Rainbow Books

Riverhead, 2009

După ce-am citit trei cărţi şi jumătate, câteva pasaje dintr-o a patra carte şi am văzut un film care avea la bază un scenariu de Nick Hornby, l-am trecut pe acesta pe lista cu scriitori preferaţi. High Fidelity a fost o carte de top în anul în care am citit-o, Turnul sinucigaşilor mi-a plăcut pentru abilitatea lui Hornby de a jongla cu toate probleme existenţiale şi depresiile secolului nostru şi de a le trata cu cât mai mult umor posibil, astfel încât să nu ni se mai pară cele mai grave probleme ever. Febra stadioanelor am abandonat-o pe la jumătate pentru că efectiv nu am putut să citesc cap-coadă o carte despre fotbal!!! Iar Slam nu prea m-a încântat pentru că mi s-a părut mai degrabă o carte pentru adolescenţi, dar cu o poveste nici pe departe la fel de captivantă ca, de exemplu, The Graveyard Book a lui Gaiman. În schimb, pasajele din How to be good pe care a trebuit să le traduc pentru un curs mi-au plăcut la nebunie.

Aşa că mă aşteptam la ceva mai mult de la Juliet, Naked. Ştiu că lucrase în paralel la scenariul de la An Education şi la cartea asta, iar după ce am văzut filmul, aşteptările mele crescuseră şi mai mult. După ce citisem cam 100 de pagini din carte încă aşteptam să intru în atmosfera ei, să mă las cucerită de personaje sau măcar să mă delectez cu umorul şi ironia din celelalte romane ale sale. Nici vorbă de aşa ceva!

În primul şi în primul rând, povestea mi s-a părut cam trasă de păr: un muzician pe nume Tucker Crowe, nu foarte cunoscut de altfel, este obsesia de o viaţă a unui anume Duncan. Cum pe internet se strâng toţi ciudaţii , Tucker, care de 20 de ani nu a mai scos un album nou şi care s-a retras de tot din atenţia publicului, este încă subiectul cel mai discutat al unei comunităţi conduse de Duncan. Aceşti “crownlogişti” au impresia că ştiu totul despre viaţa idolului lor, că au descifrat toate “mesajele ascunse” din cântecele lui şi, normal, îl ridică pe acesta la rang de idol. Ba Duncan îşi mai duce prietena, pe Annie, într-un pelerinaj prin SUA, ca să viziteze locuri în care se spune că a cântat, băut, locuit Crowe acum 20 de ani.

Iar când Tucker îi trimite un mesaj pe forum lui Annie, cartea atinge, în ochii mei, dimensiuni de-a dreptul telenovelistice.

Dar au fost două lucruri care mi-au plăcut în carte: 1. ideea că putem să idolatrizăm pe cineva într-atât încât uităm că în cele din urmă e doar un om ca oricare altul (been there, done that). 2. M-am bucurat să citesc despre o relaţie de conjunctură, de complezenţă, care se termină în cele din urmă. Annie şi Duncan n-au nimic în comun în afara faptului că au cam aceeaşi vârstă, aceeaşi pregătire şi lucrează în acelaşi micuţ oraş britanic. Nu prea există sentimente între ei, totul este mai mult rutină şi obişnuinţă, iar la un timp după ce se despart, amândoi se simt mai liberi. Mi se pare o prostie să fii cu cineva doar de dragul obişnuinţei şi din cauza fricii de a nu îmbătrâni de unul singur, aşa că m-am bucur mult când cei doi s-au despărţit. Măcar în cărţi să se facă dreptate, dacă în realitate mulţi preferă să se complacă.

Eu cred că o să mă simt super bine la o astfel de petrecere

Titan Books, 2005

Nu ştiu ce e cu mine de mă dau în vânt după distopii. În general sunt sentimentală şi mă ataşez prea mult de personaje, sufăr când o carte nu are happy end, dar când e vorba de distopii totul se schimbă. Cu cât sunt mai sucite şi mai sumbre, cu atât îmi plac mai mult. După ce termin o astfel de carte sunt mulţumită de ce am şi îmi spun că se putea mai rău, mult mai rău. Dar de data asta sunt convinsă că şi noi avem nevoie de un V.

Remember, remember the 5th of November… După un război nuclear de la sfârşitul anilor 1980, Marea Britanie cade în mâinile fasciştilor. Noul regim este unul, evident, totalitar: dispar libertăţile şi drepturile, populaţia este mereu monitorizată şi ţinută sub supraveghere, celor din conducere nu le scapă nimic, nici o mişcare greşită, nici  cea mai mică urmă de revoltă împotriva sistemului. Sunt create lagăre în care sunt deportaţi cei de culoare, homosexualii, evreii şi alţii care prezintă comportamente deviante.

În Londra acelor vremuri un terorist mascat le dă de furcă autorităţilor: aruncă în aer clădiri, omoară oameni sus-puşi, se joacă de-a şoarecele şi pisica cu poliţia, le dă peste cap sistemul şi seamănă idei năstruşnice despre revoltă şi libertate în mintea populaţiei. Nimeni nu ştie cine este misteriosul terorist, dar după cum bine spunea chiar el, nu oamenii contează, ci ideile.

V nu este altceva decât produsul acelui sistem, un om pe care s-a experimentat într-unul dintre acele lagăre, dar care a reuşit să scape. Iar acum vrea să se răzbune. I-a luat ceva timp până a pus totul în ordine, dar a fost atent la cele mai mici detalii, iar un asemenea plan nu are cum să dea greş.

Am pornit cu prejudecata că dacă e comic book, atunci povestea trebuie să fie una uşor de digerat. După primele pagini mi-a fost clar că mă înşelasem amarnic. Nu e nimic light în cartea asta, totul e cât se poate de serios, de grav. Alan Moore şi David Lloyd împrumută multe idei de la alţi scriitori (mi s-a părut că în unele părţi sunt chiar prea orwelieni), dar pentru mine a contat mai mult faptul că le-am auzit rostite de V.

V a devenit noul meu personaj preferat. Silly or not, o să-mi fac tricou cu el măcar pentru replicile cu “ideas are bulletproof” şi “people should not be afraid of their governments. Governments should be afraid of their people.” Şi oricât de ruptă de lumea din jur aş fi (nu am televizor, nu ascult radio, nu citesc ziare), tot mi se pare că avem nevoie de un V.

Sunt convinsă că o să recitesc cartea în curând. Şi chiar dacă nu m-a împins să fac lucruri măreţe, dacă cineva o să mă întrebe vreodată care sunt cărţile revelatorii pentru mine, printre alte nume o să spun şi V for Vendetta. Uneori e bine să ţi se amintească în cel fel de lume trăieşti şi cine sunt cei care te conduc chiar şi de un comic book.

Ps. NU vă uitaţi la film! Am mai văzut ecranizări proaste, dar asta întrece orice imaginaţie! Nu-i de mirare că Moore nici nu vrea să audă de film. Nu alegeţi varianta rapidă, ci staţi 1-2-3 zile cu comic book-ul ăsta în mână. Sigur nu o să regretaţi!

Editura Polirom, colecţia Ego.Proză, 2010

Vă spun încă de la început, cartea asta este cât se poate de obsesivă, de hipnotică. La fel ca Ramona cea din carte, am căzut în plasa doamnei Manea: i-am luat poveştile de bune şi nu m-am putut desprinde de ele. Mă hrăneam cu ele, se lipiseră de mine şi nu puteam să le las.

Povestea e destul de dark, dar nu cred că se putea altfel. Totul începe când doamna Manea o ia pe Ramona sub aripa ei protectoare. Prima are 60 şi ceva de ani, cealaltă abia 23. Nimic suspect atunci când doamna îi propune să se mute la ea, dar de la un punct încolo totul o ia razna.

Nu mai aveam vârstă, nevoi sau dorinţe. Pe ai mei îi sunam destul de rar şi fără prea mare chef. Nu credeam că ar fi putut să înţeleagă starea mea de bine. Ce să le explic? Nici doamna Manea nu se vedea cu prea multă lume, poate renunţase să socializeze din cauza mea.

Încetul cu încetul, cele două se izolează de restul lumii şi doar fantomele trecutului doamnei Manea mai ajung la ele. Doamna Manea este o povestitoare incredibilă: amorurile ei inventate par atât de reale încât Ramona ajunge să le retrăiască. În cele din urmă ajunge dependentă de aceste poveşti, iar la primul semn de răzvrătire din partea ei, doamna Manea o închide în casă, o leagă, o obligă să o asculte în continuare. Cine ar fi crezut că o bătrânică e în stare de asemenea gesturi extreme?

Cartea nu se termină cu bine, dar nu vreau să  spun ce şi cum. Eu am suferit puţin pentru că ştiam ce se întâmplă: mi-ar fi plăcut să-mi fi putut şterge din minte toate părerile pe care le citisem despre carte înainte să mă apuc de ea. Sunt convinsă că atunci aş fi fost şi mai intrigată de poveste. Dar cum aşa ceva nu se poate, încerc măcar eu să nu dau prea multe amănunte. Oricum, e o carte de nota 10!

Gollancz, 2002

Nu îmi este ruşine să recunosc că îmi plac cărţile pentru poveştile lor. Că uneori nu vreau să învăţ nimic din cărţi, ci le citesc pentru starea pe care mi-o dau, pentru lumea pe care mi-o prezintă. Nu mi se pare nimic ciudat în a citi de dragul cititului şi de a nu urmări vreun scop mai “măreţ” atunci când alegi ce cărţi cumperi.

Iar când vine vorba de scriitori care mereu mă binedispun şi care scriu atât de bine încât nu-mi vine să fac altceva decât să stau şi să le citesc cărţile, Terry Pratchett şi Jasper Fforde sunt pe primul loc în lista mea. Iar de curând l-am descoperit pe Robert Rankin şi l-am aşezat şi pe el la loc de cinste. Scriitorii ăştia au o imaginaţie absolut nebună: totul este sucit şi întors pe dos în cărţile lor. Nu vreau să supăr pe nimeni, dar mi se pare mult mai greu să scrii o carte a cărei acţiune se petrece într-un loc imaginar, care are personaje imaginare şi care nu prea are de-a face cu lumea în care trăim, decât să scrii o carte parcă desprinsă din viaţa cotidiană.

Singura carte de Robert Rankin pe care o citisem fusese acum 2 ani şi făcea parte dintr-o serie. Mi-a plăcut şi aia, normal, doar că nu ştiam dacă voi da în The Hollow Chocolate Bunnies of the Apocalypse peste aceeaşi imaginaţie debordantă şi peste aceleaşi jocuri de cuvinte delicioase. După primele 10-15 pagini rânjeam cu gura până la urechi. Şi cum să nu fac asta când Jack, un puşti de 14 ani, pleacă din satul natal la oraş ca să se îmbogăţească. Din păcate, oraşul este un oraş al jucăriilor şi până să îşi dea seama cum stau lucrurile pe acolo, devine partenerul luiEddie Bear, ursuleţul de pluş al lui Bill Winkie, detectivul. Din păcate, Bill a dispărut în timp ce lucra la un caz, iar acum Eddie a preluat cazul. În Toy City se află un asasin care omoară personajele din cântecele pentru copii (nursery rhymes characters) unul câte unul şi doar Eddie şi Jack îl pot opri. Evident, cei doi trec printr-o mulţime de aventuri, scapă ca prin urechile acului de la moarte sigură, fac multe greşeli, dar în cele din urmă reuşesc să rezolve cazul.

Nu mi-am bătut capul să încadrez cartea într-un gen sau să mă gândesc dacă am depăşit categoria de vârstă căreia i se adresează. A fost atât de faină, că nimic altceva nu a mai contat.