Rainbow Books

Editura Polirom, colecția Biblioteca Polirom, traducător Cecilia Ștefănescu, 2004

Pe la sfârșitul lui iulie eram la vio pe terasă, în Bad Homburg, beam Weissbier și vorbeam, evident, despre cărți. vio m-a întrebat dacă am citit ceva de Daniel Pennac și i-am spus că doar Domnilor copii, carte care nu prea m-a impresionat. Ei bine, vio a început să-mi povestească despre seria Malaussène și până să decid de una singură dacă vreau sau nu să citesc vreo altă carte de Pennac, m-am trezit cu Micuța vânzătoare de proză în brațe.

Primele 100 de pagini le-am citit în trenul de Baia Mare-București și nu puteam să mă decid dacă îmi place la nebunie sau dacă e doar drăguță. Îmi amintea de Darul unei zile, doar că povestea era mai puțin credibilă. A doua zi am fost leneșă și am citit vreo 40 de pagini, iar în a treia zi nu m-am dus la culcare până nu am terminat restul de 290 de pagini. De mult nu mi s-a mai întâmplat să nu vreau să mă culc până nu termin cartea. Erau cărți unde spuneam că mai citesc un capitol și gata și ajungeam să citesc vreo două, trei până să mă fure somnul, dar acum am stat de după-masă până noaptea pe la 1 ca să o citesc pe toată. Trebuia să știu ce se întâmplă, eram atât de prinsă de subiect încât nu puteam să o las pe mâine.

Chiar dacă Micuța vânzătoare de proză nu e prima din saga Malaussène, autorul are grijă să nu te facă să te simți un outsider. Îți dă suficiente explicații încât să ai habar ce s-a întâmplat până acum și să vrei să citești și celelalte peripeții ale acestei familii cât se poate de ciudate. Benjamin Malaussène, fratele cel mare, este capul familiei: mama i-a lăsat în grijă pe frații și pe surorile lui (să tot fie vreo cinci), care, culmea, sunt făcuți cu tot atâția bărbați diferiți. Iar dacă săracul Benjamin e mereu la locul nepotrivit, la momentul nepotrivit, îndeplinind la editura pentru care lucra rolul de țap ispășitor, nici frații lui nu sunt cu mult mai prejos: unul dintre ei are coșmaruri care se adeveresc, o soră prezice viitorul, iar cea mică, încă un bebeluș, te ținutuiește pe loc doar uitându-se la tine.

Dar Malaussènii nu sunt singurii care dau savoare cărții: prietenii lor din cartierul Belleville sunt niște personaje memorabile. În carte nu există diferențe de rasă sau de cultură, Malaussènii sunt prieteni cu toți: arabi, afro-americani, vietnamezi, iar toți aceștia și-ar da viața pentru acești copii fără tată. Acțiunea e și ea incredibil de faină, mai ales partea în care Julie, iubita lui Benjamin, pornește să-l răzbune pe acesta și îi pedepsește pe vinovați rând pe rând. Asta pentru că, din nou, Benjamin a intrat în bucluc.

Carte e un amestec de intrigă polițistă, prietenii pe viață, personaje de care te îndrăgostești pe loc și multe alte lucruri mici care te fac să nu poți lăsa cartea din mână. Singura problemă e că toate cărțile din seria asta nu mai pot fi comandate de pe site-ul Polirom și nu pot decât să sper că o să le găsesc în librării.

faber and faber, 2005

Cred că toată lumea ştie până acum că îmi plac cărţile cu copii, adolescenţi etc. Mi-a plăcut şi Never Let Me Go, dar faptul că am auzit atâtea laude la adresa ei mi-a cam tăiat din avânt. Mă aşteptam la ceva incredibil, mă vedeam minunându-mă la fiecare pagină, credeam că o să fie o carte pe care nu o să o pot uita niciodată. Ştiu, e vina mea că mă las aşa uşor impresionată, dar uneori nu aş vrea să ştiu nimic despre cărţile pe care le citesc.

O altă problemă a fost că m-am atașat de Kathy H. și am analizat situațiile și am judecat celelalte personaje bazându-mă pe părerile și pe observațiile ei. Doar că Ruth, prietena ei cea mai bună (cică) de la Hailsham, mi-a fost antipatică încă de la bun început. Măcar am sperat cu tărie că Tommy va deveni prietenul lui Kathy, dar evident că Ruth trebuia să se bage între ei.

În schimb, m-a fascinat Hailsham. Nu știu dacă termenul de școală e cel mai corect, dar altul nu am. Un fost conac transformat într-o școală pentru copii… mai speciali. De cum am citit despre donors și carers am știut că acei copii de la Hailsham nu sunt la fel ca ceilalți și am citit mai mult de trei sferturi din carte până să aflu ce și cum. Mi s-a părut că ambiguitatea în legătură cu ei este foarte bine dozată: nu ți se dezvăluie la început ca să nu îți pierzi interesul, dar nici nu te lasă cu ochii în soare la final. Cu fiecare pagină pe care o citeam eram mai aproape de a dezlega misterul, iar când, într-un final, bănuielile mi-au fost confirmate, m-am simțit ușurată și liniștită.

La mai bine de 15 ani după ce a părăsit Hailsham, Kathy încă se gândește la cum a fost crescută acolo, la ce i s-a spus despre viitorul ei și al prietenilor ei și, mai ales, la ce nu i s-a spus. Încearcă să își amintească fiecare conversație, orice scăpare a profesorilor, orice care ar putea-o ajuta să înțeleagă mai bine cine este, ca să poată să-și accepte mai ușor soarta.

Thinking back now, I can see we were just at that age when we knew a few things about ourselves – about who we were, how we were different from our guardians, from the people outside – but hadn’t yet understood what any of it meant.

Nu am înțeles de ce Kathy nu a încercat să se revolte, să spună că ajunge, că ea nu vrea să aibă același destin ca toți ceilalți ca ea. Alții măcar au sperat, au visat să obțină măcar o amânare a momentului în care vor deveni donatori, dar Kathy mi s-a părut cât se poate de pasivă și de împăcată cu soarta. Iar apoi, când a venit momentul potrivit, a încercat și ea tot ce a putut și atunci mi-a fost iar dragă.

Nu a fost o carte prea veselă, ba dimpotrivă, și nici nu m-a încântat peste măsură, așa cum mă așteptam să o facă. Dar Ishiguro scrie bine, chiar și când subiectul nu e tocmai pe gustul meu

Am fost trei săptămâni în Germania şi am rămas plăcut impresionată de următoarele lucruri:

• nemţii citesc oricând, oriunde şi oricum. În orice tren m-am urcat şi în orice vagon de metrou am nimerit, mereu era cel puţin o persoană care citea. În plus, lor nu le e frică de cărţi groase. Mie nu-mi prea convine să car o carte de 1kg după mine, dar ei n-au nici o problemă cu asta: cu cât mai groasă, cu atât mai bine. Ah, Stieg Larsson e la mare căutare la ei, ceva de speriat!
• în Berlin am dat peste o librărie axată pe reduceri. La 2-3-4 euro găseai cărţi care au stat prea mult pe rafturi, cărţi cu coperţi puţin îndoite de la transport, cărţi care nu mai erau în folia de protecţie. Şi nu, nu erau ediţii de acum 3-4 ani, ci cărţi cât se poate de recente. Tot acolo erau o grămadă de albume de la Taschen, la preţuri mai mult decât rezonabile. Dacă aş locui în Berlin, mi-aş permite să am mai multe astfel de albume, aşa n-am decât să visez.

Pe de altă parte, după o carte proastă nu prea mai îmi vine să citesc. Am făcut deja o pauză de aproape 5 zile şi deşi sunt convinsă că Micuţa vânzătoare de proză o să-mi placă, tot nu pot să mă apuc de ea. Oficial, e cea mai lungă perioadă în care nu am citit nici măcar o pagină pe zi. Aştept să mă întorc în Bucureşti şi să-mi treacă acest reader’s block.