Rainbow Books

Vertigo, 2003

People think dreams aren’t real because they aren’t made of matter, of particles. Dreams are real but they are made of viewpoints, of images, of memories and puns and lost hopes…

Dacă aş fi să compar carte asta cu un vis, atunci aş compara-o cu un coşmar, dar unul în care tu nu iei parte la acţiune, ci doar te uiţi cuminte de pe margine. E una dintre cele mai întunecate, macabre, coşmăreşti cărţi pe care le-am citit. Şi, da, culmea, mi-a plăcut. Se pare că pot să apreciez o poveste bună, chiar dacă se moare în draci şi la unele ilustraţii nu am putut să mă uit pentru că erau prea sângeroase

Acum povestea: În 1916, un grup ocult din Londra încearcă printr-un ritual să pună mâna pe Moarte şi să o facă pe aceasta să li se supună. Din păcate, se trezesc cu fratele acesteia, Sandman. Din momentul în care Prince Morpheus este capturat, unii oameni încep să sufere de tulburări grave ale somnului.

În 1970 acesta reuşeşte să scape şi tot ce vrea este să se răzbune. Dar se trezeşte fără lucrurile sale: punga cu nisip, masca şi rubinul. Deşi Sandman este şi el un prinţ al Întunericului, nu are cum să le ştie pe toate, mai ales că a fost ţinut prizonier în tot acel timp, aşa că ajunge să ceară ajutorul nimeni altuia decât lui Lucifer. Celălat Tărâm e populat de personaje fie biblice (după cum era de aşteptat), fie personaje pe care le-am recunoscut din Infernul lui Dante (singurul volum al Divinei Comedii pe care l-am citit, spre ruşinea mea). M-a amuzat că lupta pe care a trebuit să o poarte cu un demon pentru mască nu a fost una sângeroasă, ci a fost un joc al minţii

Cartea asta e abia prima dintr-o serie lungă, dar sunt sigură că o să le citesc pe toate.

Azi-noapte nu aveam somn. M-am pus pe la 9 în pat şi am citit din Preludes and Nocturnes, apoi a venit el acasă, am mâncat şi în timp ce el lucra, am terminat cartea. Nu ştiu cât era, poate vreo 12 jumate, când ne-am hotărât să ne uităm la Seinfeld, dar nu am apucat să vedem nici măcar un episod că i-a sunat telefonul şi a trebuit să lucreze din nou. Am luat Decât o revistă de lângă pat şi am citit toate articolele care rămăseseră necitite, inclusiv interviul cu Filip Florian.

Şi în timp ce mă gândeam că 25 de lei e mult prea mult pentru o revistă care are 4-5 articole care mi-au plăcut, mi-am dat seama că de mult nu am mai citit cu atâta drag. Era 1 jumate noaptea, nu aveam somn şi tot ce voiam era să încep o nouă carte. Normal, şi faptul că sunt în sesiune şi că ar trebui să scriu proiectele pe care trebuie să le predau a contribuit la nesaţul meu livresc. De când mă ştiu citesc cel mai cu spor şi cu mai mare drag atunci când am teze, lucrări, examene, alte chestii mult mai importante de făcut.

Revenind la interviul cu Filip, mi-am dat seama că mi-e incredibil de dor să recitesc cărţile fraţilor Florian! Nu ştiu, zău, dacă sunt alţi scriitori români care să-mi placă mai mult ca ei. Aşa că am luat de pe raft Degete mici şi o să o recitesc zilele astea.  De-abia aştept!

Editura Humanitas Fiction, colecţia Raftul Denisei, 2009

Pe jurnalistul din carte îl cheamă Sebastian Z. Şi eu am un amic german, care e tot jurnalist, şi pe care îl cheamă Sebastian W. Cel din carte are 30 şi ceva de ani, prietena tocmai l-a dat afară din casă şi nu mai vrea să-l vadă, iar el umblă după Kaminski, un pictor care niciodată nu a fost chiar faimos şi a cărui biografie vrea să o scrie ca să devină el faimos. Amicul meu are 20 şi ceva de ani, colaborează cu cele mai importante ziare nemţeşti, cu M. e doar amic şi nu ştiu să aibă asemenea gânduri despre faimă şi bani. Sebastian Z. mi-a fost antipatic de la primele pagini, cu celălalt Sebastian am petrecut o săptămână cât se poate de mişto.

Nu am multe de povestit despre cartea asta. La început mi s-a părut cam plictisitoare, iar pe personajul principal nu l-am putut suferi. E un jurnalist lipsit de scrupule, care dacă a ştiu vreodată ce e bunul-simţ, acum a uitat cu desăvârşire acest lucru, care nu ştie să spună “mulţumesc” şi îi tratează pe toţi ca pe nişte proşti, dar, evident, el este deşteptul-deştepţilor. Nici la sfârşit nu mi-a plăcut mai mult, dar cred că autorul l-a făcut atât de nesuferit ca să se răzbune pe toţi cei ca el cu care a avut de-a face.

Ce m-a şocat a fost modul brutal şi nesimţit în care s-a băgat în viaţa lui Kaminski. Bătrânul trăia de ani buni de zile retras într-o casă, la munte, împreună cu fiica lui şi cu femeia care o ajuta la treburile casnice. Iar când Sebastian vine să îi ia interviul, nu ţine cont de condiţia bătrânului, de regulile pe care acesta trebuia să le respecte, ci face tot posibilul să cauzeze neplăceri. Ba mai mult, o mituieşte pe femeie să plece din casă ca să rămână el singur cu bătrânul, iar apoi nu lasă o cameră necercetată, o scrisoare nedeschisă. În numele biografiei pe care urmează să o scrie, el are impresia că trebuie să ştie TOT, iar dacă nu i se spune tot, atunci e musai să caute, să scotocească peste tot ca să afle ce-l interesează. Mai rar aşa om lipsit de scrupule!

În ultima parte a cărţii lucrurile se mai animă şi devin mai interesante. Dar dacă am ales să o citesc pentru că e scrisă de Daniel Kehlmann, m-am lămurit repede că nu are cum să fie la fel de bună ca Măsurarea lumii. Aşa e când te îndrăgosteşti prima data de o carte a unui autor: rar se întâmplă ca altă carte de-a lui să-ţi placă mai mult.

Editura Nemira, colecţia Damen Tango, 2009

Sunt o superficială: dacă aş fi văzut din prima cum se numeşte colecţia din care face parte cartea asta, m-aş fi gândit de două ori înainte să o cumpăr. Dar aşa, mi-a sărit în ochi coperta, am citit textul de prezentare, mi-am spus că trebuie să o cumpăr, iar când au expirat cele 4 luni de post livresc, a fost a doua carte pe care am luat-o.

Poate că a fost alta. O masă de prânz la care a fost legată de scaun, cu mijlocul strâns tare. Pentru că — i-a anunţat mama pe cei din cameră — Esme trebuie să înveţe cum să se poarte. Ceea ce, Esme ştia asta, însemna să nu se ridice de pe scaun până când nu se termină masa. Îi plăcea locul de sub masă, şi uite că, vezi Doamne, ei n-o puteau ţine să nu se bage acolo, în intimitatea interzisă de sub faţa de masă. Picioarele oamenilor au ceva foarte înduioşător. Pantofii, tociţi în anumite locuri, fixurile ficăruia când vine vorba despre legarea şireturilor, băşicile, bătăturile, cine îşi încrucişează gleznele, cine stă picior peste picior, cine are găuri în ciorapi, cine şi-a împerecheat greşit şosetele, cine îşi ţine mâna în poală — pe toate le ştia. Aluneca de pe scaun, sprintenă ca o pisică, şi nu reuşeau să o oprească.

Kitty şi Esme sunt mai mult decât surori, sunt cele mai bune prietene. Dar, în acelaşi timp, sunt şi foarte diferite: Kitty este cu 6 ani mare mare şi este fata ascultătoare şi cuminte, cea care nu iese niciodată din cuvântul părinţilor şi care face doar ceea ce trebuie şi când trebuie. Esme, în schimb, este o zvăpăiată şi jumătate, visează mereu cu ochii deschişi şi nu dă doi bani pe toate acele reguli de conduită din anii 1930. Când familia se mută înapoi din India în Anglia, totul se schimbă pentru Esme. În bătrâna Anglie totul e şi mai strict: nu poate să iasă din casă cu capul gol şi fără mănuşi; când este în vizită nu are voie să vorbească neîntrebată; trebuie să meargă la tot felul de baluri plictisitoare.

Îi înnebuneşte pe ai ei cu felul ei nonconformist, cu faptul că nu ţine cont de reguli şi, mai ales, cu dezinteresul pe care îl are faţă de viitoarea ei viaţă de soţie supusă şi mamă bună pe care ei încearcă să i-o vâre pe gât. Ea devine din ce în ce mai rebelă, părinţii ei din ce în ce mai exasperaţi, iar în cele din urmă nici măcar Kitty nu mai este alături de ea. Pentru că nu o mai pot controla, se hotărăsc să o trimită undeva unde să se liniştească. O internează într-un spital de psihiatrie. Are 16 ani când este internată. Va ieşi de acolo abia peste 60 de ani. Numele ei nu va mai fi rostit de nimeni din familie.

Dar cartea nu se rezumă la un fir narativ atât de simplu precum cel descris mai sus. Romanul ăsta m-a ţinut în suspans, cu degetele încleştate pe carte până la ultimele pagini. Citeam şi citeam, şi făceam ochii tot mai mari şi mai mari şi îmi spuneam că “nu se poate să fie aşa!” Ba uite că s-a putut!

Nu am luat-o ca pe o poveste de dragoste, ci ca pe una despre cât de mult îi judecăm pe cei de lângă noi şi cât de greşit îi percepem. Lumea asta chiar ar fi un loc mai bun dacă fiecare şi-ar vedea de treaba lui şi ar învăţa să-i lase în pace pe cei din jur. Da’ mai avem până să ajungem la o asemenea performanţă…

Viking, 2010

Nu mi s-a mai întâmplat până acum să îmi placă o carte pe bucăţele, dar per total să mă facă să strâmb din nas. Ceva din Bastarda Istanbulului se regăseşte şi în cartea asta, dar nu sufiecient cât să mă facă să o trec pe o eventuală listă cu “I love”.

Ce mi-a plăcut:

Mi-a plăcut ideea celor două poveşti spuse integral în aceeaşi carte. Prima se întâmplă în zilele noastre, a doua este o poveste dintr-un manuscris şi se întâmplă pe la 1200 şi ceva. Ella este cea care citeşte manuscrisul pentru a-l recenza, iar acesta ajunge să îi schimbe complet viaţa. Dintre cele două poveşti, cea contemporană şi cea de demult, o prefer pe a doua. Dervişul Shams este un personaj cât se poate de plin de farmec, iar cele 40 de reguli ale iubirii pe care le propune ar trebui urmate de toată lumea. Avem multe de învăţat de la el, doar că nu ştiu cine ar putea să înveţe în ziua de azi ce înseamnă toleranţa şi minding one’s business de la un personaj.

Ce nu mi-a plăcut:

Povestea din zilele noastre este cât se poate de trasă de păr. Sunt o visătoare, mereu am recunoscut asta, dar sunt o visătoare în limita bunului-simţ. Când autoarea o descrie pe Ella ca pe o casnică neîmplinită, care ştie de aventurile soţului, dar niciodată nu-l confruntă, care trăieşte să îşi vadă copiii ajunşi la caselor lor şi care se refugiază în gătit, mi-e greu să mi-o imaginez pe aceeaşi Ella lăsând în urmă viaţa pe care o ducea de 20 de ani şi plecând în lume cu un om întâlnit pe internet. Mi se pare puţin cam multă fantezie în povestea asta deşi mi-ar plăcea să ştiu că există oameni care au puterea să plece şi să o ia de la început chiar şi după 20 de ani de obişnuinţă.

Oricum, îi mulţumesc lui Octavian care mi-a dăruit această carte care m-a făcut să mă gândesc de două ori (sau să citesc mai mult de o singură carte a unui autor) până să declar sus şi tare că “ioi, ce-mi place autorul X!”