Rainbow Books

Wordsworth Classics, 2003

În ceea ce priveşte relaţia mea cu Virgina Woolf, a doua noastră întâlnire a fost cu noroc. Dacă To the Lighthouse mi s-a părut mai mult plictisitoare, Mrs Dalloway a fost genul meu de lectură: interbelic, Londra, high-class society, probleme existenţiale etc.

În viaţa de zi cu zi urăsc tot ce înseamnă etichetă, “trebuie să…”, “nu se cuvine să…”, haine elegante, ipocrizie, lucrurile în jurul cărora se învârte, de fapt, viaţa doamnei Dalloway. Mă fascinează să citesc despre oamenii care şi-au trăit viaţa (poate unii încă o fac) respectând cu stricteţe toate regulile societăţii. Care, poate, nici nu au cutezat să creadă că se poate şi altfel. Care îşi acceptă liniştiţi şi împăcaţi soarta şi care, de multe ori, îi lasă pe alţii să decidă pentru ei.

Clarissa Dalloway e provine dintr-o familie veche, englezească, e şcolită, căsătorită cu Richard, care şi el e de viţă nobilă, îşi ocupă timpul cu organizatul petrecerilor, se supără când vreo doamnă din înalta societate, pe care oricum nu o place, nu o invită la prânz, eh, până la urmă şi asta e ca un fel de slujbă, nu?

Flashback-urile din carte mi s-au părut cam obositoare la început: se trecea de la prezent la trecut, de la un personaj la altul, stilul era oricum destul de dens, mi-a luat ceva până să mă obişnuiesc. În tinereţe erau nişte visători cu toţii (Clarissa, Sally, Peter), unii mai rebeli, alţii mai cuminţi, ca în cele din urmă să ajungă nişte conformişti. Mi-a plăcut mai mult de tinerii aceia care îşi pierdeau nopţile povestind despre tot şi despre nimic, decât de adulţii care în afară de politeţuri greţoase şi bârfe nu ştiu ce altceva să scoată pe gură.

There they sat, hour after hour, talking in her bedroom at the top of the house, talking about life, how they were to reform the world. They meant to found a society to abolish private property, and actually had a letter written, though not sent out. The ideas were Sally’s, of course – but very soon she was just as excited – read Plato in bed before breakfast; read Morris; read Shelly by the hour.

Mi s-a părut interesant să o cunosc pe Mrs Dalloway, dar nu mi-ar plăcea deloc-deloc să ajung la fel ca ea

Editura Polirom, colecţia Ego.Proză, 2009

Pentru tine am învăţat toate regulile lumii, te-am aşteptat cu buchete de flori, am tăiat felii de pepene, le-am scos sâmburii, am făcut conversaţie, am băut ceai, am răspuns “traducător din norvegiană” la întrebarea “ce vrei să te faci când o să fii mare”, am început să spun “bună ziua” la venire şi “bună seara” la plecare, am privit şi am ascultat oamenii, pentru tine am început să gândesc ca ei.

Mi-e aşa de greu să scriu ceva despre cartea lui Matei. Clar e o carte care trebuie citită, de preferat cu nişte şerveţele la îndemână, că eu am început să plâng încă de pe la pagina 11, noroc cu piticii care apăreau exact la timp.

Pe mine lucrurile pe care el, un tip care se află într-o casă, la munte, i le scrie ei, care a rămas în oraş, m-au dat gata. Nu sunt declaraţii nemaiauzite, sfaturi excepţionale, adevăruri supreme, ci sunt acele banale small things pe care fiecare cuplu le are, dar pe care nu mulţi le apreciază aşa cum ar trebui: mirosul pielii ei, cearta aia de atunci, cum el îi citea ei din cărţi, aluniţa de sub sân… Toate nimicurile ăstea m-au înduioşat până la lacrimi, că aşa sunt eu, a sentimental fool…

E mult frig şi ceaţă în cartea asta. Şi singurătate. Aşa că în zilele în care am citit-o am fost mai antisocială decât de obicei şi am stat doar în pat şi nu am vrut să văd pe nimeni. Şi chiar dacă piticii mi-au fost tare simpatici – Usi pelticul, Altfred cel serios şi Regretel care mereu îi părăsea ca să dea curs sentimentelor sale amoroase – tot nu au reuşit să mă înveselească.

Aseară, la Povestitorii de la Şosea, s-a spus cum că ar fi o carte fantasy. Mie nu mi se pare deloc aşa, ba eu am văzut-o cât se poate de lumească, de cu picioarele pe pământ. Da, normal, există piticii, dar până la urmă ei nu sunt decât o proiecţie a personajului. Trecerea asta de la viaţa de zi cu zi la “elementele fantasy” e atât de subtilă că de-abia o simţi. Ai impresia că piticii există, că e cât se poate de normal să te tragă de şireturi, să doarmă în părul tău şi să te vegheze când ai febră. Acum să nu credeţi că am ceva cu fantasy-ul, dimpotrivă, sunt câţiva autori de fantasy care-mi plac muuuult de tot, dar am ceva cu etichetările. Până la urmă cu toţii avem piticii noştri, de ce nu le punem şi lor o etichetă, huh?

Băiuţeii am citit-o de două ori, Zilele regelui la fel, şi ştiu sigur că Şi Hams Şi Regretel o să aibă parte de recitiri. E genul meu de carte-obsesie

E oficial: de pe 7 decembrie nu mai am voie să cumpăr cărţi până pe 7 aprilie. E mai mult un pariu cu mine însămi, să-mi demonstrez că pot să fac asta, că nu mor dacă intru într-o librărie şi plec fără să fi cumpărat vreo carte. Şi o mai fac pentru mulţimea de cărţi necitite pe care o am deja şi de care mi-e îngrozitor de milă.

În plus, oompa mi-a făcut cadou una dintre cele mai mişto cărţi ever , nu am cum să egalez aşa ceva. Mulţuuuuumeeeeesc!!!

Da, până în aprilie citesc ce am, ce mai primesc, nu mai cumpăr nimic pentru mine. Sunt convinsă că pot

Domnule Matei Martin, aveţi îngrozitor de multe greşeli în articolul “Faţă în faţă cu cititorii” din Dilemateca nr. 43: autorilot, magig, porughez, ancoratre, Ana Maria si ingerii, Bucuresti, inşelaţi, referndu-se, îngozit de idea…

Păi se poate?

Editura Polirom, colectia Biblioteca Polirom, 2009

Peixoto-omul e foarte diferit de Peixoto-scriitorul. Peixoto-omul a pupat şi a stat puţin de vorbă cu fiecare persoană în parte care i-a cerut autograful. Are tatuaje, piercing-uri şi adidaşi faini. A fost scriitorul care mi-a plăcut cel mai mult din prima noapte a FILB-ului.

Peixoto-scriitorul este cât se poate de pesimist în Nici o privire. În sătucul de munte, diavolul oficiază căsătoriile şi tot el le spune bărbaţilor că soţiile lor îi înşală. Personajele au aproape toate nume biblice, dar nu sunt nici pe departe la fel de curaţi ca cei a căror nume le poartă. Soţia lui Iosif (pe care normal ar fi trebuit să o cheme Maria, că eu aşa i-am spus de la primele rânduri, dar uitându-mă acum în carte nu îi găsesc numele nicăieri ) nici vorbă să fie o sfântă, meşterul Rafael se căsătoreşte cu prostituata oarbă, Iosif are o aventură cu soţia lui Solomon. E o lume tare deprimantă.

Singurele personaje care mi s-au părut simpatice au fost cei doi fraţi siamezi, Moise şi Ilie. Uniţi prin unghia de la degetul mic, se obişnuiesc să facă totul împreună. Şi chiar dacă Moise este cel care se îndrăgosteşte de bucătăreasă şi se căsătoreşte cu ea, Ilie îl urmează pe fratele său în noua lui casă. Nici nu s-ar fi putut altfel. Chiar şi în moarte sunt tot împreună.

Şi că tot veni vorba de moarte, cea din carte, spre deosebire de Moartea lui Saramago, este cât se poate de activă, cu menţiunea că predomină sinuciderile. Cartea asta e  tare plină de păcate, remuşcări şi cuvinte niciodată rostite. Uneori atmosfera aia e atât de apăsătoare, de deprimantă, că trebuie să faci o mică pauză, să te gândeşti la floricele şi curcubeie, la orice lucru drăguţ şi frumos.

Mă gândesc: poate că suferinţa e aruncată mulţimii cu pumnul, iar grosul cade pe umerii unora şi puţin sau nimic pe umerii altora.

Mă gândesc: poate că există o lumină înlăuntrul oamenilor, o claritate poate, poate că oamenii nu sunt făcuţi din întuneric, poate că certitudinile sunt o adiere înlăuntrul oamenilor şi poate că oamenii sunt certitudinile pe care le au.

Traducerea mi s-a părut foarte faină, cu o mică excepţie: wtf is şăpcălie?!