Rainbow Books

Berkley Publishing Group, 2011

Jackson, Mississippi, 1962. Skeeter are 23 de ani și tocmai a terminat facultatea. Se întoarce acasă până își va găsi o slujbă. Visează să devină ziaristă sau scriitoare sau ambele. Are părul creț și neîmblânzit, e mult mai înaltă decât majoritatea prietenelor ei, iar mama ei ar da orice să o vadă măritată.

Orice familie respectabilă din Jackson are o menajeră de culoare, care spală, calcă, gătește, are grijă de copii etc. O femeie bună la toate. O femeie care nu are voie să stea cu angajații la aceeași masă, să folosească aceleași tacâmuri, să folosească aceeași toaletă și câte și mai câte. O femeie pe care o plătesc prost, pe care o tratează de sus, de parcă ea nu ar avea sentimente, care trebuie să răspundă mereu cu „yes, ma’am” sau „no, ma’am” și care ar trebui să se considere norocoasă că are unde să lucreze. O femeie pe care o consideră murdară, despre care cred că e purtătoare de boli nemaiauzite, o femeie pe care, în majoritatea cazurilor, o tolerează. Dar care „face parte din familie”.

Două dintre aceste menajere sunt Aibileen și Minnie. Prima este tăcută și serioasă. Se înțelege foarte bine cu copiii și se pricepe să le ridice moralul și să-i încurajeze atunci când mamele lor albe nu-i bagă în seamă sau îi ceartă din te miri ce. Minnie e o bucătăreasă desăvârșită, e fâșneață și cu gura mare – nu se poate abține să nu comenteze înapoi, să nu fie „obraznică”.

Pentru Skeeter nu e deloc ușor să stea acasă cu ai ei, să vadă prăpastia care există între prietenele ei și menajerele lor. Așa că se hotărăște să facă ceva: vrea să intervieveze menajerele și să scrie o carte cu mărturiile lor – ce înseamnă să fii afro-american și să lucrezi pentru familii de albi, cum sunt tratate, care este cel mai frumos lucru pe care un alb l-a făcut pentru ele, dar și cea mai urâtă situație prin care au trecut etc. Evident, nimeni nu vrea să o ajute la început. E mult prea riscant să vorbești cu un alb în afara serviciului, darămite să te plângi de cum ești tratat! Chiar dacă pe față nimeni nu era rasist, existau niște legi nescrise foarte clare, care prevedeau până la cele mai mici detalii cum se desfășurau relațiile dintre albi și afro-americani. Nimeni nu vorbea despre ele, nimeni nu le punea la îndoială, însă puteai să o sfârșești foarte rău dacă le încălcai.

Am citit câteva recenzii la carte și la film și am fost contrariată să aflu că unii au luat cartea drept un roman rasist, de parcă dacă s-au întâmplat așa multe lucruri rele în acea perioadă, sigur nu s-a întâmplat nici unul bun. De parcă o relație mai apropiată dintre o albă și o negresă nu ar fi fost posibilă. De parcă autoarea a spus că a scris un studiu sociologic, nu un roman. E drept că nu prezintă atrocitățile comise de KKK, nu descrie scene violente în care afro-americani să fie schingiuiți de către albi. Dar tocmai în asta constă ideea cărții: să prezinte mizeriile mici, de zi cu zi, pe care multe servitoare erau nevoite să le suporte. Umilințele la care sunt supuse din cauza acelor legi imbecile. Albii se ascund în spatele paravanului separate but equal, de unde totul e roz și bine. Chiar nu-și dădeau seama cât de bătuți în cap erau! Adică, n-aveau nici o problemă ca o negresă să le crească copiii, să îi atingă, să le dea să mănânce, să fie ca o mamă pentru ei, dar Doamne ferește să intre cu ei pe aceeași ușă la cinematograf, să stea pe aceleași scaune în autobuz, să fie tratați de aceiași doctori și alte asemenea imbecilități segregaționiste.

Chiar dacă pe alocuri am zâmbit sau am râs, per total mi s-a părut o carte destul de serioasă, de gravă. Problema segregării e privită dintr-o altă perspectivă, aceea a lucrurilor mărunte, de zi cu zi. Și chiar dacă la final rămâi cumva nedumerit și vrei să știi ce să întâmplă mai departe, dacă menajerele o să pățească ceva pentru cutezanța lor sau dacă reușesc cât de cât să îmbunătățească relația angajat – menajeră, îți este cât se poate de clar că discriminarea rasială a fost (și sunt sigură că încă este) o chestie aberantă, inumană.

Dacă vă pasionează subiectul (relațiile complicate dintre albi și afro-americani), musai să citiți și Fried Green Tomatoes at the Whistle Stop Cafe – o carte absolut minunată, la care încă mă gândesc cu mult drag.

Într-o lume ideală aș avea destul timp ca să citesc o carte la două-trei zile și să scriu despre ea. În lumea în care trăiesc, mă trezesc la 7, merg la serviciu până la 17, iar luni, miercuri și vineri mai petrec două ore (fără a mai contabiliza și drumul) cățărându-mă pe pereți – la propriu. Sunt foarte încântată de această nouă pasiune și mă bucur că măcar acum, în ceasul al treișpelea, m-am apucat de un sport. În schimb, citesc mai puțin, mai dezorganizat, mai pe fugă. Poate o să găsesc la un moment dat echilibrul între serviciu – cățărat – citit – timp pentru mine, dar până atunci o să o țin dintr-un heirupism într-altul.

Lăsând văitatul la o parte, în ultima lună am citit trei cărticele pe care vreau să le consemnez pe blog. Să încep deci cu începutul.

Penguin, 2002

Aventurile lui Adrian continuă. Dacă la 13 3/4 ani viața i se părea grea, problemele lui erau cele mai importante și grave, la 15 ani totul e și mai complicat, mai ales când află că mama lui e însărcinată, iar fosta amantă a tatălui său tocmai a născut. În plus, Pandora, iubita lui, nu prea știe ce vrea – ba se despart, ba se împacă. Un lucru e cert însă: nu vrea să pună capăt suferințelor lui Adrian și să facă sex

Adrian e la fel de adorabil ca înainte. Îmi place tare mult de puștiul ăsta cu crize existențiale și cu suflet mare. Nu pot să nu râd de aerele lui de intelectual, dar și de naivitatea lui. De-abia aștept să mai crească un pic nepotul meu și să-i fac cunoștință cu Adrian. Sunt convinsă că o să se înțeleagă de minunte, mai ales că D. vrea să devină om de știință

It’s all a big waste of time, though, because intellectuals like me don’t need qualifications to get jobs or worldly success: it just comes automatically to us. It is because of our rarity value. The only problem is getting influential people to recognize that you are an intellectual. So far nobody has recognized it in me, yet I have been using long words like ‘multi-structured’ in my daily intercourse for ages.

Art, colecția Prima dată, 2011

Asta e prima mea carte din colecția Prima dată Sincer, mă așteptam la o antologie mai drăguță, mai practică (să stau cu creionul și cu caietul în mână și să notez titluri pe care le-am ratat și pe care mi-ar plăcea să le citesc chiar și acum), dar mulți dintre autorii textelor mi-au dat impresia că nu au luat în serios tema propusă. Pot să număr pe degetele de la o mână textele care mi-au plăcut, care mi s-au părut că au ce căuta aici. Sau poate că nu sunt eu așa de hip și open-minded ca să accept că într-o antologie despre „prima mea carte” poți să bați câmpii cât vrei și să atingi subiectul doar tangențial.

Din punctul ăsta de vedere, vă recomand mai degrabă Care-i faza cu cititul?, o carte frumoasă, frumoasă, cu texte drăguțe și cu multe recomandări bune.

Back Bay Books, 2011

Nici cartea asta nu m-a încântat. Sunt povestiri de câteva pagini, sau oare să le zic fabule?, în care toate animalele o sfârșesc rău. David Sedaris este necruțător cu personajele sale. Știu că fabulele au scopul de a îndrepta un anumit comportament, o anumită pornire, dar eu cred că lui Sedaris nu-i place natura umană. Da, există lăudăroși, egocentrici, aiuriți, fraieri, răutăcioși, jigodii, dar vorba aia, să arunce el primul piatră dacă e fără de păcat… Nu mi-au plăcut niciodată cei care arată cu degetul și se cred mai buni decât ceilalți – mi se pare o atitudine de rahat. Și tocmai asta mi se pare că face Sedaris în povestirile lui: îi judecă pe ceilalți, îi taxează, îi face de râs, iar apoi îi pedepsește. Bleah!

Trecând la ultimul punct de pe lista de azi, dacă nu ați aflat deja, cei de la Editura All au o campanie foarte faină: vALLuntar. Pe scurt: voi citiți cărțile lor, le recenzați, iar cei de la editură le transformă în ore de voluntariat. Fain, nu? Puteți să citiți mai multe la ei pe blog. Eu zic să vă înscrieți și să le dați cât mai mult de muncă!

Vintage, 1994

Nu îți revii prea repede după ce citești o carte de genul Catch-22. La început am simțit presiunea tuturor celor care îmi spuseseră că trebuie să o citesc și că sigur o să-mi placă. Apoi mi-am dat seama că au dreptate și m-am bucurat că o citesc și că îmi place.

Nu mai țin minte multe din Procesul, dar știu că în clasa a VIII-a, când am citit cartea, eram cât se poate de contrariată: „Asta e literatură? Dar e absurd!” Aveam să aflu apoi că face parte din literatura absurdului… Tot când eram mică, mai mică de clasa a VIII-a, mă uitam la MASH în fiecare după-masă. Nu priceam prea multe din ce se întâmplă în film, dar știam că acțiunea se petrece în timpul unui război, că e vorba de niște doctori și că Radar era drăguț și amuzant. Așa că pe de-o parte m-a uimit absurdul din carte, pe de altă parte am regăsit atmosfera din MASH (pe care l-am revăzut, nu integral, în primul an de facultate și mi s-a părut mult mai amuzant și mai inteligent și atunci chiar am priceput despre ce e vorba…).

Cum altfel ar putea fi o carte despre război dacă nu puțin absurdă? Orice război e absurd… Să asculți orbește niște ordine pentru că așa îți spune superiorul tău? Să zbori în misiuni riscante pentru „patrie”? Să nu poți să te oprești când vrei tu? Absurd, absurd, absurd! Bunicul a fost colonel, poate ar trebui să-l întreb pe el care e faza cu armata…

Dacă tot am comparat Catch-22 cu MASH, merg mai departe și zic că Yossarian mi-a adus aminte de Hawkeye. Amândoi n-au decât un țel: să scape naibii din război vii și nevătămați. Iar pentru asta sunt în stare de orice. Din păcate pentru Yossarian, riscul ca el să fie omorât e mai mare, din moment ce el este bombardier și e forțat de către superiorii lui să zboare tot mai multe misiuni, mereu mai multe. Cum se apropie de numărul de misiuni pe care trebuie să-l atingă ca să plece acasă, cum îl măresc… Iar dușmani sunt toți cei care vor să-i facă rău, inclusiv cei care, normal, s-ar afla de partea lui.

‘The enemy,’ retorted Yossarian with weighted precision, ‘is anybody who’s going to get you killed, no matter which side he’s on, and that includes Colonel Cathcart. And don’t you forget that, because the longer you remember it, the longer you might live.’ But Clevinger did forget it, and now he was dead.

Mi s-a părut foarte trist cum unul câte unul ajung să moară aproape toți prietenii lui Yossarian, majoritatea ucişi în timpul misiunilor. Dar a fost destul de greu să pun toate lucrurile cap la cap pentru că autorul se joacă mult cu perspectiva și cu cronologia. De multe ori aceleași evenimente sunt povestite de mai multe personaje și uneori mi se părea cam enervant că se tot repetau aceleași lucruri. Da, ăsta cred că a fost singurul aspect al cărții care nu mi-a plăcut.

În rest, sunt multe scene tari care o să-mi rămână mult timp întipărite în minte: moartea unuia dintre ei când se ridică de pe stâncă să atingă avionul care zbura foarte jos (așa se distra unul dintre colegii lor – îi teroriza zburând cât de jos posibil peste corturi, peste ei etc.) și este tăiat în două de elice, după care pilotul se sinucide intrând cu avionul într-un munte.

Cum gașca lui Yossarian o salvează pe curva lui Nately de niște colonei și generali care nu voiau să o lase să plece și o tot puneau să repete uncle. Yossarian et. comp dau buza în camera de hotel, le aruncă uniformele pe geam și încep să distrugă mobila și tot ce mai găsesc pe acolo.

‘Hey, you men!’ he roared angrily. ‘Stop it!’
‘Stop it,’ Dunbar replied.
‘That’s what I said.’
‘That’s what I said,’ Dunbar said.
The officer stamped his foot petulantly, turning weak with frustration. ‘Are you deliberately repeating everything I say?’
‘Are you deliberately repeating everything I say?’
‘I’ll thrash you.’ The man raised a fist.
‘I’ll thrash you,’ Dunbar warned him coldly. ‘You’re a German spy, and I’m going to have you shot.’
‘German spy? I’m an American colonel.’
‘You don’t look like an American colonel. You look like a fat man with a pillow in front of him. Where’s your uniform, if you’re an American colonel?’
‘You just threw it out the window.’
‘All right, men,’ Dunbar said. ‘Lock the silly bastard up. Take the silly bastard down to the station house and throw away the key.’
The colonel blanched with alarm. ‘Are you all crazy? Where’s your badge? Hey, you! Come back in here!’

Insubordonarea e la ea acasă în romanul ăsta și de multe ori Yossarian împinge lucrurile până la limită, dar are grijă totuși să nu o depășească. Autorul m-a făcut să râd, după cinci pagini, să mă revolt, după încă zece, să mă îngrozesc, apoi iar să râd și tot așa. Mă simțeam de parcă eram într-un montagnes russes al sentimentelor, fără să pot ghici dacă urmează o coborâre sau o urcare. Clar nu e o carte ușoară, dar e o carte care trebuie citită.

Ps. Acțiunea are loc spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, pe insula italiană Pianosa. De asemenea, traducerea a apărut a fost reeditată de curând la Polirom.

Iar pentru cei care se întreabă what’s the catch with Catch-22?, uite și explicația:

‘Sure there’s a catch,’ Doc Daneeka replied. ‘Catch-22. Anyone who wants to get out of combat duty isn’t really crazy.’ There was only one catch and that was Catch-22, which specified that a concern for one’s own safety in the face of dangers that were real and immediate was the process of a rational mind. Orr was crazy and could be grounded. All he had to do was ask; and as soon as he did, he would no longer be crazy and would have to fly more missions. Orr would be crazy to fly more missions and sane if he didn’t, but if he was sane he had to fly them. If he flew them he was crazy and didn’t have to; but if he didn’t want to he was sane and had to. Yossarian was moved very deeply by the absolute simplicity of this clause of Catch-22 and let out a respectful whistle.
‘That’s some catch, that Catch-22,’ he observed.
‘It’s the best there is,’ Doc Daneeka agreed.

 Am citit clasici de prin generală până prin a X-a, când am descoperit literatura contemporană. Pe atunci citeam și cărți de la bibliotecă, multe de pe la prieteni. Nu mă interesa prea mult ce citeam, dar mă pricepeam de minune să ascund romanele sub culegerile de matematică și să citesc pe furiș. Și, evident, dădeam peste cele mai bune cărți în perioada tezelor și nu mă puteam desprinde de ele: le citeam roasă de vinovăție pentru că știam că trebuia să mă pregătesc pentru examene, dar pur și simplu poveștile erau mai fascinante decât orice altceva.

Cum-necum, asta e prima carte de Jane Austen pe care o citesc. Scrisese Dragoș despre romanul ăsta și subiectul mi s-a părut interesant. Se pare că acum am din nou răbdare când vine vorba de clasici și din când în când îmi place să mă întorc în trecut.

Totul a fost așa de clar în cartea asta: cine sunt personajele simpatice, care sunt antipaticii, și nu aveam nici un dubiu despre cum urma să se termine. Eu doar am stat comod în pat și am lăsat personajele să-și vadă de treabă, știind că totul o să fie bine. Când citesc astfel de cărți mereu mă bucur că trăiesc în secolul XXI, că eticheta e mai degrabă inexistentă și că dacă nu-mi place o persoană pot foarte bine să o evit, nu trebuie să mă prefac că n-am nimic cu ea doar pentru că „așa se cuvine”. În romanul lui Austen, nu se cuvenea ca Anne, fiica mijlocie a unui baronet, să se mărite cu un ofițer de marină sărac. Ce conta că se iubeau, că el era bine-crescut! Așa că tatăl și sora mai mare au avut o atitudine dezaprobatoare față de logodna celor doi, iar prietena de familie, care ținea locul mamei și în care Anne avea încredere, o persuadează să rupă logodna. Șapte ani mai târziu, Anne e tot nemăritată, Frederick devine căpitan și câștigă o mulțime de bani de pe urma războaielor, iar destinul face ca cei doi să se reîntâlnească.

Jane Austen nu își iartă contemporanii: îi ridiculizează pe cei de viță nobilă și face din ei cele mai nesuferite personaje și are o afinitate pentru oamenii simpli, care au devenit cineva prin faptele și munca lor, și nu prin rangul moștenit. Nu mi-ar fi plăcut să trăiesc în epoca lui Austen pentru că nu știu cum aș fi reacționat față de acea etichetă și față de acele reguli nescrise: le-aș fi acceptat resemnată, m-aș fi revoltat și aș fi încălcat eticheta sau m-aș fi simțit în elementul meu? Oricum, mi se pare îngrozitor că Anne se considera deja neinteresantă și bătrână la 27 de ani, că soțul lui Mary (sora ei mai mică) nu simțea că e (și) de datoria lui să aibă grijă de educația copiilor, că era un adevărat ritual când voiai să vizitezi pe cineva și că trebuia să prezinți scuze elaborate când refuzai o invitație. Brrr, ce vremuri grele!

 Corgi Books, 1987

Începusem să citesc cartea asta prin anul I sau II, dar atunci nu m-a prins și am lăsat-o deoparte. Cum mi s-a făcut dor de Pratchett și nu puteam să trec la a XI-a carte din serie fără să o fi citit pe asta, am spus să-i mai dau o șansă. Evident, acum mi-a plăcut mult de tot.

Al optulea fiu al unui al optulea fiu este mereu ales să devină vrăjitor. De data asta, al optulea fiu al unui al optulea fiu a fost o fată. O fată vrăjitor nu s-a mai pomenit până acum, iar familia încearcă să o protejeze pe Esk și îi ascunde faptul că a fost aleasă să fie cineva. Dar nu ai cum să te împotrivești destinului, iar în cele din urmă o trimit pe Esk cu Granny Weatherwax în Ankh-Morpork. Când profesorii-vrăjitori de la Unseen University aud că o fată vrea să devină vrăjitor râd de ea și-i trântesc ușa în nas. Doar că mai târziu ajung să-i mulțumească pentru că a salvat lumea…

Îmi place așa de mult de Pratchett că știe cum să râdă (și să ne facă să râdem) de toate prejudecățile din ziua de azi. Ironiile lui sunt minunate, iar imaginația lui nu are limită. Nu cred că am mai întâlnit un scriitor de care să mă îndrăgostesc atât de repede și de profund. Nu îl dau pe Pratchett pe 10 Murakami, iar o lume ca Discworld nu o să mai fie nimeni în stare să inventeze. Sunt convinsă că după ce o să termin de citit toate cărțile lui o să le iau iar de la capăt și tot așa.

Fourth Estate Ltd, 2011

Am citit Middlesex în liceu și încă e în topul cu cele mai bune cărți pe care le-am citit. Ca să-mi cumpăr Sinuciderea fecioarelor, i-am spus mamei că mă duc la ora de germană, dar de fapt eu vorbisem cu profa că nu pot să ajung, așa că mi-am luat cartea și am stat în parc și am citit. De asta nu știu eu azi germană

Iar de atunci tot aștept ca Eugenides să mai scrie ceva, un nou roman, o altă poveste fascinantă și puțin ciudată, cum numai el poate. Pentru romanul ăsta trebuie să le mulțumesc lui Octavian și Béranger, care mi-au făcut o mare, mare bucurie trimițându-mi-l. În stilu-mi caracteristic, aveam de gând să-l citesc mai încolo, dar, după atâția ani de așteptare, nu m-am putut abține și l-am citit dintr-o suflare.

De Madeleine m-am îndrăgostit de la primele pagini: e o tipă frumoasă, inteligentă, bine educată, proaspăt absolventă de literatură engleză. Maddy trăiește într-o lume a cărților, care-i are în frunte pe Jane Austen, Henry James, surorile Brönte și alți autori clasici. Dar universitatea e gata, părinții ei o așteaptă jos ca să meargă să ia micul dejun și apoi să o conducă la ceremonia de absolvire, iar ea de-abia își mai amintește ce s-a întâmplat noaptea trecută la petrecerea la care au târât-o colegele e apartament.

Până nu de mult, nu avea de ce să se plângă: profesorul care îi coordona lucrarea de licență era încântat de ideile ei, avea o relație aproape normală cu Leonard, tipul pe care-l întâlnise la cursul de lingvistică, totul mergea OK. Dar apoi s-au despărțit, nu a fost acceptată la nici un program de master, și singurul lucru care o face să nu cadă în depresie e cartea lui Barthes, A Lover’s Discourse. Serios, cum să nu te îndrăgostești de bookaholica de Maddy?

And yet sometimes she worried about what those musty old books were doing to her. Some people majored in English to prepare for law school. Other became journalists. The smartest guy in the honors program, Adam Vogel, a child of academics, was planning on getting a Ph.D. and becoming an academic himself. That left a large contingent of people majoring in English by default. Because they weren’t left-brained enough for science, because history was too dry, philosophy too difficult, geology too petroleum-oriented, and math too mathematical – because they weren’t musical, artistic, financially motivated, or really all that smart, these people were pursuing university degrees doing something no different from what they’d done in first grade: reading stories. English was what people who didn’t know what to major in majored in.

De fapt, în carte apare un triunghi amoros, în care Mitchell, un prieten de-al lui Maddy e îndrăgostit de ea, ea e îndrăgostită de Leonard, iar Leonard suferă de depresie clinică. Evident, Maddy îl iubește așa mult, încât își asumă rolul de îngrijitoare și speră să-l „facă bine”. Cei doi se împacă și se mută împreună, dar din cauza medicamentelor Leonard nu mai e Leonard. De asta asta Maddy nu are cum să afle răspunsul la problemele sale în cărți: acum e pe cont propriu, trebuie să ia decizii de una singură, iar problemele ei nu sunt deloc ușoare. Evident că m-am regăsit în personaj: de la viața fără griji pe care am dus-o în copilărie, până la a mă trezi că planurile pentru următorii 17 ani tocmai s-au încheiat, iar acum, libertatea pe care mi-o doream de când mă știu mi se pare de-a dreptul sufocantă. Nu a fost ușor să treci din adolescență la maturitate în anii 1980, când se întâmplă acțiunea cărții, nu e ușor nici acum, în 2011.

Iar când Leonard are o nouă criză și e din nou internat, Maddy chiar că nu mai știe ce să facă, cum să comunice cu el, nu mai știe cine e Leonard de fapt: tipul inteligent care a cucerit-o sau depresivul care nu vrea să facă nimic toată ziua și poartă aceleași haine o săptămână întreagă? Iar faptul că familia ei nu îl place face ca totul să fie și mai greu pentru ea…

Dar, spre norocul meu, și al ei, sfârșitul, chiar dacă nu le rezolvă pe toate, te lasă să închizi cartea răsuflând ușurat și să pleci cu speranța că lucrurile o să reintre pe făgașul normal. The Marriage Plot nu e Middlesex, dar mi-a plăcut la fel de mult. Eu zic că a meritat așteptarea.

Ps. A scris și Octavian despre carte aici.