Rainbow Books

Editura Cartea Romaneasca, 2009

Daca la inceput am fost entuziasmata de faptul ca Serban Anghene e chiar mai mic decat mine si, uite ce fain!, a castigat un asemenea premiu (Premiul pentru Proza la Concursul de manuscrise pentru tineri sub 35 de ani organizat de USR), dupa 100 si ceva de pagini asa de tare m-a obosit stilul cartii. M-am saturat sa tot citesc “mama tatalui meu” in loc de bunica, m-am saturat de Capitanul Planeta si de Fordul din ’71.

Dupa o pauza de 2 zile mi-a placut iar cartea, deci nu cred ca e vina ei, ci a mea. Supermen e un pusti tare simpatic, cu un tata sef de departament, care e obsedat de o masina Ford in ’71 si de la care a invatat ca o femeie trebuie sa aiba zbânţ. Mi-a placut la nebunie cuvantul ala, promit sa-l folosesc data viitoare cand ma indragostesc Si mi-a mai placut calatoria tatalui in strainatate ca sa cumpere masina. In schimb, m-a enervat unchiul Titi, regalistul.

Mda, nu prea sunt in stare sa formulez o parere inchegata despre carte. A fost asa si asa: mi-a placut stilul pana cand a devenit obositor, mi-au placut anumite personaje si intamplari, dar m-am saturat de unele repetitii, cam atat.

Harper Perennial, 2007

Oh, Ben, cel de-al cincilea copil, micul monstru care a venit ca sa strice fericirea lui Harriet si David! Primii patru copii au fost toti normali, asa cum ar trebui sa fie oricare copil. Dar Ben si-a anuntat caracterul inca din burta: impingea si lovea, parca voia sa iasa cu orice pret, atunci pe loc, chiar daca avea abia cateva luni! Iar dupa ce a iesit s-a dovedit a avea o putere mare pentru varsta lui si o fizionomie care te ducea cu gandul la gnomi, la pitici care locuiesc sub pamant. Si bineinteles ca nimeni nu a vrut sa recunoasca faptul ca era ceva ciudat, urat, infricosator la Ben. Nu, Ben era doar hiperactiv, un copil puternic pentru varsta lui, se mai intampla. Si cand Ben isi arata din ce in ce mai mult adevarata fata, tot nu el e vinovat, ci Harriet, ca doar ea l-a nascut. Ea e de vina, chiar daca primii patru copii au fost perfect normali. Nimeni nu mai vrea sa vina in vizita la familia Lovatt. Daca pana la venirea lui Ben pe lume casa lor enorma era mereu plina de oameni, acum toti ii ocolesc. Pentru ca Ben ii sperie. Pentru ca e ceva neomenesc, ceva malefic la copilul ala, chiar daca nu ar spune asta cu voce tare. Chiar si fratii lui se feresc de el.

Mi-a fost mila de Ben? Putin. Dar mai mila mi-a fost de Harriet cea parasita de toti pentru ca a ales sa-l salveze pe Ben din clinica in care a fost silita sa-l interneze si in care ar fi murit in cateva luni. David se indeparteaza din ce in ce mai mult de ea, copiii aleg sa plece la scoli cu internat, iar ea ia asupra sa intreaga responsabilitate a cresterii si educarii lui Ben. Saraca Harriet! Pana la urma mama tot mama ramane.

Editura Polirom, colectia Biblioteca Polirom, 2005

- De fapt, ce vreau sa-ti arat face parte dintr-o poveste. Nu mi-ai spus tu deunazi ca iti place sa citesti?
Bea incuviinta, inaltandu-si sprancenele.
- Ei bine, e vorba de o poveste despre carti.
- Despre carti?
- Despre carti blestemate, despre omul care le-a scris, despre un personaj care a iesit din paginile unui roman ca sa-l arda, despre o tradare si o prietenie pierduta. E o poveste despre dragoste, ura si despre visele care traiesc in umbra vantului.

O poveste de la care ma asteptam la multe si care in final m-a cam dezamagit. Pe la pagina 200 inca mai asteptam ca sa ma prinda actiunea; abia ultima treime din carte mi s-a parut captivanta, in ciuda izului telenovelistic.

Nu imi plac povestile astea cusute cu ata alba sau poate ca doar m-am acrit peste masura in ultimul timp si nu mai pot sa savurez cum ar trebui o carte de aventuri si mister. Inceputul era chiar promitator: Daniel este dus de tatal sau intr-un Cimitir al Cartilor Uitate, unde este incurajat sa adopte o carte. Si, ce sa vezi, micul Daniel alege dintre miile de carti tocmai o carte considerata a fi blestemata. Este apoi urmarit de un om cu fata distrusa de arsuri si care mirosea a pagini arse, care ii cere sa-i vanda lui cartea; normal ca pustiul refuza. Intre timp mai creste si se mai indragosteste de o oarba superba, ca apoi sa o vada in bratele profesorului ei de pian. Oh, tragedie! Omul cu fata arsa il urmareste din umbra, iar dupa ce salveaza un cersetor si il face ajutor de librar in anticariatul tatalui sau, isi face aparitia un personaj malefic, un inspector de politie, cel mai crud din cati avusese Barcelona pana atunci. Ca sa nu ma mai lungesc, Daniel vrea cu tot dinadinsul sa afle ce s-a intamplat cu misteriosul Julián Carax, asa ca incepe sa isi bage nasul unde nu-i fierbe oala, dezgroapa secrete de mult ingropate, zgandareste oameni pe care ar fi trebuit sa-i lase in pace, ba mai si incaseaza un glont, ca la final cei rai sa fie pedepsiti, misterul dezlegat si el salvat.

Stiu, stiu, romanele de genul asta nu prea au cum sa fie realiste, dar spre deosebire de Vanatorii de zmeie, care si cartea aia spre sfarsit a fost cat se poate de telenovelistica, asta nu m-a prins de la inceput; am citit-o mai mult ca deja apucasem sa trec de jumatate si nu-mi vine sa las cartile necitite dupa atatea pagini. Poate daca as fi citit-o pe la 15-16 ani mi-ar fi placut intr-adevar

Dar cititi si parerea lui Dragos, care pur si simplu s-a indragostit de cartea asta. Cine stie, poate chiar sunt eu prea acra.

Editura Eminescu, 1982

Daca eu nu sunt in stare sa ma mobilizez de bunavoie, ma mobilizeaza visele. Dupa ce am visat numai Hallipi o noapte intreaga, am pus mana si am citit cartea. Nu cred in semne, asa ca nici nu am gasit vreun mesaj ascuns in carte. Dar m-am bucurat de ea si de reintalnirea cu Hortensia Papadat-Bengescu.

Nu stiu cat de placuta e HP-B de copiii de liceu, dar din mutrele plictisite ale fostilor mei colegi, cred ca nu prea. Cred ca am fost cam 3-4 copii care am ascultat-o pe profa facandu-ne un rezumat la ciclului Hallipilor, iar la sfarsitul orei avem o harta cu personajele si cu relatiile dintre ele. Am plecat acasa naucita de numarul personajelor, de decadenta lor, de tot. Atunci, in a X-a, am citit Concert din muzica de Bach si de atunci tot vreau sa citesc si celelalte carti.

Fecioarele despletite se potriveste cat de cat cu visul meu. Conacul exista, familia mare exista, capul familiei exista, destramarea se petrece. Dramele familiei Hallipa sunt dezbatute de Mini, Nory si buna Lina, fie cu voce tare acasa la Lina, fie sunt spuse in soapta in tramvai sau cu glas incet in timp ce personajele se plimba prin Cetate. Ceea ce parea la inceput a fi o familie unita si numai buna de luat ca model, se dovedeste a fi plina de secrete care in cele din urma o vor macina si o vor dezbina.

In afara de visatoarea Mini care in volumul asta e personaj-reflector (hmmm, oare asta sa fie termenul?), toate celelalte personaje sunt descrise minutios, iar portretele nu sunt dintre cele mai flatante. Apuci sa indragesti un personaj, ca mai apoi sa te faca sa iti para rau. Cei buni sunt neaparat slabi si toti profita de ei, altii sunt puternici si ingamfati (cum altcumva?).

Cu toate personajele astea decadente si cu drama Hallipilor care tot creste in intensitate, cartea mi s-a parut cat se poate de… feminina. Poate din cauza soaptelor si a vestilor cu iz de barfa sau poate datorita viselor cu ochii deschisi ai lui Mini, sa-mi fie iertat daca eu am vazut cartea ca una care e mai degraba indragita de femei. Iar ca lista sa fie totusi mai lunga, mai adaug plimbarile cu trasura, eticheta, crizele Lenorei, ambitia Elenei de a face o partida stralucita… Chestii femeiesti, pana la urma

Acum ca a trecut licenta si nu mai sunt deloc stresata, se pare ca am inceput sa visez iar frumos, sau cel putin sa nu mai am cosmaruri. Azi noapte am avut nu mai putin trei! vise cat se poate de faine, dintre care unul livresc de-a dreptul.

Se facea ca citeam si in acelasi timp eram un personaj dintr-un roman de Hortensia Papadat-Bengescu. Toate personajele pe care le-am intalnit in Concert din muzica de Bach, dar si alte personaje pe care nu le cunosteam, locuiau in aceeasi casa boiereasca. Casa era veche, imensa si labirintica. Camerele erau micute si multe. Si in casa asta se intamplau toate dramele, aveau loc toate aventurile, se anuntau casatoriile, se plangeau mortii.

Cu cat parcurgeam mai mult din carte, cu atat personajele imbatraneau mai mult, hainele erau din ce in ce mai demodate, iar casa incepea sa-si piarda stralucirea: peretii erau coscoviti, tencuiala cazuta, scarile nu mai erau sigure.

Iar visul se incheie cu moartea bunicului, patronul de drept al casei, stalpul familiei. Odata cu el se destrama familia, se inchide casa si se termina cu vremurile acelea frumoase cu baluri, servitori, familii boieresti.

Deja am luat din biblioteca Fecioarele despletite. Se pare ca Hortensia Papadat-Bengescu vrea sa fie recitita