Rainbow Books

Editura Humanitas, colecţia Raftul Denisei, ediţia a II-a, 2010

În weekend, o tanti îmi spunea că ea nu vrea să înveţe să folosească internetul pentru că atunci nu ar mai simţi nevoia să ţină minte nimic: toată informaţia de care ar avea nevoie ar fi la un click distanţă. Într-un fel are dreptate: tata şi acum ştie multe dintre chestiile pe care le-a învăţat în liceu, iar eu… hai să zicem că nu am vrut să-mi încarc memoria şi aşa destul de proastă cu lucruri mai mult sau mai puţin inutile. Când nu sunt sigură de ceva nu-mi rămâne decât să caut pe net: Google ştie tot.

Dar nu totul era aşa simplu la începutul secolului al XIX-lea. În timp ce citeam Măsurarea lumii mi-am dat seama că sunt foarte multe lucruri pe care le iau for granted. Nu trebuie să mă duc într-o ţară străină ca să văd cum arată locuitorii ei – există poze din fiecare colţ al lumii. Nu trebuie să călătoresc săptămâni în şir ca să ajung în celălalt capăt al lumii: în câteva ore bune pot să zbor oriunde.

Măsurarea lumii m-a făcut să mă gândesc cu admiraţie la cei care au avut curajul necesar să plece şi să descopere o lume prea puţin cunoscută şi să zâmbesc în faţa aparentei sminteli a unor genii. Mi-ar fi foarte greu să aleg între cele două personaje principale ale cărţii -  Alexander von Humboldt şi Carl Friedrich Gauβ – amândoi sunt la fel de suciţi, nebuni, cutezători şi vizionari. Normal, atunci când e vorba de ficţiune de tip documentar, adevărul e distorsionat şi niciodată nu ştii unde se termină adevărul şi unde începe ficţiunea.

Dar eu prefer să mă las în voia cărţii şi să nu caut prea mult asemănările cu realitatea, aşa că Măsurarea lumii a fost o carte pe care am savurat-o de la prima până la ultima pagină! L-am urmat pe Humboldt prin America şi în acelaşi timp am fost alături de Gauβ când revoluţiona astronomia fără să se îndepărteze prea mult de oraşul în care s-a născut. Nu m-am plictisit nici măcar un minut pentru că mereu se întâmpla ceva, de parcă aş fi citit un roman de aventuri (pe alocuri chiar aşa era). Cartea e minunat scrisă, dar şi traducerea merită aplauze: Corina Bernic a făcut o treabă extraordinară! M-am oprit de multe ori din citit ca să exclam „băi, ce-mi place traducerea asta!”.

Într-o duminică după-amiază, a primit câteva învăţăminte – băiete, ce stai aşa? – de la tatăl său: despre stâlpul cel mare, despre semnul curbat în partea de jos, semicercul şi cercul. Apoi a privit pagina până când necunoscutele au început să se completeze între ele de la sine şi brusc au apărut cuvintele. A răsfoit, de astă dată mergea mai repede, câteva ore mai târziu putea citi, iar în aceeaşi seară terminase cartea, care de altfel era plicticoasă, căci vorbea numai despre lacrimile lui Christos şi despre căinţa păcătosului. I-a dus-o mamei să-i explice şi ei semnele, dar ea a clătinat din cap zâmbind trist. În acel moment a înţeles că nimeni nu voia să-şi folosească mintea. Oamenii voiau linişte. Voiau să mănânce şi să doarmă, voaiu să fii drăguţ cu ei. Nu voiau să gândească.