dintre Ruth şi Idgie a putut să fie acceptată ca ceva natural, firesc sau că în Alabama acelor ani cei din Whistle Stop se purtau aşa frumos cu angajaţii lor de culoare şi că unii chiar îi considerau ca făcând parte din familia lor, dar a fost fain să mă las păcălită de stilul autoarei şi să-mi imaginez că un asemenea loc minunat chiar a existat. M-am îndrăgostit de personaje (de Idgie, normal!), am izbucnit în râs de destule ori şi am stat cu sufletul la gură mai tot romanul. Nu puteam să-mi încep anul cu o carte mai bună ca asta!
Dewey
Thursday ~ January 14th, 2010 13:26 by ionuca Posted in 2010, Books in English, Recomandari
Editura Hodder, 2009 Nu spun nu cărţilor cu pisici. Nu pot. Aşa că atunci i-am mărturisit unei prietene care-mi povestea despre Dewey că nu ştiu despre cine vorbeşte, mi-a spus că trebuie să citesc cartea şi că mi-o împrumută. Zis şi făcut. Ce e aşa special la un motan care locuieşte într-o bibliotecă? Totul şi nimic. Dewey a fost abandonat cineva, într-o noapte friguroasă de iarnă, într-o căsuţă de returnare a cărţilor. Personalul bibliotecii din Spencer, Iowa, l-a găsit dimineaţă şi l-a adoptat pe loc. Iar oraşul l-a adoptat şi el, încetul cu încetul. Pot să-mi imaginez ce plăcut trebuie să fie să mergi la bibliotecă şi în timp ce te plimbi printre rafturi un motan să ţi se încolăcească printre picioare, iar în timp ce răsfoieşti liniştit ziarul, acelaşi motan să-ţi sară în poală şi înceapă să toarcă. Cred că aş merge în fiecare zi într-un astfel de loc! Nu orice pisică ar face asta. Dar se pare că Dewey era cât se poate de pisicos: păstra distanţa faţă de cei care voiau să fie lăsaţi în pace şi cerşea mângâieri de la vizitatorii care abia aşteptau să-l vadă. Se descurca bine şi cu copiii – puteau să-l tragă de urechi, să-l poarte în braţe prin toată biblioteca şi să-l mângâie apăsat – Dewey nu a zgâriat, muşcat, scuipat pe nimeni. Nu e de mirare că a ajuns faimos! Însă nu prea mi-a plăcut partea cu “vaaaai, câte a făcut Dewey pentru noi, pentru comunitate!” Da, le-a făcut publicitate – se pare că toată America (şi nu numai) ştia de motan – dar dacă e să fim realişti, în afară de câteva zâmbete şi câteva minute de relaxare pe care ţi le oferea când se lăsa mângâiat, nu prea văd ce putea face. Dar nu are rost să fiu rea şi cârcotaşă, mi-a plăcut ce am citit, chiar dacă am ridicat din când în când dintr-o sprânceană. Cartea este pentru iubitorii de pisici, asta e clar. O carte drăguţă, pufoasă, pisicoasă, pe care o citeşti cu zâmbetul pe buze în timp ce-ţi mângâi propria pisică. Ba parcă ajungi să o apreciezi chiar mai mult ca până atunci Alte cărţi faine despre/cu pisici:
![]()
High Voltage Tattoo
Friday ~ January 1st, 2010 15:25 by ionuca Posted in 2010, Books in English, Minunatii
Editura HarperCollins, 2009 Înainte de Kat von D, îmi plăceau tatuajele. După Kat von D, am ajuns să dezvolt o mică obsesie pentru ele. I-am urmărit toată vara emisiunea de pe TLC – eu, care nu am televizor, care nu mă uit la televizor decât atunci când sunt la cineva acasă şi se întâmplă să fie pornit, mi-am făcut programul în aşa fel încât aproape fiecare seara să o petrec cu Kat. Ceea ce făcea Kat şi echipa ei nu erau simple tatuaje, erau adevărate opere de artă. Pe mine m-au cucerit definitiv! Iar ieri-noapte am stat până la 3 de vorbă cu Kat. Mă rog, ea scrisese cartea, eu o citeam; e tot un fel de “stat în poveşti”, nu? La 14 ani făcuse primul ei tatuaj, la 16 fugise de acasă cu iubitul ei de atunci, dar s-a întors după vreo 3 luni şi apoi a început să lucreze pe la tot felul de saloane de tatuaje, să îşi formeze mâna, să îşi facă relaţii şi să se îndrăgostească definitiv de tatuaje. Metal head convinsă, dar fascinată de muzica lui Beethoven, iubitoare de pisici sfinx şi cu tatuaje care îi acoperă ~ 75% din corp, acum are propriul ei salon – High Voltage Tattoo – lucrează cu tatuatori foarte buni din L.A. şi tatuează de dimineaţa până seara. Nu o să am niciodată un tatuaj făcut de Kat, dar cartea despre ea pot să o răsfoiesc oricând. Merci, oompa, faci cele mai mişto cadouri 
![]()
In the Country of Last Things
Wednesday ~ December 30th, 2009 0:25 by ionuca Posted in 2009, Books in English, Citate, Le-as reciti oricand!, Recomandari
Editura Faber and Faber, 2005 Poate că am o înclinaţie pentru cărţi din astea dark şi ciudate, nu ştiu, dar am vrut musai să citesc cartea după ce am avut de tradus nişte fragmente din ea pentru atelierul de traduceri. Erau pasaje de la începutul romanului, pe care le-am tradus cu plăcere!!!, iar când profesoara ne-a povestit una-alta despre ce se întâmplă mai departe, m-am întors acasă şi am comandat repede cartea. Îmi mai spusese Hiacint de Paul Auster, dar uneori am nevoie de ceva mai mult decât o recomandare ca să citesc un autor nou Distopiile mi se par… minunate. Sunt scrise în aşa fel încât oricât de sumbră, violentă şi înfricoşătoare ar fi lumea pe care o descriu, să nu poţi să te desprinzi de ea. Să vrei să ştii cât mai multe despre ce se întâmplă acolo, să fii mereu alături de personaje, să îţi ţii respiraţia la părţile mai dure şi să speri că, oricât de absurd ar suna asta, în cele din urmă se va termina cu bine. Aşa că zilele astea am urmat-o pe Anna Blume în încercarea de a-şi găsi fratele. William fusese trimis de ziarul la care lucra în acel oraş din acea ţară (nu au nume în carte) ca să scrie despre schimbările care aveau loc acolo. Doar că după câteva luni William nu mai trimite nici un articol, iar cei de acasă nu ştiu ce s-a întâmplat cu el. Anna, care atunci avea 19 ani, se hotărăşte să meargă în căutarea lui, aşa că se îmbarcă pe un vapor care ducea ajutoare şi se trezeşte singură în oraş, fără să cunoască pe nimeni acolo. Şi abia acum începe partea distopică. Oraşul, care pe vremuri era ca oricare alt oraş din lume, este complet schimbat. Ceva s-a întâmplat în acea ţară, ceva care a schimbat totul. Nu prea mai există locuri de muncă, majoritatea populaţie trăieşte pe străzi şi de pe o zi pe alta, peste tot domneşte haosul şi doar cei mai puternici supravieţuiesc. Mâncarea este puţină şi scumpă, se ard cadavre şi gunoaie ca să se obţină energie, oricând pot să apară oameni cu bâte care să te scoată din apartamentul tău şi să te arunce în stradă. I don’t expect you to understand. You have seen none of this, and even if you tried, you could not imagine it. These are the last things. A house is there one day, and the next day it is gone. A street you walked down yesterday is no longer there today. [...] When you live in the city, you learn to take nothing for granted. Nothing lasts, you see, not even the thoughts inside you. And you mustn’t waste your time looking for them. Once a thing is gone, that is the end of it. Nimeni nu îşi aduce aminte ce se află în afara oraşului, mulţi au uitat chiar lucruri pe care înainte le considerau banale: ce sunt acelea avione, ce înseamnă să nu ai grija zilei de mâine, senzaţia unui prosop pe corp cu care te usuci după o baie lungă… Totul se rezumă la Acum, iar speranţa a murit demult. Oamenii ajung să facă cele mai abjecte gesturi fără să mai scandalizeze pe cineva. Trăiesc într-o lume incredibil de dură şi fac orice ca să supravieţuiască. Viaţa Annei în oraş e incredibilă. Mi-am ros unghiile, am închis ochii pe ici pe colo, mi-a bătut inima mai tare la anumite pasaje, pfff, am fost alături de ea de la prima până la ultima pagină. Mi s-a făcut dor să recitesc celelalte distopii care mi-au plăcut (Brave New World, 1984, Portocala mecanică, Eseu despre orbire), dar mai bine fac o pauză, nu vreau să uit în ce lume faină trăiesc 
![]()
![]()
.
Monday ~ December 28th, 2009 23:49 by ionuca Posted in 2009, Books in English, Citate
I would shove as many books as I could under my two arms and then rush back to our room upstairs. The books were how we kept warm during the winter. In the absence of other kind of fuel, we would burn them in the cast-iron stove for heat. I know it sounds like a terrible thing to have done, but we really didn’t have much choice. It was either that or freeze to death. The irony does not escape me, of course – to have spent all those months working on a book and at the same time to have burned hundreds of other books to keep ourselves warm. The curious thing about it was that I never felt any regrets. To be honest, I actually think I enjoyed throwing those books into the flames. Perhaps it released some secret anger in me; perhaps it was a simply recognition of the fact that it did not matter what happened to them. The world they had belong to was finished, and at least now they were being used to some purpose. Paul Auster – In the Country of Last Things
Mrs Dalloway
Monday ~ December 14th, 2009 18:48 by ionuca Posted in 2009, Books in English, Citate, Recomandari
Wordsworth Classics, 2003 În ceea ce priveşte relaţia mea cu Virgina Woolf, a doua noastră întâlnire a fost cu noroc. Dacă To the Lighthouse mi s-a părut mai mult plictisitoare, Mrs Dalloway a fost genul meu de lectură: interbelic, Londra, high-class society, probleme existenţiale etc. În viaţa de zi cu zi urăsc tot ce înseamnă etichetă, “trebuie să…”, “nu se cuvine să…”, haine elegante, ipocrizie, lucrurile în jurul cărora se învârte, de fapt, viaţa doamnei Dalloway. Mă fascinează să citesc despre oamenii care şi-au trăit viaţa (poate unii încă o fac) respectând cu stricteţe toate regulile societăţii. Care, poate, nici nu au cutezat să creadă că se poate şi altfel. Care îşi acceptă liniştiţi şi împăcaţi soarta şi care, de multe ori, îi lasă pe alţii să decidă pentru ei. Clarissa Dalloway e provine dintr-o familie veche, englezească, e şcolită, căsătorită cu Richard, care şi el e de viţă nobilă, îşi ocupă timpul cu organizatul petrecerilor, se supără când vreo doamnă din înalta societate, pe care oricum nu o place, nu o invită la prânz, eh, până la urmă şi asta e ca un fel de slujbă, nu? Flashback-urile din carte mi s-au părut cam obositoare la început: se trecea de la prezent la trecut, de la un personaj la altul, stilul era oricum destul de dens, mi-a luat ceva până să mă obişnuiesc. În tinereţe erau nişte visători cu toţii (Clarissa, Sally, Peter), unii mai rebeli, alţii mai cuminţi, ca în cele din urmă să ajungă nişte conformişti. Mi-a plăcut mai mult de tinerii aceia care îşi pierdeau nopţile povestind despre tot şi despre nimic, decât de adulţii care în afară de politeţuri greţoase şi bârfe nu ştiu ce altceva să scoată pe gură. There they sat, hour after hour, talking in her bedroom at the top of the house, talking about life, how they were to reform the world. They meant to found a society to abolish private property, and actually had a letter written, though not sent out. The ideas were Sally’s, of course – but very soon she was just as excited – read Plato in bed before breakfast; read Morris; read Shelly by the hour. Mi s-a părut interesant să o cunosc pe Mrs Dalloway, dar nu mi-ar plăcea deloc-deloc să ajung la fel ca ea 
![]()
Atonement
Monday ~ October 26th, 2009 15:00 by ionuca Posted in 2009, Books in English, Le-as reciti oricand!, Recomandari
Vintage Books, 2007 Se pare ca la masterat se leaga mai usor prietenii decat in facultate daca inca din prima saptamana de cursuri o colega imi imprumutase deja o carte, iar vinerea care tocmai a trecut am facut lista cu cine ce carti cumpara, ca nu cumva sa avem doua la fel. Toate retinerile pe care le-am avut pana acum fata de McEwan au disparut odata cu primele pagini din Atonement. Nu am mai citit de mult o carte plina de detalii si cu descrieri minutioase, o carte care mie mi s-a parut cat se poate de clasica prin forma. Nu credeam ca o sa dau peste o povestea asa de captivanta a unei tradari (a lui Briony si a Lolei), a unei iubiri care este mai puternica decat statutul social si decat toate acuzatiile nedrepte (cea dintre Cecilia si Robbie) si a unei ispasiri (cartea-marturisire pe care Briony o scrie). Era doua jumate noaptea si eu nu puteam sa las cartea din mana. Trebuia sa citesc in continuare, sa vad ce se intampla, nu puteam sa ma opresc tocmai atunci! Asa e toata carte: descrieri si introspectie, descrieri si introspectie, si cand ai impresia ca poti sa inchizi linistit cartea ca nimic surprinzator nu se intampla in urmatoarele pagini, apare o propozitie care-ti da presupunerea peste cap si te face sa mai citesti cel putin un capitol. Mi-nu-nat! Cel mai mult mi-a placut de Cecilia. A studiat la Girton College, Cambridge, fumeaza cand si unde o taie capul, se indragosteste de prietenul ei din copilarie, Robbie, fiul menajerei, iar cand acesta este acuzat de Briony ca ar fi violat-o pe verisoara acestora, Lola, Cecilia este singura care inca crede in el si rupe orice legaturi cu familia, decisa sa-l astepte pe Robbie oricat va fi nevoie. Sunt curioasa daca numai in carti se intampla asa ceva Cartea mi-a placut asa mult incat m-as uita si la film, dar am auzit ca e cam siropos. Poate totusi mai bine citesc inca un roman de McEwan 
![]()
![]()
Oranges are not the only fruit
Sunday ~ October 18th, 2009 0:37 by ionuca Posted in 2009, Books in English, Citate, Recomandari
Recunosc, coperta de la editia in romana imi place mai mult. Si voiam sa cumpar cartea numai pentru coperta. Si pentru cuvantul “portocale”. Dar nu am luat-o. Apoi am citit la Octavian despre Jeanette Winterson. Si am citit cartea. Pentru Jeanette din carte, portocalele erau singurele fructe. Este crescuta intr-o familie evanghelista, are o mama habotnica, isi doreste sa devina misionara, prietenele ei sunt tot din cadrul bisericii. Atmosfera cartii mi s-a parut sufocanta: asa multe reguli de respectat, atatea tipare in care trebuie sa te incadrezi, asa multe repercusiuni de suportat. Bleah! Dar apoi Jeanette o cunoaste pe Melanie si dintr-odata portocalele nu mai sunt singurele fructe. Normal, din momentul in care ceilalti afla ca e diferita, ea devine o paria. Ba chiar are loc un fel de slujba de “exorcizare”. Diferit nu e bun. Trebuie sa fim toti la fel, uniformizati de aceleasi vise si idealuri si daca se poate purtand cu totii acelasi tip de haine. Bleah! Pe langa ca a reusit sa starneasca revolta asta in mine, Jeanette Winterson mi-a mai placut mult pentru ca face ca relatia celor doua sa para cat se poate de normala. Sentimentele lui Jeanette-personajul, asa cum sunt descrise ele, nu jignesc pe nimeni, sau cel putin nu ar trebui sa o faca. Pana la urma e vorba tot de iubire. What could I do? My needlework teacher suffered from a problem of vision. She recognised things according to expectation and environment. If you were in a particular place, you expected to see particular things. Sheep and hills, sea and fish; if there was an elephant in the supermarket, she’d either not see it at all, or call it Mrs Jones and talk about fishcakes. But most likely, she’d do what most people do when confronted with something they don’t understand: Panic.
I served the King of England
Sunday ~ September 6th, 2009 10:38 by ionuca Posted in 2009, Books in English, Citate, Recomandari
Vintage Books, 2006 Cartea asta e o poveste minunata de la prima pana la ultima pagina. M-am indragostit de cum si ce scrie Hrabal si abia astept sa mai comand niste carti de-ale lui. Imi place sa citesc carti despre care nu stiu mare lucru. Acum doar numele autorului imi era cunoscut; in rest nimic despre carte. Asa ca a fost o adevarata placere sa intru intr-o lume complet necunoscuta mie: cea a restaurantelor de lux. Ditie lucreaza inca de tanar prin diverse asemenea localuri. La inceput este un simplu vanzator de hotdogi in gara, apoi avanseaza incetul cu incetul, pana cand ajunge sa-l serveasca chiar pe Imparatul Etiopiei. Are multe de invatat de la chelerii cei vechi si de la sefii de sala, iar el se simte in elementul lui in acea lume. Este atent la tot, dar nu vede nimic, asculta tot, dar nu aude nimic, ceea ce face din el un bun angajat. Dar Ditie nu se rezuma la a fi un simplu chelner. Are asipratii mari: vrea sa devina milionar, vrea sa aiba propriul sau hotel. Vrea sa imbrace costume la fel de frumoase ca cele alor sefilor lui si ale clientilor bogati pe care ii serveste. Vrea sa mearga pe strada cu capul ridicat si sa se simta mai inalt decat este. Iar in cele din urma chiar reuseste, devine milionar. Doar ca asta nu schimba cu nimic felul in care ceilalti il privesc. Iar la final vine impacarea cu sine: cu inaltimea sa, cu conditia sa, cu ceea ce este el de fapt. Bine, ultima parte mi s-a parut putin mai cheesy, dar in rest e o carte de nota 10. Imi plac mult povestile, iar asta a fost una care nu mai voiam sa se termine. That afternoon I went to labour office and accepted the first job they offered me, and I was happy, and my happiness grew when I found out I’d lost the heel of my shoe and the piece of leather I’d hidden the last two stamps under had worn away. So the rest of my fortune was gone, the fortune my wife Lise left me after bringing those stamps from Lemberg, from Lvov, when the ghetto was burned to the ground and the Jews were murdered. When I walked through Prague now, I didn’t wear a tie, I didn’t want to be a bit taller than I was, I no longer tried to decide which of the hotels I walked by on Prikopy or Wenceslas Square I would buy. I was happy with myself in a gloating sort of way, glad that I’d ended up as I had, that the way forward was now my own way, that I wouldn’t have to bow and scrape anymore or be careful to say my good-mornings and good-afternoons and good-evenings and delighted-to-see-yous or keep an eye on the staff or, if I was on of the staff myself, make sure that the boss didn’t catch me sitting down or smoking or filching a piece of meat.













