Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit
16 Nov
Polirom, 2000
Până să citesc scrisorile astea, imaginea mea despre Eminescu era una cât se poate de falsă. Știam unele poezii (mai ales cele din bibliografia obligatorie…), le ascultasem pe profele de română povestind despre „Luceafărul poeziei românești”, iar, în general, lumea avea numai lucruri bune de zis despre el. Mă rog, aici m-am pierdut, căci ele se refereau la poet, nu la om. Da, știam de sifilisul lui, de poeziile lui porno, dar astea îl făceau doar mai interesant, nu erau nicidecum motive ca să ridic din sprânceană. Și, evident, știam de iubirea lui mare pentru Veronica Micle… M-am mulțumit cu așa puține detalii despre viața lui pentru că niciodată nu s-a numărat printre preferații mei, deci nu mi-am dat interesul să aflu mai multe.
Citind totuși în Amintiri din Junimea de Negruzzi cum că Eminescu își cam făcea de cap la București în timp ce Veronica suferea la Iași, am vrut neapărat să citesc corespondența dintre cei doi (mă rog, partea asta de corespondență) ca să văd cum e descrisă relația lor de către ei, nu de terți.
Oho, ce surprize am avut parcurgându-le scrisorile! E fascinant să vezi cum un zeu se clatină și cade de pe soclu sub ochii tăi. Din cele 93 de scrisori inedite, unele mai lungi, altele mai scurte, unele scrise în grabă, altele pătate de lacrimi, am ajuns la concluzia că Eminescu-bărbatul era un porc, cel puțin în ceea ce privește relația lui cu Veronica. Între 1879-1882, deși o alinta (Cuță, Nicuță, Poțoțoni etc) și deși continua să-i promită câte-n lună și-n stele, a evitat-o pe cât a putut. A găsit felurite pretexte ca să nu meargă la Iași (prea puține zile libere, prea puțini bani, merge la cură, reorganizări la Timpul etc) și a făcut tot posibilul ca nici ea să nu vină la București (hotelul e prea scump pentru ea, se oferă să-i găsească gazdă, ba stai, că se mută el etc)… Nu e de mirare că Veronica s-a supărat și i-a cerut să-i înapoieze scrisorile și a rupt relația cu el. Doar că se vede că ține mult la el, căci peste un an iar corespondau…
Sărbătorile, îngerul meu cel dulce care nu vrei să mă crezi, le-am petrecut bolnav între cei patru pereți ai miei. [...] Dacă însă este cineva în Iași care să zică că m-a văzut petrecând, acela minte. N-am nici viață, nici mângâiere, nici petrecere fără de tine și cum că n-am, cum că nu pot avea, vei vedea-o poate mai curând de cum crezi. Ție-ți trebuie să mor eu ca tu să crezi deplin în iubirea mea.
Scrisorile lui sunt un amestec de dulcegării, milă de sine și planuri care nu se vor realiza niciodată. Eminescu amână întâlnirile cu Veronica și nu face nimic ca să fie aproape de cea fără de care, singur declară, nu poate trăi. Poate că nu voia să se însoare cu ea, ci doar să știe că e în Iași, la dispoziția lui, dar în vremurile în care trăiau astfel de relații nu erau tolerate. Nu își dă seama, sau nu vrea să-și dea seama, că Veronica îl vrea lângă ea, așa bolnav și sărac cum e…
Draga mea copilă,
Nu-mi slăbi și nu te întrista dar nici nu-mi ținea de rău tăcerea ori amânarea de răspuns, nici nu-mi imputa lucruri pe cari cu cuvânt nu le poți. Posito c-aș veni la Iași; ce-ar rezulta de aci, ce-aș putea să fiu în Iași? Amploiat la primărie? Pentru a te vedea suferind pe tine și de gura lumii și de neajunsuri. Dacă mi-am băgat capul în jug și nu-l țin e tocmai pentru că-mi ești dragă, tocmai că numai pentru tine trăiesc. [...] Alegerea mea, precum știi, nu e greu de făcut. Sau rămân jurnalist și atunci cată să mai așteptăm ce-o ieși din suplica ta din Cameră, sau Pomârla și atunci nu mai aștept nimic, ci te iau pur și simplu și ne ducem cu toții la țară. Mai cu chiria casei din Iași, mai cu una alta ai putea să-ți ții fetele la pension.
Nu am de ce să amestec poetul cu bărbatul, dar mi-ar fi plăcut să fi știut și de latura asta a lui. Sunt fascinante viețile astea mai puțin cunoscute ale oamenilor faimoși. Ajungi să îți dai seama că în spatele sclipirii de geniu se află tot un om, de multe ori mai păcătos sau mai nebun decât mulți alții. Și poți să chicotești sau să te îmbufnezi, dar măcar ai un portret complet.
eu nu l-am văzut deloc pe eminescu ca un porc, din scrisori. hm… am văzut doar un depresiv cronic si un om slab.
Din moment ce el numai ca un sihastru nu trăia în București, minciunile pe care i le spunea Veronicăi și modul în care-i alimenta speranțele mi s-au părut că țin de comportamentul unui bărbat porc. Mai ales că lumea știa de relația lor și se aștepta ca cei doi să se căsătorească. Evident, nu sunt pentru a face ce spune lumea, dar măcar putea să o lase-n pace, nu să o mintă încontinuu…
mamă da’ ce pornită eşti :)) ). cine ştie cum or fi stat în realitate lucrurile. noi îi judecăm numai după ce a zis unul-altul.
N-a fost un porc, ci un măgar și un dobitoc (ceea ce e oarecum un pleonasm). Marele poet naționale…
Eu am crezut mereu că trebuie să fi fost hiperbolizată relaţia lor. Pentru că astfel de poezii se scriu din imaginaţie şi trăiri interioare, nu dintr-o relaţie efectivă. Ca atunci când poţi păstra sentimentul de a fi îndrăgostit doar atunci când eşti singur :)
E treaba lui/lor cum le-a fost relatia, ideea e ca a fost un geniu si merita respectul nostru, dar cum suntem obisnuiti sa ne calcam valorile in picioare si sa preaslavia prostia, nu ma mira punctul tau de vedere.
@puck: eh, pe astea le-a scris el cu mâna lui
@Béranger: ție trebuia să-ți spună puck că ești pornit!
@Monica: sunt curioasă cum ar fi fost relația lor dacă ar fi fost cu adevărat împreună.
@Andreea: ți se pare că i-am contestat genialitatea și că i-am pus opera la îndoială? Dacă da, te rog să mai citești o dată postul. Orice artist e un om. Iar omul greșește, nu e fără de păcat. Nu văd de ce ar trebui să ignorăm latura umană a unui artist. De multe ori de acolo își trage inspirația. Și nu cred că am „preaslăvit prostia”. Puritanismul ăsta dus la extrem nu are cum să fie sănătos. Ca artist a fost un mare poet și, din punctul meu de vedere, ca bărbat, în relația cu Vernoica, a fost un porc. Nu văd nici o contradicție în asta.
Și Bukowski a fost un bețiv și un afemeiat, dar asta nu înseamnă că nu e un mare poet (tot din punctul meu de vedere, și nu numai…).
Partea buna a lucrurilor e ca toti suntem subiectivi, si nimeni nu e o autoritate in.. practic, nici nu cred ca exista domeniu in care cineva poate sa fie 100% sigur de un “adevar”.
Nu am citit cartea, doar inceputul descarcat gratuit de la Elefant, cuprinzand scrisorile din 1879, dar nu mi se pare ca Eminescu era un porc. E vorba pur si simplu de fenomenul valabil si astazi, cu atat mai mult valabil atunci, cand nu exista telefon si cu atat mai putin email, messenger sau webcam, ca relatiile la distanta nu prea merg.
De acord cu puck, era mai degraba “un depresiv cronic si un om slab.” Nu am motive sa nu il cred cand spune de boala, deprimare, lipsa de bani sau de serviciul suprasolicitant de la Timpul, care ii cam inghitea tot timpul si energia.
Suntem obisnuiti din carti cu personaje care sacrifica totul pentru o mare iubire – dar in viata reala cati astfel de oameni cunoastem ? In viata reala isi vede fiecare de job si de obligatii – si cartea asta nu e fictiune ci parte din viata reala.
Bine, nu am citit decat o parte din carte. Nu am citit nici Amintirile lui Negruzzi de la Junimea – ce zicea Negruzzi de fapt ? Poti sa citezi, daca nu e prea lung ? Ca n-am gasit nicaieri pe net. Deci nu pot trage concluzii definitive.
In sprijinul meu o mai pot aduce pe terorista, careia, in cartea asta, exact invers, Eminescu i-a lasat o impresie buna si Veronica una proasta. Asta desi nu pornise cu nici un bias – nu era mare amatoare de Eminescu si era destul de feminista, de inclinata sa judece aspru barbatii care fac femeile sa sufere. Cu toate astea:
respectiv
de aici: http://www.terorista.ro/2008/11/13/ti-am-facut-versuri-frumusele/
@A Reader: eu am solidarizat cu Veronica: am văzut în ea femeia care a fost înșelată, dusă de nas, iar acum e tratată ca un câine căruia îi arunci un oscior, cât să nu moară de foame, dar niciodată nu-i dai destulă mâncare cât să se sature. Și poate de asta am fost atât de dezamăgită de promisiunile lui deșarte, cu cât știu că IRL nu sunt multe povești de dragoste care să se termine cu bine sau în care cei doi să facă orice ca să fie bine… Cumva speram ca în cazul lor să fie altfel.
Eu tot nu cred ca Veronica era dusa de nas si Eminescu omul care sa o duca de nas.
Uite, citez din ultima lui scrisoare:
“Dta totdeuna ai gândit că eu petrec în Bucureşti. Te-ai înşelat totdeuna şi fie cine din cunoscuţii mei îţi poate da mărturie c-am trăit ca un pustnic, ca un săhastru. Mizerii trupeşti şi sufleteşti m-au împresurat întotdeuna şi amintirile, căzând una câte una ca frunzele veştede, momente de aur şi momente de durere au lăsat pe urmă-le un desgust de viaţă şi de tot, pe care nu ţi-l pot descrie. Îţi vei fi aducând aminte poate că-ntr-o scrisoare ţi-am cerut iertare c-am îndrăznit a te iubi. Ştiam eu de ce-o cer. Ştiam prea bine că fondul sufletului meu e desgustul, apatia, mizeria.
[...]
dar când un asemenea om ca mine va cerceta cenuşa din inima lui, va vedea că nu există încă nici o scântee, că totul e uscat şi mort, că n-are la ce trăi, că târâie în zădar o existenţă care nu-i place nici lui, nici altora. Nu cred nimic, nu sper nimic şi mi-e moraliceşte frig ca unui bătrân de 80 de ani. Dta trăieşti şi eu sunt ucis – ce raport poate fi între noi?”
Daca ne gandim ca scrisoarea e trimisa in septembrie 1882 si ca viata lui se va sfarsi de fapt peste mai putin de un an, in iunie 1883, dupa care nu va mai urma decat boala, internarile la sanatorii, perioadele de aparenta recuperare, apoi remisiile bolii, mie scrisoarea mi se pare chiar dureros de sincera. Mai ales ca aceasi stare de spirit o descrie si in “Geniu pustiu”, carte pe care o incepuse pe la 19 ani, deci pare sa fie o constanta a vietii sale :(
Erata: *aceeasi
Apropo, Bernager, tu de ce zici ca e “un măgar și un dobitoc” ? Ca nu cred ca tot din empatie pentru Veronica.
Folks,
Mie mi se rupe de Veronica, nici ea nu era ușă de biserică. Dar nu știu de ce trebuie să ne uităm la (scuzați majusculele) Poetul Național ca la Ștefan cel Mare și (cum altfel) Sfânt! Omul e om, cu limitările și păcatele lui, iar opera e operă.
Ba aș zice chiar că un scriitor, compozitor, pictor nu poate lăsa în urmă o creație remarcabilă dacă duce o viață echilibrată, are o integritate morală neștirbită, ș.a.m.d. Dimpotrivă, doar un suflet chinuit poate crea, iar contactul ocazional cu abjecția de obicei ajută opera, deși îl decade pe om.
Tout compte fait, cetățeanul Eminovici a fost destul de duplicitar cu numita Veronica, făptură care la rându-i nu a fost Maria Teresa. Scrisorile sunt fără îndoială interesante, chiar dacă au circulat între un măgar genial și o gâscă proastă.