French Milk

10 Sep

Touchstone, 2007

În ianuarie 2007, Lucy Knisley (22) și mama ei (50) au petrecut o lună în Paris. Lucy, studentă la School of the Art Institute din Chicago, a păstrat un jurnal al acelei luni. Nimic neobișnuit până aici, doar că jurnalul nu e scris, ci desenat. Dap, timp de o lună a desenat în fiecare zi ce a făcut, ce a vizitat, cum s-a simțit, ce a mâncat… Sunt 193 de pagini pline de desene adorabile + poze din sejurul lor în Paris.

Evident că m-am îndrăgostit de carte! În primul rând, îi admir pe toți cei care pot să facă ceva cu mâinile lor, indiferent dacă e vorba să picteze un tablou, să cânte la un instrument sau să coasă un nasture. Vorba mamei, am o sută de mâini stângi și nici una dreaptă, așa că nu-mi rămâne decât să mă bucur că există oameni talentați care pot să facă toate lucrurile alea frumoase care mie nu mi-ar ieși nici într-o sută de ani. Deci, unu: jurnal în desene – WOW!

În al doilea rând, m-am reîntors pentru 2 zile în Paris. De data asta nu m-am rezumat la a cumpăra mâncare din supermarket și la a mă plimba fără țintă pe străzi: am mâncat în restaurante, am fost în zeci de muzee, am văzut Parisul așa cum îl văd cei care își permit să stea o lună acolo. Bine, am fost puțin invidioasă, dar m-am mulțumiți și cu atât, știind că nu există nici o șansă să revăd orașul în viitorul apropiat…

În altă ordine de idei, aruncați o privire aici, aici și aici ca să vă convingeți singuri de cât de drăguță e cartea.

How to be Good

8 Sep

Penguin Books, 2001

Mă bucur că m-am decis să îi mai dau o șansă lui Nick Hornby anul ăsta. După dezamăgirea cu Juliet, Naked am crezut că nu o să mai pot citi ceva scris de el pentru muuuult timp, dar uite că mi-am adus aminte că am How to be Good pe ebook reader și am zis să văd cum e. De la primele pagini l-am recunoscut pe vechiul Hornby, cel din High Fidelity și A Long Way Down, Hornby, cel de a cărui scriitură mă îndrăgostisem.

Familia Carr pare una cât se poate de normală, banală, la fel ca toate celelalte: un soț, o soție și doi copii. Doar că David s-a autoproclamat ”cel mai furios om din Holloway”, Katie nu îl mai suportă și se gândește din ce în ce mai des la divorț. Katie este o persoană care a încercat mereu să facă doar ce este bine: a devenit doctor ca să îi ajute pe ceilalți, este încă alături de David pentru că asta ar face o soție bună care vrea să dea impresia unei căsnicii bune, totul la ea se învârte în jurul acestui cuvânt. Nu am numărat de câte ori apare cuvântul ”good” în carte, dar vă asigur că nu de puține ori.

I’m a good person. In most ways. But I’m beginning to think that being a good person in most ways doesn’t count for anything very much, if you’re a bad person in one way. Because most people are good people, aren’t they? Most people want to help others, and if their work doesn’t allow them to help others then they do it however they can – by manning the phones at the Samaritans once a month, or going on sponsored walks, or filling in standing orders. It’s no good telling me that I’m a doctor, because I’m a doctor only during weekdays. I’ve been sleeping with someone other my husband outside working hours – I’m not that bad that I’d do it inside working hours – and at the moment, being a doctor can’t make up for that, however many rectal boils I look at.

Fiecare încearcă să salveze căsnicia cum știe mai bine: ea își găsește un amant, iar el îl găsește pe GoodNews, un fel de predicator New Age, care reușește să îi facă furia să dispară. Iar odată cu furia, lui David parcă i s-a luat un văl de pe ochi: viața pe care a dus-o până atunci nu era bună: era o viața canalizată pe dorințele lui și ale familie lui, fără să îi pese de ce se întâmplă în jurul lui, de oamenii fără adăpost, de copiii care cerșesc, de cei care mor de foame… Noul David are idei revoluționare, pe care le pune în practică: își convinge copiii să își doneze o mare parte din jucării; își convinge vecinii să găzduiască copii de pe stradă și plănuiește, tot împreună cu GoodNews, să scrie o carte despre cum ar trebui să ne purtăm ca să facem lumea asta un loc mai bun.

Ca și Katie, la început, schimbarea asta radicală a lui David mi s-a părut interesantă. Dar după câteva astfel de cerințe excentrice, am spus că e de-ajuns. Sigur, dacă vrei să faci bine și să îți dai și cămașa de pe tine pentru cei săraci, foarte bine, fă-o, nimeni nu te oprește. Dar de la a face până la a predica e un pas mare. Eram sătulă până peste cap de toate încercările lui de a-i implica pe ceilalți în acest proces de binefacere. Până la urmă, fiecare are conștiință și fiecare e liber să facă ce vrea: să îi ajute pe săraci sau nu. Acum devenisem eu furioasă: îmi venea să-l dau cu capul de pereți ca să-și revină și să vadă cât de utopică era viziunea lui.

Nu am învățat din carte ”cum să fii bun”, dar știu că How to be Good m-a cucerit de la prima până la ultima pagină și că o să intre în topul cu cele mai faine cărți pe care le-am citit anul ăsta.

Watchmen

1 Sep

DC Comics, 2007

După V for Vendetta era firesc să citesc și Watchmen. Voiam să văd în ce lume distopică o să mă poarte iar Alan Moore și ce personaje memorabile a mai inventat. Nu, nu văzusem filmul, dar știam vag subiectul cărții: ceva cu super eroi.

Până la urmă a fost vorba de câțiva eroi mascați ieșiți la pensie și un singur super erou. Se pare că în America lui Alan Moore, prin anii 1960-1970 fusese o adevărată nebunie cu acești eroi mascați: nu aveau ei puterile lui Superman, dar ieșeau în fiecare noapte și patrulau pe străzi, prinzând infractori și făcând ordine în locul poliției sau, fie, ajutând poliția. Timpul a trecut, vremurile s-au schimbat, eroii au intrat în ilegalitate, unii s-au reprofilat, iar alții au continuat să lupte împotriva crimei, cu poliția pe urmele lor.

Dar povestea cu eroii mascați e doar un pretext pentru adevărata problemă a cărții: când un război atomic e pe cale să izbucnească, ați sacrifica câteva milioane de oameni ca restul să trăiască? I-ați sacrifica pentru posibilitatea unei păci de lungă durată? Am stat mult și m-am gândit și încă nu știu ce să răspund. Noroc că e vorba de ficțiune :)

Am văzut și filmul, în seara în care am terminat cartea. Cred că e prima dată când spun că nu e nici o pierdere dacă vedeți doar filmul și nu citiți cartea. Nu mă pricep la filme, dar mi s-a părut cât se poate de fidel cărții (cu o mică excepție la final, dar care nu influențează deloc mesajul). E chiar o adaptare foarte bună, mai ales dacă e să o compar cu porcăria aia de film făcută după V for Vendetta.

Cred că iau o pauză de la distopii, au fost cam multe pe anul ăsta. Sigur găsesc eu niște cărți drăguțe pe care să le citesc :)