Rainbow Books

Editura Vellant, 2010, traducere de Cristina Patricia Gheorghe

Richard are 30 de ani, e căsătorit, are o fetiță nou-născută și tocmai s-a mutat într-un apartament minunat din centrul Londrei. Mama lui e mulțumită de el, soția lui e mulțumită de el, toată lume e mulțumită de el. Dar nu și el. Uneori ajungi să îți dai seama destul de târziu că ai trăit după cum ți-au dictat ceilalți și că e timpul să faci ceva până mai poți.

Așa că Richard pleacă. Pur și simplu nu se mai întoarce acasă. Îi trimite mamei lui o scrisoare în care îi spune că urmează să ia avionul spre Tokio și gata. Nu e primul și nici ultimul care își abandonează familia, dar să dispari? Just like that? Mi s-a părut tare dubioasă alegerea lui, lașă de-a dreptul. Pe de altă parte, nu știu dacă el credea că există o altă șansă ca să scape de viața aia care-l făcea nefericit.

Găselnița care mi-a plăcut, e că nu Richard e cel care își deplânge soarta de marionetă, ci fiecare capitol e povestit de câte-o femeie cu care el a intrat în contact: soția lui, mama, o colegă de serviciu, o tipă care l-a luat la un moment dat cu mașina etc. Singurul Richard pe care ajungi să-l cunoști e cel din poveștile și amintirile lor. Așa că nu poți să-l judeci până nu afli și versiunea lui. Doar că nu există o asemenea versiune.

Uneori am nevoie de o carte din asta, care să meargă rapid. Mă destinde.

Nu o să înțeleg niciodată de ce evenimente de genul acesta trebuie să fie scorțoase, pline de oameni trecuți de mult de vârsta a doua și greu accesibile. Spun asta pentru că am reușit să cumpăr bilete abia a doua oară când am încercat; prima data nu le primiseră. A doua oară am făcut ochii mari de cât de multe bilete erau deja vândute… mi s-a spus că sunt, de fapt, rezervate de către editură. Pentru publicul simplu au mai rămas vreo 100 de locuri libere sau posibilitatea de a-și da coate ca să ajungă măcar în librărie la lansarea din Kretzulescu.

Apoi, în timp ce așteptam să intrăm, până și tipa care împărțea pliante m-a măsurat din cap până-n picioare și mi-a aruncat o privire indignată. Probabil pentru că eram prea colorat îmbrăcată și aveam sub 60 de ani. M-am săturat de evenimente din astea ”care miros a naftalină” (vorba unei prietene) și la care mă duc de plăcere, dar ajung să simt că nu am ce să caut acolo. Nu am mers ca să fac parada modei, îmbrăcată cu cele mai bune haine și cu pantofii care mă strâng, ci am mers ca să o ascult pe Herta Müller vorbind. De ce trebuie astfel de evenimente să fie atât de rigide?

Lăsând la o parte nemulțumirile, m-au fascinat fragmentele pe care Herta Müller le-a citit din Leagănul respirației. Nici nu se pune problema, mâine o să fiu prezentă la Kretzulescu cu cartea în mână, așteptând la rând la autografe. Iar din ce am observat, Herta Müller nu e o persoană prea diplomatică, spune lucrurilor pe nume, indiferent ce orgolii rănește. Așa că îmi pare sincer rău pentru dânsă, că a avut de suportat toate pupincurismele acelea formale Nu aș putea să fac un rezumat a ceea ce s-a discutat, dar m-am bucurat de fiecare răspuns, mai ales că erau sincere și acide. Așa e dacă trăiește de atâți ani printre nemți: e mai important să spună ce crede, decât să umble cu mănuși.

Mă bucur mult că am fost în noaptea asta acolo și mâine o să încerc să ajung devreme în librărie, să fiu sigură că nu mai trebuie să-mi mijesc ochii ca să o văd

Ullstein Taschenbuch, 2006

Au trecut câteva zile bune de când am terminat de citit cartea și de fiecare dată când o văd nu pot să nu zâmbesc. A fost… perfectă. Și nu spun asta doar pentru că apar pisici în ea

De fapt, pisicile sunt doar un pretext ca Olga Kaminer să își povestească viața. Da, fiecare capitol poartă numele unei pisici din perioada pe care Olga o descrie, dar ele sunt doar niște personaje secundare. Atunci ce-i așa fain la cartea asta? Totul, de la felul haios în care e scrisă (limbajul este unul colocvial, deci nu am stat toată ziua cu dicționarul în brațe, ceea ce înseamnă că am putut să mă bucur de fiecare pagină fără prea multe întreruperi), la întâmplările neobișnuite prin care ea sau prietenii ei au trecut și, evident, pisicile, fiecare cu apucăturile și obiceiurile ei.

Olga Kaminer a fost mereu înconjurată de pisici, chiar dacă nu toate erau ale ei. Pe unele a fost nevoită să le lase în grija unor prieteni pentru o anumită perioadă de timp și nu le-a mai recuperat niciodată. Cu altele au ajuns să crească propriii ei copii. O mare parte din carte se axează pe viața ei de studentă în Leningrad și, recunosc, încep să cred că rușii (și pisicile lor) sunt niște țicniți. De exemplu, jocul preferat al unui motan era să se arunce de la etaj, dacă se poate direct în capul trecătorilor. Alt motan era vorbăreț, adică nu tăcea nici 10 minute, mereu ”miau-miau-miau”. Pe lângă un amic cartofor care ajunge să candideze pentru postul de primar al orașului, Olga a avut un prieten care nu se înțelegea deloc cu pisica ei. Relația dintre ei era atât de proastă, încă tipul a ajuns să închidă pisica în frigider pentru vreo 3 ore!!!

Für Alex war Patrizias anarchisches Verhalten eine Herausforderung. Er machte es sich zur Hausaufgabe, die Katze erziehen. Einmal sperrte er sie in der Toilette ein. Sie rächte sich dafür, indem sie sechs Rollen Toilettenpapier zerfetzte. Auch Patrizia versuchte, Alex zu erziehen. Sie fand seine Fotoutensilien – Fotopapier nebst Chemikalien – und vernichtete sie. Alex sperrte sie auf dem Balkon ein. Patrizia pinkelte in seine Schuhe. Alex schmiss ihre Fischkonserven weg, Patrizia kalute ihm seine Bulette direkt von Teller. Der Krieg zwischen Mensch und Tier daurte an.

Ăsta da război conjugal!

Cu ocazia asta am mai descoperit încă o editură pe care nu o știam și care pare să aibă multe cărți drăguțe. Eh, data viitoare când merg la vio în vizită, o să mă întorc cu mai mult de două cărți.

Era timpul să schimb tema blogului și după îndelungi așteptări ( ) am una nouă. E puțin mai aerisită ca cealaltă și, îmi place să cred, mai user-friendly. Am introdus tagurile, doar că momentan sunt unele care se repetă (lucrez la asta) și sunt încă vreo 200 de posturi fără taguri. Vor mai apărea mici modificări în coloana din partea dreaptă a blogului și vreau să schimb și fontul din titlurile posturilor pentru că ăsta mi se pare prea banal

În rest, toate sunt bune și frumoase. Sper să nu uit că luni e întâlnirea cu Herta Müller la Ateneu și să mă trezesc la 6 că sunt tot acasă Aștept târgul de carte și festivalul de literatură și, evident, mi-ar plăcea să apară un nou roman scris de Filip Florian

Cam atât, mâine scriu despre cartea cu pisici

Editura Polirom, colecția Biblioteca Polirom, 2010, traducere de Nicolae Dobrișan

La început a fost Al-Gabalawi și Al-Gabalawi era stăpân peste pustiu. Și în pustiu și-a ridicat o casă. Era singura casă de acolo și avea o grădină minunată și niste ziduri mari care o protejau și o izolau de pustiu. Toată lumea trăia în pace și liniște în Casa cea Mare: Al-Gabalawi, soțiile lui, fiii lui și slujitorii. Asta până când Tatăl a anunțat că noul administrator al moșiei va fi Adham, cel mai mic dintre copiii lui. Idris, fiul cel mare, se răscoală împotriva voinței Tatălui și este alungat din casă. Printr-un șiretlic face ca Adham să încalce și el porunca Tatălui și să fie și el alungat. Și de aici au început toate problemele străzii.

Partea de început mi s-a părut desprinsă din Biblie (de fapt, din Coran, dar cum nu am citit Coranul, nu pot să mă pronunț): căderea lui Lucifer, alungarea lui Adam și Eva din Rai, traiul greu pe care aceștia îl duc pe Pământ, uciderea lui Abel de către Cain etc. Mi-a plăcut mult partea asta, Geneza repovestită Din păcate, istoria străzii pe care locuiesc Idris și Adham e destul de tristă. După moartea celor doi, Al-Gabalawi se retrage în Casa lui, iar un administrator preia moșia. Strada ajunge în mâna haidamacilor, care cer taxă de protecție de la cei de pe stradă și în loc să-i apere, ei sunt cei care își bat joc și îi bat la propriu pe săracii care, de cele mai multe ori, nu au nici o vină.

În timp ce nepoții lui Al-Gabalawi trăiesc în sărăcie și sunt oprimați, acesta nu intervine în favoarea lor; s-a retras în spatele zidului Casei și indiferent de rugămințile oamenilor nu se arată ca să facă dreptate. Dar din când în când, o dată la câteva generații, apare câte-un nepot care nu mai suportă să vadă starea în care au ajuns cei de pe stradă, nu îi suportă pe haidamacii cu bastoanele lor și încearcă să facă dreptate. Din păcate, ”nenorocirea străzii este uitarea”, iar dreptatea obținută de unii este călcată în picioare de generația viitoare.

A fost o carte destul de atipică pentru mine, de la locul în care are loc acțiunea, la numele ciudate al personajelor, la subiectul cărții. Dar mi-a plăcut să mă desprind pentru câteva zile de lumea asta contemporană și politically correct pe care o întâlnesc în majoritatea cărților și să mă plimb prin nisipul deșertului Al-Muqattam.

O singură chestie m-a deranjat: prea mi s-a părut că poveștile despre salvatorii străzii sunt la fel, iar după a treia poveste aveam impresia că le știu pe toate și aș fi preferat să se oprească acolo, nu să continue încă vreo 200 de pagini. Sau, cine știe, poate doar m-am dezobișnuit să citesc cărții de 500 de pagini