Rainbow Books

Editura Polirom, colectia Biblioteca Polirom, 2008

Autorul, Wojciech Kuczok, mi s-a parut tare simpatic atunci cand l-am vazut in toamna la festivalul de literatura. Cartea, pe care am citit-o abia acum, mi-a placut tare mult. O combinatie cat se poate de fericita.

Dupa fragmentul pe care l-am auzit citit la festival, mi-a fost frica sa ma apuc de carte pentru ca mi se parea parea sumbra pentru mine. Dar pentru ca stiam ca povestitorul cartii este un copil, faceam ce faceam si tot la ea imi zbura gandul. Abia zilele trecute am spus ca o citesc, nu conteaza cat de deprimanta o sa fie.

Se pare ca am avut noroc: cartea este asa de misto scrisa, incat m-a captivat inca de la primele pagini. Tatal baiatului din carte se numeste “batranul K.”, iar uneori mi s-a parut obositor sa tot citesc “batranul K. in sus, batranul K. in jos”, in rest cartea e de nota 10. A inceput bine, cu o mini-poveste de familie, cea a batranului K. Parintii lui au construit o casa cu etaj, iar mama lui visa la ziua in care o sa aiba servitori. Din nefericire, a inceput cel de-al Doilea Razboi Mondial, iar odata cu el a inceput si declinul familiei batranului K. S-au vazut nevoiti sa vanda parterul si sa aiba ca vecini pe niste oameni care s-au mutat de pe strada Cmentarna (Cimitirului), dintre cei trei copii pe care i-au avut doar unul s-a casatorit (batranul K.), ceilalti doi ramanand un “cavaler tomnatic” si putin nebun, respectiv o “domnisoara batrana” foarte evlavioasa, si ramanand sa locuiasca in aceeasi casa in care au copilarit, impreuna cu familia batranului K.

Din pacate, stejarul a depasit casa dupa treizeci de ani, dar nici batranul K., nici fratii lui nu s-au gandit sa se casatoreasca, iar mama lor a cazut iremediabil intr-o stare de dementa. Alunga toate colegele fiilor, turnandu-le apa in cap de la fereastra, iar pe fiica o pazea cu atata strasnicie, ca nu avea cui sa toarne apa. Doamnei Spodniakowa, care, dupa mutarea fiului adult, ducea o viata extrem de trista ca pensionara ramasa singura, ii pusese pe presul de la intrare rahat de caine; isi scotea din dulap rochiile si blanurile dinainte de razboi, gaurite de molii, isi punea palarii decolorate si se plimba prin oras, sprijinita in baston, in fiecare zi tipa cat o tineau plamanii, acoperind ariile de opera ce se auzeau in acelasi timp la patefon. Le repeta necontenit fiilor ca ar trebui sa nu uite de originea lor, ca nu pot sa-si permita vreo mezalianta, ca trebuie sa caute un anturaj corespunzator lor.

Partea din care a fost citit fragmentul si cea care m-a speriat la inceput e aceea in care e descrisa copilaria naratorului. Ce sa zic, mi-a fost tare mila de micut. Pentru batranul K. educatia cainilor, cat si a copilului, se facea cu biciul. Oh, au fost cateva pasaje in care imi venea sa-i smulg biciul din mana si din cel care loveste sa-l transform in cel lovit! Nu s-a purtat ca o bruta (mereu se poate mai rau, ba chiar mult mai rau), dar nu stiu, sa iti bati copilul si el sa strige “Nu!Nu!Nu!” si sa nu te opresti, asta mi se pare deja mult prea mult. Iar in timp cel bati sa mai si crezi ca faci un lucru bun, sa il bati si pentru “restante la bataie”, asta nu poate decat sa demonstreze ca batranul K. a depasit de mult limita dintre severitate si dementa.

Am rasuflat usurata sa vad ca autorul nu a dus lucrurile la extrem, ba chiar a facut haz de necaz pe alocuri. Dupa ce baiatul a mai crescut, tatalui i-a fost mai greu sa-l bata disciplinar pentru ca el nu mai statea ca sa astepte ca biciul sa-l loveasca, ci fugea prin casa, prin jurul mesei, iar uneori fugea si afara, chiar daca era iarna si el era numai in ciorapi. Iar mama, care din pacate lipseste cam mult de acasa, este cea care-l apara si care-l trage la raspundere pe batranul K., desi cam fara de folos.

Coperta mi se pare cat se poate de potrivita cu atmosfera din carte: intunecata si tipica unui vis urat din care vrei sa te trezesti dar nu poti. Si totusi, mi-a placut tare mult cartea. Mi s-a parut foarte bine scrisa, destul de la obiect – a reusit sa scrie o cronica de familie fara sa se lungeasca si a dat viata unor personaje cu putine cuvinte. Nu stiu daca asta e neaparat un plus, dar pe mine nu m-a deranjat absolut deloc.

Un pui din aceasta rasa mi-a adus batranul K. deghizat in Mos Nicolae, cand inca mai faceam in chilotei, cand inca nu intelegeam ce functie o sa aiba acest batran strain cu barba ca de vata, care mai intai intreaba daca am fost cuminte, iar apoi raspunde singur ca in mod sigur nu, si ma bate cu nuielusa; rade si-i face cu ochiul mamei ca asa, putin doar, in gluma, dar si profilactic, iar aceasta marunta pedeapsa este adaptata intentionat la proportia mea marunta. Cele cateva lovituri de nuia, aplicate parca jumatate in gluma, jumatate in serios, sunt de ajuns pentru a-l tine minte pe acest batran ca facandu-mi rau. Sunt de ajuns pentru a crede in el ani indelungati si pentru a nu impartasi, in ziua de sase decembrie, entuziasmul copilasilor din clasa.

Editura Curtea Veche, colectia Actual, 2008

Intr-un fel stiam despre ce urma sa citesc: camere dezastruoase, galagie, chefuri pana dimineata, lipsa spatiului privat, stat la povesti pe hol, stat la coada la dus etc. Nu e greu sa iti imaginezi cam ce inseamna traiul la comun, dar e mult mai greu sa citesti despre el, iar greul suprem e sa il simti pe pielea ta.

Poate ca nu ar fi trebuit sa-i judec asa tare pe “caministi” pentru ca eu nu am fost niciodata in situatia lor, deci pot doar sa presupun cum as reactiona. Si totusi… Zau ca m-am ingrozit de ce am citit in cartea asta. Fata de povestile frumoase pe care mi le spunea mama despre anii ei de studentie si despre starea si atmosfera caminelor bucurestene de atunci, multi dintre studentii de azi parca traiesc intr-un cosmar continuu. Geamuri si tevi sparte, paturi fara saltea sau cu o saltea ca vai de ea, colege de camera care mai de care mai nesimtite, administratoare pe care iti vine sa le pocnesti, dulapuri care abia se mai inchid, iar lista ar putea continua la nesfarsit.

De ce nu se renoveaza caminele avand in vedere cati studenti platesc in ziua de azi taxa la facultate, asta nu stiu. La fel cum nu stiu cati dintre studenti ar putea avea cu adevarat grija de o camera renovata, in conditiile in care nu sunt in stare nici macar sa isi duca gunoiul la ghena si il depoziteaza pe hol, asteptand sa-l duca de acolo femeia de serviciu pentru ca doar aia e treaba ei, nu?

Au fost putine pagini de jurnal care mi-au placut in mod special. Momentan imi vin doar doua nume in minte: Ruxandra Macicas si Victoria Vioara, iar pe langa astea doua poate ca au mai fost inca 3. 5 din 24 de “dezvaluiri” ale unor studenti la FJSC mi-au placut doar. O fi de bine, o fi de rau, prea putin imi pasa, sincer. Parca acum a fost mai important ce au spus ei si nu cum au spus-o.

Dupa ce socul initial a trecut, am ramas cu un gust mai mult decat amar. O sa ii dau si mamei sa citeasca acest Jurnal de camin, poate ca nu o sa mai ofteze asa des si sa spuna ca am pierdut ce era mai frumos din viata de student pentru ca am ales sa fug cu orice pret de statul la comun.

Am citit editia aparuta la editura Univers, in 1985, asa ca nu i-am gasit coperta pe net, iar mie mi-a fost lene sa-i fac poza.

Ce bine mi-a prins cartea asta! Nici nu mi-am dat seama ce dor imi era de Llosa pana cand nu am inceput sa citesc! Stiam ca este una dintre cele mai cunoscute carti ale lui si ca este autobiografica, asa ca abia am asteptat sa vad ce se intampla intre “el” si matusa Julia

Julia nu este chiar matusa personajului principal, Mario, ci este sora unei matusa de-a lui. Ea are peste 30 de ani si este divortata, iar el are 18 ani si se afla inca sub tutela parintilor. Normal, ajung sa se indragosteasca si sa se vada pe ascuns. Foarte fain descrie Llosa relatia celor doi; nu e vreo poveste siropoasa, ci totul se intampla natural, de la sine; nu se schimba juraminte care mai de care mai penibile, nici macar in cele mai tensionate momente. Problema indragostitilor este ca familia afla de idila lor si incearca sa ii desparta. Mi-a placut mult familia asta extinsa din carte, imi aduce aminte de a mea. Sunt convinsa ca la fel ar proceda: telefoane intre matusi, consilii de familie, susoteli, panica etc Eh, dar pana la urma totul e bine cand se termina cu bine, nu?

Cat despre parte condeierului, povestile lui ocupa capitolele pare ale cartii. Pedro Camacho este noua achizitie a postului de radio pentru care lucreaza Mario, iar rolul lui este sa scrie scenarii pentru teatrul radiofonic si sa faca inregistrarile de rigoare. Pedro e un om care traieste pentru a scrie, care lucreaza zi si noapte, cu pauze putine; este un ciudat, dar un scriitor bun. Stie exact ce vor ascultatorii sa auda si doar aceea scrie. Asta pana cand incepe sa amestece scenariile, sa invie mortii sau sa omoare toate personajele, iar in cele din urma, chiar a ajuns sa ma enerveze harababura asta din povestiri, incat pe ultima nici n-am mai citit-o.

Am ascultat multa bossa nova cat timp am citit cartea si am tot baut limonada. Odata si odata tot ajung eu prin America de Sud, am zis!

O sa ii fiu veci recunoascatoare lui Spadez pentru ca mi-a spus de Book Depository. Site-ul este foarte user-friendly si mai ales are niste preturi foarte bune la carti. Iar taxa de transport nu exista. Pe bune! Cartile le iei muuult mai ieftin decat de pe Amazon si nici nu platesti transportul. Nu stiu ce pile au ei la posta Marii Britanii, dar sunt cat se poate de incantata de aceasta gaselnita. In plus, cam in 6 zile primesti cartile. Eu am dat prima comanda sambata trecuta, vineri aveam deja o carte in posta, iar azi am fost la oficiul postal ca sa ridic coletul cu celelalte 3 carti. Si am mai si primit 3 semne de carte foarte dragute! Sa vad daca mai raman cu ceva bani la sfarsit de luna, ca iar dau comanda! I love Book Depository! ^_^

Editura Harper, 2008

Cartea am cumparat-o in noiembrie anul trecut, din Barcelona. Eram in FNAC si ma uitam la cartile in engleza. Erau multe si frumoase si as fi vrut sa le cumpar pe toate (hehe), dar trebuia sa aleg doar una. Prima data m-am uitat neincrezatoare la On cats. Vorba Teroristei (btw, mi-e tare dor de tine!): inca o carte despre pisici? Bine, problema nu era cu “inca o carte despre…”, ci “oare asta o sa fie diferita?” Pana la urma am cumparat-o, cu tot cu micul defect de pe supracoperta – nu, nu aveau alta sa mi-o schimbe, era ultima; nu, nu primeam nici o reducere pentru respectivul defect. Bine, bine, am luat asa cum eram, gandindu-ma ca tot n-am citit nimic de Lessing si ca ar trebui, iar in cele din urma, cat de proasta poate sa fie o carte despre pisici?

Spre deosebire de The unadulterated cat a lui Pratchett si despre peripetiile Henriettei, care atunci cand le-am citit aveam impresia ca vorbesc despre pisici din desene animate sau din povesti – pisici care fac numai nazdravanii, care scapa cu bine din orice situatie etc – ei bine, cartea asta m-a lasat masca inca de la primele pagini. Nu era nimic infrumusetat, nu am dat peste pisici jucause si care aveau o viata cat se poate de en rose, ci am descoperit pisici adevarate, in carne si oase, care aveau dureri cand nasteau, care isi omorau din pui cand aveau prea multi, care fusesera abandonate de stapani si acum ajunsesera street cats, ce mai, am intrat in adevarata lume pisiceasca.

M-a uimit cat de bine poate sa inteleaga Doris Lessing pisicile. Nici eu nu le consider “doar niste animale”, uRMa mi se pare de foarte multe ori ca un copil rasfatat, are unele gesturi cat se poate de umane, dar niciodata nu am privit-o din aceeasi perspectiva ca Lessing. E atenta la toate miscarile pisicilor, stie ce vrea “sa spuna” o pisica atunci cand miauna intr-un anume fel, stie sa interpreteze orice miscare din coada, orice gest, orice mustacire a lor.

One day, hearing a howl from him I had never heard before, I looked out and he was balancing on his three legs, and he was lifting his head to howl. This was not one of his histrionic efforts, but from the heart, a cry of anguish, and when he had dispersed the tension, the pain, the bewilderment, the disgrace of his absent leg, he lay down for a while, but then got himself up and cried. It made my blood run cold, made me frantic with frustration, because he was living through a nightmare and he could not understand it and I could not explain it to him.

Sunt multe pagini triste in carte pentru ca, din pacate, nici vietile pisicilor nu sunt numai lapte si miere, dupa cum spuneam. Mi-a placut foarte, foarte mult cum e scrisa. Nu pot decat sa-mi imaginez cum sunt celelalte carti, daca una despre pisici i-a iesit asa de bine. Abia astept sa-mi cumpar alta carte de ea, tot in engleza