Rainbow Books

Watchmen

Wednesday ~ September 1st, 2010 16:32 by ionuca Posted in 2010,Books in English,So und so

DC Comics, 2007

După V for Vendetta era firesc să citesc și Watchmen. Voiam să văd în ce lume distopică o să mă poarte iar Alan Moore și ce personaje memorabile a mai inventat. Nu, nu văzusem filmul, dar știam vag subiectul cărții: ceva cu super eroi.

Până la urmă a fost vorba de câțiva eroi mascați ieșiți la pensie și un singur super erou. Se pare că în America lui Alan Moore, prin anii 1960-1970 fusese o adevărată nebunie cu acești eroi mascați: nu aveau ei puterile lui Superman, dar ieșeau în fiecare noapte și patrulau pe străzi, prinzând infractori și făcând ordine în locul poliției sau, fie, ajutând poliția. Timpul a trecut, vremurile s-au schimbat, eroii au intrat în ilegalitate, unii s-au reprofilat, iar alții au continuat să lupte împotriva crimei, cu poliția pe urmele lor.

Dar povestea cu eroii mascați e doar un pretext pentru adevărata problemă a cărții: când un război atomic e pe cale să izbucnească, ați sacrifica câteva milioane de oameni ca restul să trăiască? I-ați sacrifica pentru posibilitatea unei păci de lungă durată? Am stat mult și m-am gândit și încă nu știu ce să răspund. Noroc că e vorba de ficțiune

Am văzut și filmul, în seara în care am terminat cartea. Cred că e prima dată când spun că nu e nici o pierdere dacă vedeți doar filmul și nu citiți cartea. Nu mă pricep la filme, dar mi s-a părut cât se poate de fidel cărții (cu o mică excepție la final, dar care nu influențează deloc mesajul). E chiar o adaptare foarte bună, mai ales dacă e să o compar cu porcăria aia de film făcută după V for Vendetta.

Cred că iau o pauză de la distopii, au fost cam multe pe anul ăsta. Sigur găsesc eu niște cărți drăguțe pe care să le citesc

2 Comments

Never Let Me Go

Tuesday ~ August 24th, 2010 18:04 by ionuca Posted in 2010,Books in English,Citate,Recomandări

faber and faber, 2005

Cred că toată lumea ştie până acum că îmi plac cărţile cu copii, adolescenţi etc. Mi-a plăcut şi Never Let Me Go, dar faptul că am auzit atâtea laude la adresa ei mi-a cam tăiat din avânt. Mă aşteptam la ceva incredibil, mă vedeam minunându-mă la fiecare pagină, credeam că o să fie o carte pe care nu o să o pot uita niciodată. Ştiu, e vina mea că mă las aşa uşor impresionată, dar uneori nu aş vrea să ştiu nimic despre cărţile pe care le citesc.

O altă problemă a fost că m-am atașat de Kathy H. și am analizat situațiile și am judecat celelalte personaje bazându-mă pe părerile și pe observațiile ei. Doar că Ruth, prietena ei cea mai bună (cică) de la Hailsham, mi-a fost antipatică încă de la bun început. Măcar am sperat cu tărie că Tommy va deveni prietenul lui Kathy, dar evident că Ruth trebuia să se bage între ei.

În schimb, m-a fascinat Hailsham. Nu știu dacă termenul de școală e cel mai corect, dar altul nu am. Un fost conac transformat într-o școală pentru copii… mai speciali. De cum am citit despre donors și carers am știut că acei copii de la Hailsham nu sunt la fel ca ceilalți și am citit mai mult de trei sferturi din carte până să aflu ce și cum. Mi s-a părut că ambiguitatea în legătură cu ei este foarte bine dozată: nu ți se dezvăluie la început ca să nu îți pierzi interesul, dar nici nu te lasă cu ochii în soare la final. Cu fiecare pagină pe care o citeam eram mai aproape de a dezlega misterul, iar când, într-un final, bănuielile mi-au fost confirmate, m-am simțit ușurată și liniștită.

La mai bine de 15 ani după ce a părăsit Hailsham, Kathy încă se gândește la cum a fost crescută acolo, la ce i s-a spus despre viitorul ei și al prietenilor ei și, mai ales, la ce nu i s-a spus. Încearcă să își amintească fiecare conversație, orice scăpare a profesorilor, orice care ar putea-o ajuta să înțeleagă mai bine cine este, ca să poată să-și accepte mai ușor soarta.

Thinking back now, I can see we were just at that age when we knew a few things about ourselves – about who we were, how we were different from our guardians, from the people outside – but hadn’t yet understood what any of it meant.

Nu am înțeles de ce Kathy nu a încercat să se revolte, să spună că ajunge, că ea nu vrea să aibă același destin ca toți ceilalți ca ea. Alții măcar au sperat, au visat să obțină măcar o amânare a momentului în care vor deveni donatori, dar Kathy mi s-a părut cât se poate de pasivă și de împăcată cu soarta. Iar apoi, când a venit momentul potrivit, a încercat și ea tot ce a putut și atunci mi-a fost iar dragă.

Nu a fost o carte prea veselă, ba dimpotrivă, și nici nu m-a încântat peste măsură, așa cum mă așteptam să o facă. Dar Ishiguro scrie bine, chiar și când subiectul nu e tocmai pe gustul meu

3 Comments

Preludes & Nocturnes

Wednesday ~ May 26th, 2010 21:34 by ionuca Posted in 2010,Books in English,Citate,Recomandări

Vertigo, 2003

People think dreams aren’t real because they aren’t made of matter, of particles. Dreams are real but they are made of viewpoints, of images, of memories and puns and lost hopes…

Dacă aş fi să compar carte asta cu un vis, atunci aş compara-o cu un coşmar, dar unul în care tu nu iei parte la acţiune, ci doar te uiţi cuminte de pe margine. E una dintre cele mai întunecate, macabre, coşmăreşti cărţi pe care le-am citit. Şi, da, culmea, mi-a plăcut. Se pare că pot să apreciez o poveste bună, chiar dacă se moare în draci şi la unele ilustraţii nu am putut să mă uit pentru că erau prea sângeroase

Acum povestea: În 1916, un grup ocult din Londra încearcă printr-un ritual să pună mâna pe Moarte şi să o facă pe aceasta să li se supună. Din păcate, se trezesc cu fratele acesteia, Sandman. Din momentul în care Prince Morpheus este capturat, unii oameni încep să sufere de tulburări grave ale somnului.

În 1970 acesta reuşeşte să scape şi tot ce vrea este să se răzbune. Dar se trezeşte fără lucrurile sale: punga cu nisip, masca şi rubinul. Deşi Sandman este şi el un prinţ al Întunericului, nu are cum să le ştie pe toate, mai ales că a fost ţinut prizonier în tot acel timp, aşa că ajunge să ceară ajutorul nimeni altuia decât lui Lucifer. Celălat Tărâm e populat de personaje fie biblice (după cum era de aşteptat), fie personaje pe care le-am recunoscut din Infernul lui Dante (singurul volum al Divinei Comedii pe care l-am citit, spre ruşinea mea). M-a amuzat că lupta pe care a trebuit să o poarte cu un demon pentru mască nu a fost una sângeroasă, ci a fost un joc al minţii

Cartea asta e abia prima dintr-o serie lungă, dar sunt sigură că o să le citesc pe toate.

8 Comments

The Forty Rules of Love

Monday ~ May 17th, 2010 15:53 by ionuca Posted in 2010,Books in English,So und so

Viking, 2010

Nu mi s-a mai întâmplat până acum să îmi placă o carte pe bucăţele, dar per total să mă facă să strâmb din nas. Ceva din Bastarda Istanbulului se regăseşte şi în cartea asta, dar nu sufiecient cât să mă facă să o trec pe o eventuală listă cu “I love”.

Ce mi-a plăcut:

Mi-a plăcut ideea celor două poveşti spuse integral în aceeaşi carte. Prima se întâmplă în zilele noastre, a doua este o poveste dintr-un manuscris şi se întâmplă pe la 1200 şi ceva. Ella este cea care citeşte manuscrisul pentru a-l recenza, iar acesta ajunge să îi schimbe complet viaţa. Dintre cele două poveşti, cea contemporană şi cea de demult, o prefer pe a doua. Dervişul Shams este un personaj cât se poate de plin de farmec, iar cele 40 de reguli ale iubirii pe care le propune ar trebui urmate de toată lumea. Avem multe de învăţat de la el, doar că nu ştiu cine ar putea să înveţe în ziua de azi ce înseamnă toleranţa şi minding one’s business de la un personaj.

Ce nu mi-a plăcut:

Povestea din zilele noastre este cât se poate de trasă de păr. Sunt o visătoare, mereu am recunoscut asta, dar sunt o visătoare în limita bunului-simţ. Când autoarea o descrie pe Ella ca pe o casnică neîmplinită, care ştie de aventurile soţului, dar niciodată nu-l confruntă, care trăieşte să îşi vadă copiii ajunşi la caselor lor şi care se refugiază în gătit, mi-e greu să mi-o imaginez pe aceeaşi Ella lăsând în urmă viaţa pe care o ducea de 20 de ani şi plecând în lume cu un om întâlnit pe internet. Mi se pare puţin cam multă fantezie în povestea asta deşi mi-ar plăcea să ştiu că există oameni care au puterea să plece şi să o ia de la început chiar şi după 20 de ani de obişnuinţă.

Oricum, îi mulţumesc lui Octavian care mi-a dăruit această carte care m-a făcut să mă gândesc de două ori (sau să citesc mai mult de o singură carte a unui autor) până să declar sus şi tare că “ioi, ce-mi place autorul X!”

No Comments

Juliet, Naked

Friday ~ April 23rd, 2010 16:44 by ionuca Posted in 2010,Books in English,So und so

Riverhead, 2009

După ce-am citit trei cărţi şi jumătate, câteva pasaje dintr-o a patra carte şi am văzut un film care avea la bază un scenariu de Nick Hornby, l-am trecut pe acesta pe lista cu scriitori preferaţi. High Fidelity a fost o carte de top în anul în care am citit-o, Turnul sinucigaşilor mi-a plăcut pentru abilitatea lui Hornby de a jongla cu toate probleme existenţiale şi depresiile secolului nostru şi de a le trata cu cât mai mult umor posibil, astfel încât să nu ni se mai pară cele mai grave probleme ever. Febra stadioanelor am abandonat-o pe la jumătate pentru că efectiv nu am putut să citesc cap-coadă o carte despre fotbal!!! Iar Slam nu prea m-a încântat pentru că mi s-a părut mai degrabă o carte pentru adolescenţi, dar cu o poveste nici pe departe la fel de captivantă ca, de exemplu, The Graveyard Book a lui Gaiman. În schimb, pasajele din How to be good pe care a trebuit să le traduc pentru un curs mi-au plăcut la nebunie.

Aşa că mă aşteptam la ceva mai mult de la Juliet, Naked. Ştiu că lucrase în paralel la scenariul de la An Education şi la cartea asta, iar după ce am văzut filmul, aşteptările mele crescuseră şi mai mult. După ce citisem cam 100 de pagini din carte încă aşteptam să intru în atmosfera ei, să mă las cucerită de personaje sau măcar să mă delectez cu umorul şi ironia din celelalte romane ale sale. Nici vorbă de aşa ceva!

În primul şi în primul rând, povestea mi s-a părut cam trasă de păr: un muzician pe nume Tucker Crowe, nu foarte cunoscut de altfel, este obsesia de o viaţă a unui anume Duncan. Cum pe internet se strâng toţi ciudaţii , Tucker, care de 20 de ani nu a mai scos un album nou şi care s-a retras de tot din atenţia publicului, este încă subiectul cel mai discutat al unei comunităţi conduse de Duncan. Aceşti “crownlogişti” au impresia că ştiu totul despre viaţa idolului lor, că au descifrat toate “mesajele ascunse” din cântecele lui şi, normal, îl ridică pe acesta la rang de idol. Ba Duncan îşi mai duce prietena, pe Annie, într-un pelerinaj prin SUA, ca să viziteze locuri în care se spune că a cântat, băut, locuit Crowe acum 20 de ani.

Iar când Tucker îi trimite un mesaj pe forum lui Annie, cartea atinge, în ochii mei, dimensiuni de-a dreptul telenovelistice.

Dar au fost două lucruri care mi-au plăcut în carte: 1. ideea că putem să idolatrizăm pe cineva într-atât încât uităm că în cele din urmă e doar un om ca oricare altul (been there, done that). 2. M-am bucurat să citesc despre o relaţie de conjunctură, de complezenţă, care se termină în cele din urmă. Annie şi Duncan n-au nimic în comun în afara faptului că au cam aceeaşi vârstă, aceeaşi pregătire şi lucrează în acelaşi micuţ oraş britanic. Nu prea există sentimente între ei, totul este mai mult rutină şi obişnuinţă, iar la un timp după ce se despart, amândoi se simt mai liberi. Mi se pare o prostie să fii cu cineva doar de dragul obişnuinţei şi din cauza fricii de a nu îmbătrâni de unul singur, aşa că m-am bucur mult când cei doi s-au despărţit. Măcar în cărţi să se facă dreptate, dacă în realitate mulţi preferă să se complacă.

6 Comments

V for Vendetta

Saturday ~ April 17th, 2010 22:39 by ionuca Posted in 2010,Books in English,Le-aş reciti oricând!,Minunăţii

Titan Books, 2005

Nu ştiu ce e cu mine de mă dau în vânt după distopii. În general sunt sentimentală şi mă ataşez prea mult de personaje, sufăr când o carte nu are happy end, dar când e vorba de distopii totul se schimbă. Cu cât sunt mai sucite şi mai sumbre, cu atât îmi plac mai mult. După ce termin o astfel de carte sunt mulţumită de ce am şi îmi spun că se putea mai rău, mult mai rău. Dar de data asta sunt convinsă că şi noi avem nevoie de un V.

Remember, remember the 5th of November… După un război nuclear de la sfârşitul anilor 1980, Marea Britanie cade în mâinile fasciştilor. Noul regim este unul, evident, totalitar: dispar libertăţile şi drepturile, populaţia este mereu monitorizată şi ţinută sub supraveghere, celor din conducere nu le scapă nimic, nici o mişcare greşită, nici  cea mai mică urmă de revoltă împotriva sistemului. Sunt create lagăre în care sunt deportaţi cei de culoare, homosexualii, evreii şi alţii care prezintă comportamente deviante.

În Londra acelor vremuri un terorist mascat le dă de furcă autorităţilor: aruncă în aer clădiri, omoară oameni sus-puşi, se joacă de-a şoarecele şi pisica cu poliţia, le dă peste cap sistemul şi seamănă idei năstruşnice despre revoltă şi libertate în mintea populaţiei. Nimeni nu ştie cine este misteriosul terorist, dar după cum bine spunea chiar el, nu oamenii contează, ci ideile.

V nu este altceva decât produsul acelui sistem, un om pe care s-a experimentat într-unul dintre acele lagăre, dar care a reuşit să scape. Iar acum vrea să se răzbune. I-a luat ceva timp până a pus totul în ordine, dar a fost atent la cele mai mici detalii, iar un asemenea plan nu are cum să dea greş.

Am pornit cu prejudecata că dacă e comic book, atunci povestea trebuie să fie una uşor de digerat. După primele pagini mi-a fost clar că mă înşelasem amarnic. Nu e nimic light în cartea asta, totul e cât se poate de serios, de grav. Alan Moore şi David Lloyd împrumută multe idei de la alţi scriitori (mi s-a părut că în unele părţi sunt chiar prea orwelieni), dar pentru mine a contat mai mult faptul că le-am auzit rostite de V.

V a devenit noul meu personaj preferat. Silly or not, o să-mi fac tricou cu el măcar pentru replicile cu “ideas are bulletproof” şi “people should not be afraid of their governments. Governments should be afraid of their people.” Şi oricât de ruptă de lumea din jur aş fi (nu am televizor, nu ascult radio, nu citesc ziare), tot mi se pare că avem nevoie de un V.

Sunt convinsă că o să recitesc cartea în curând. Şi chiar dacă nu m-a împins să fac lucruri măreţe, dacă cineva o să mă întrebe vreodată care sunt cărţile revelatorii pentru mine, printre alte nume o să spun şi V for Vendetta. Uneori e bine să ţi se amintească în cel fel de lume trăieşti şi cine sunt cei care te conduc chiar şi de un comic book.

Ps. NU vă uitaţi la film! Am mai văzut ecranizări proaste, dar asta întrece orice imaginaţie! Nu-i de mirare că Moore nici nu vrea să audă de film. Nu alegeţi varianta rapidă, ci staţi 1-2-3 zile cu comic book-ul ăsta în mână. Sigur nu o să regretaţi!

7 Comments

The Hollow Chocolate Bunnies of the Apocalypse

Sunday ~ April 11th, 2010 16:54 by ionuca Posted in 2010,Books in English,Recomandări

Gollancz, 2002

Nu îmi este ruşine să recunosc că îmi plac cărţile pentru poveştile lor. Că uneori nu vreau să învăţ nimic din cărţi, ci le citesc pentru starea pe care mi-o dau, pentru lumea pe care mi-o prezintă. Nu mi se pare nimic ciudat în a citi de dragul cititului şi de a nu urmări vreun scop mai “măreţ” atunci când alegi ce cărţi cumperi.

Iar când vine vorba de scriitori care mereu mă binedispun şi care scriu atât de bine încât nu-mi vine să fac altceva decât să stau şi să le citesc cărţile, Terry Pratchett şi Jasper Fforde sunt pe primul loc în lista mea. Iar de curând l-am descoperit pe Robert Rankin şi l-am aşezat şi pe el la loc de cinste. Scriitorii ăştia au o imaginaţie absolut nebună: totul este sucit şi întors pe dos în cărţile lor. Nu vreau să supăr pe nimeni, dar mi se pare mult mai greu să scrii o carte a cărei acţiune se petrece într-un loc imaginar, care are personaje imaginare şi care nu prea are de-a face cu lumea în care trăim, decât să scrii o carte parcă desprinsă din viaţa cotidiană.

Singura carte de Robert Rankin pe care o citisem fusese acum 2 ani şi făcea parte dintr-o serie. Mi-a plăcut şi aia, normal, doar că nu ştiam dacă voi da în The Hollow Chocolate Bunnies of the Apocalypse peste aceeaşi imaginaţie debordantă şi peste aceleaşi jocuri de cuvinte delicioase. După primele 10-15 pagini rânjeam cu gura până la urechi. Şi cum să nu fac asta când Jack, un puşti de 14 ani, pleacă din satul natal la oraş ca să se îmbogăţească. Din păcate, oraşul este un oraş al jucăriilor şi până să îşi dea seama cum stau lucrurile pe acolo, devine partenerul luiEddie Bear, ursuleţul de pluş al lui Bill Winkie, detectivul. Din păcate, Bill a dispărut în timp ce lucra la un caz, iar acum Eddie a preluat cazul. În Toy City se află un asasin care omoară personajele din cântecele pentru copii (nursery rhymes characters) unul câte unul şi doar Eddie şi Jack îl pot opri. Evident, cei doi trec printr-o mulţime de aventuri, scapă ca prin urechile acului de la moarte sigură, fac multe greşeli, dar în cele din urmă reuşesc să rezolve cazul.

Nu mi-am bătut capul să încadrez cartea într-un gen sau să mă gândesc dacă am depăşit categoria de vârstă căreia i se adresează. A fost atât de faină, că nimic altceva nu a mai contat.

4 Comments

The Complete Stories of Truman Capote

Friday ~ February 26th, 2010 22:03 by ionuca Posted in 2010,Books in English,Citate,Recomandări

Vintage International, 2005

Nici nu mi-am dat seama că au trecut aproape două săptămâni citind aceeaşi carte. Şi nu am crezut vreodată că o să ajung să-mi placă aşa mult cum scrie Capote, mai ales că mă grăbesc să judec un autor după prima carte pe care o citesc, iar Alte glasuri, alte încăperi nu a fost tocmai pe gustul meu. Dar şi-a luat revanşa cu vârf şi îndesat cu Breakfast at Tiffany’s şi cu Summer Crossing.

Din fericire, nici această carte nu m-a dezamăgit. Mi-au plăcut absolut toate povestirile, chiar dacă unele aveau subiecte asemănătoare. Am citit despre cum era să copilăreşti în Alabama, despre femei care divorţaseră şi ajunseseră atât de rău încât erau nevoite să îşi calce peste mândrie şi să încerce să vândă din lucruri vechilor cunoştinţe, despre oameni care îşi vând visele (la propriu) etc.

Preferatele mele sunt cele 3 povestiri cu Sook, una dintre mătuşile care l-au crescut pe Capote. În A Christmas Memory, The Thanksgiving Visitor şi One Christmas povesteşte despre cum Sook era cea mai bună prietenă a lui, în ciuda diferenţei mari de vârstă dintre ei: el un copil, ea o fată bătrână şi la propriu, şi la figurat. Sook mi s-a părut un personaj atât de cald şi de bun, am îndrăgit-o imediat! Mi-a adus aminte de toate mătuşile mele de la ţară, la care mergeam în fiecare zi când eram în vacanţă acolo şi care mă îndopau cu bunătăţi şi care povesteau cu mine ca şi când aş fi fost “un om mare”.

In addition to never having seen a movie, she [Sook] has never: eaten in a restaurant, traveled more than five miles away from home, received or sent a telegram, read anything except funny papers and the Bible, worn cosmetics, cursed, wished someone harm, told a lie on purpose, let a dog go hungry. Here are a few things she has done, does do: killed with a hoe the biggest rattlesnake ever seen in this country (sixteen rattles), dip snuff (secretly), tame hummingbirds (just try it) till they balance on her finger, tell ghosts stories (we both believe in ghosts) so tingling they chill you in July, talk to herself, take walks in the rain, grow the prettiest japonicas in town, know the recipe for every sort of old-time Indian cure, including a magical wart-remover.

Şi din nou simt nevoia să spun că îmi place să citesc povestiri pentru că pot să le “dozez” mai bine şi că mi se par lectura perfectă atunci când ai mult de mers cu metroul/autobuzul etc. Chiar nu îi înţeleg pe cei care se feresc de ele.

6 Comments

Fried Green Tomatoes at the Whistle Stop Cafe

Thursday ~ January 28th, 2010 0:36 by ionuca Posted in 2010,Books in English,Citate,Le-aş reciti oricând!

Vintage, 2007

By the way, Opal asks that they neighbors not feed her cat, Boots, even though she acts like she’s hungry and begs. She has plenty to eat at home and is on a diet, because the doctor said she was too fat.

… Dot Weems…

Alte ştiri de interes local pe care le puteai citi în The Weems Weekly, un ziar (mă rog) care apărea săptămânal în Whistle Stop, Alabama, erau modificările de preţuri din cafeneaua locală, bolile cu care se confruntau sătenii şi ultimele tâmpenii pe care le făcuse soţul lui Dot. Nici nu era nevoie de un “ziar” din moment ce toată lumea ştia ce face toată lumea: pe membrii Ku Klux Klanului local îi recunoşteai după pantofii pe care-i purtau în fiecare zi, şeriful lucra doar part-time şi în rest se ocupa de benzinăria din sat, restaurantul era condus de un cuplu format din două tipe, problemele familiale erau transmise mai departe tuturor celor din sat prin “telefonul fără fir” şi tot aşa.

Două săptămâni am tras de cartea asta cât am putut ca să nu se termine şi tot mi se pare că m-am despărţit prea repede de ea. Mi-a plăcut că nu am primit totul de-a gata: acţiunea nu este liniară, poveştile despre Whistle Stop pe care Ninny i le spunea lui Evelyn se opreau când îţi era lumea mai dragă, trebuia să am răbdare ca să descopăr cum a ajuns Ruth să se întoarcă la Idgie (Imogene), cum s-a terminat procesul în care au fost implicaţi Big George şi Idgie şi dacă Evelyn a reuşit să slăbească în cele din urmă.

Nu sunt atât de naivă să cred că o relaţie ca cea dintre Ruth şi Idgie a putut să fie acceptată ca ceva natural, firesc sau că în Alabama acelor ani cei din Whistle Stop se purtau aşa frumos cu angajaţii lor de culoare şi că unii chiar îi considerau ca făcând parte din familia lor, dar a fost fain să mă las păcălită de stilul autoarei şi să-mi imaginez că un asemenea loc minunat chiar a existat.

M-am îndrăgostit de personaje (de Idgie, normal!), am izbucnit în râs de destule ori şi am stat cu sufletul la gură mai tot romanul. Nu puteam să-mi încep anul cu o carte mai bună ca asta!

6 Comments

Dewey

Thursday ~ January 14th, 2010 13:26 by ionuca Posted in 2010,Books in English,Recomandări

Editura Hodder, 2009

Nu spun nu cărţilor cu pisici. Nu pot. Aşa că atunci i-am mărturisit unei prietene care-mi povestea despre Dewey că nu ştiu despre cine vorbeşte, mi-a spus că trebuie să citesc cartea şi că mi-o împrumută. Zis şi făcut.

Ce e aşa special la un motan care locuieşte într-o bibliotecă? Totul şi nimic. Dewey a fost abandonat cineva, într-o noapte friguroasă de iarnă, într-o căsuţă de returnare a cărţilor. Personalul bibliotecii din Spencer, Iowa, l-a găsit dimineaţă şi l-a adoptat pe loc. Iar oraşul l-a adoptat şi el, încetul cu încetul. Pot să-mi imaginez ce plăcut trebuie să fie să mergi la bibliotecă şi în timp ce te plimbi printre rafturi un motan să ţi se încolăcească printre picioare, iar în timp ce răsfoieşti liniştit ziarul, acelaşi motan să-ţi sară în poală şi înceapă să toarcă. Cred că aş merge în fiecare zi într-un astfel de loc!

Nu orice pisică ar face asta. Dar se pare că Dewey era cât se poate de pisicos: păstra distanţa faţă de cei care voiau să fie lăsaţi în pace şi cerşea mângâieri de la vizitatorii care abia aşteptau să-l vadă. Se descurca bine şi cu copiii – puteau să-l tragă de urechi, să-l poarte în braţe prin toată biblioteca şi să-l mângâie apăsat – Dewey nu a zgâriat, muşcat, scuipat pe nimeni. Nu e de mirare că a ajuns faimos!

Însă nu prea mi-a plăcut partea cu “vaaaai, câte a făcut Dewey pentru noi, pentru comunitate!” Da, le-a făcut publicitate – se pare că toată America (şi nu numai) ştia de motan – dar dacă e să fim realişti, în afară de câteva zâmbete şi câteva minute de relaxare pe care ţi le oferea când se lăsa mângâiat, nu prea văd ce putea face. Dar nu are rost să fiu rea şi cârcotaşă, mi-a plăcut ce am citit, chiar dacă am ridicat din când în când dintr-o sprânceană.

Cartea este pentru iubitorii de pisici, asta e clar. O carte drăguţă, pufoasă, pisicoasă, pe care o citeşti cu zâmbetul pe buze în timp ce-ţi mângâi propria pisică. Ba parcă ajungi să o apreciezi chiar mai mult ca până atunci

Alte cărţi faine despre/cu pisici:

• Mic tratat de pisicologie
• Doris Lessing – On cats
• Terry Pratchett – The unadulterated cat

6 Comments