Viata bate cartea
18 Mar
Coboram scarile la metrou. Ma duceam la un curs. Ca de obicei, ma grabeam. Era cat pe ce sa trec de primele usi cand l-am vazut. Purta palarie, ochelari mari, cu lentile negre, intr-o mana avea o plasa, iar cealalta o tinea in fata. Mi-am dat seama ca e orb.
- Pot sa va ajut?
- Da, multumesc! Trebuie sa ajung la Unirea.
- Va duc eu pana acolo.
- Multumesc.
Era mic, indesat, cu parul grizonat. Avea in jur de 48-50 de ani. M-a prins cu putere de brat.
- Vedeti ca aici incep scarile. Sunt 5 trepte. Asa. Inca una. Si inca una… Asa, asta e ultima.
- Tu ai bilet?
- Nu, am abonament. Dumneavoastra nu aveti bilet? Vreti sa mergem la casa sa va luati?
- Nu… am abonament special…
Am ajuns la punctele de verificare a abonamentelor. A lasat plasa jos si a scos dintr-un buzunar un portofel mare, galben.
- Acolo e abonamentul, il gasesti tu.
Am apucat sa-i vad poza din legitimatia de nevazator, daca asa se numeste. Era mai tanar, dar purta aceeasi ochelari cu lentile negre.
- Sa imi pui abonamentul inapoi.
- Da, vi l-am pus.
- Sigur? Stii… astea se obtin greu… E mult de umblat, mai ales pentru cineva ca mine.
- Nu va faceti probleme, va rog, vi l-am pus inapoi. Nu am nevoie de el!
Mi-a raspuns cu un “bine” nu prea convins.
Am coborat apoi celalalt rand de trepte. Am asteptat metroul. La un moment dat i-a sunat telefonul. L-a dus foarte aproape de ochi si a apasat mai multe taste pana cand a nimerit-o pe cea buna. Iar la sfarsitul conversatiei la fel a procedat, apasand vreo patru butoane in acelasi timp.
Mi-am luat inima-n dinti si l-am intrebat:
- Sunteti… sunteti orb?
- Cu dreptul vad ceva, dar foarte putin. Cu stangul nu vad deloc.
- Ah… imi pare rau.
L-am urcat in metrou, iar o tipa i-a spus prietenului ei ca “da-te, ba, sa stea domnu’ jos”. Si s-a dat. Pana la Unirii am stat vizavi de el, citind. La Unirii m-am ridicat si l-am intrebat daca o sa se descurce.
- Da, ma descurc. Si multumesc, doamna!
Pentru cele 20 de minute de cand l-am intalnit si pana l-am urmarit coborand la Unirii mi-am imaginat ca sunt sotia doctorului din Eseu despre orbire lui Saramago. In timp ce se tinea strans de bratul meu ma gandeam ca sunt acel personaj, ca am intrat in carte. M-am simtit tare ciudat. Abia atunci, dupa ce am vazut mana aceea intinsa, dupa ce am vazut felul in care “incerca” pamantul cu picioarele, modul ezitant in care se deplasa, neincrederea in oamenii care-l ajuta, abia atunci mi-am dat seama ca exercitiile mele de imaginatie sunt fix zero in fata realitatii.
Realitatea e mult mai cruda si viata bate cartea. Acum chiar cred asta.
Viata nu bate nimic si pe nimeni, viata exista si atat. ha ha
Ba uite ca eu am nevoie de intamplari din acestea ca sa revin cu picioarele pe pamant
n-am inteles de ce ai intrebat dc e orab,,,
adica te gandeai ca poate vede cat de cat, sau cum>
deprimant, in orice caz
Pai, in primul rand nu avea baston. Chiar nu cunosc pe nimeni care sa fie orb, dar am mai vazut persoane nevazatoare pe strada si toti aveau bastoane. Iar de multe ori isi intorcea capul spre dreapta, ca si cum ar fi vazut ceva cu ochiul drept. Iar pe moment nu mi-a venit alta intrebare in minte.
Bine ca nu te-a dus cu gandul la Darea de seama despre orbi a lui Sabato…
Felul in care aerul trece pe langa el e o informatie care unui nevazator ii poate spune mult. Pentu el un zgomot sau un miros inseamna mult mai mult decat pentru un vazator. Intoarcerea capului sau indreptarea ochilor intr-o directie sunt reactii declansate de ceea ce ei aud, simt, miros. Poate e si instinctul de conservare sau felul lor de a incerca, atit cat pot, sa intimideze un eventual agresor. Felul lor de a spune “vezi ca te vad”. Trist dar adevarat.
@ dragos: Nu stiu cartea
@ Simona: da, da, a fost o experienta tare ciudata si trista pentru mine.
De fapt e o buna parte din Despre eroi si morminte. Trebuie s-o citesti!
Stiu, tot imi propun sa citesc Sabato, dar inca nu mi-am luat Despre eroi si morminte. Mi-o imprumuti tu?
desigur, oricand
Foarte ciudat: Sa rogi pe cineva sa te ajute, dar sa n-ai incredere in el. Nu stiu, poate ca sint intr-o ureche, dar asta imi se pare a fi o boala romaneasca. Spuneti-mi ca n-am dreptate.
Am condus odata un orb prin statiile de metrou, era seara, la ora la care U4 mergea numai pina la Max-Weber-Platz, pe urma trebuia sa te muti in U5 la acelasi peron. Nu m-a tinut de brat, l-am tinut eu de mina, si mi s-a parut ca are incredere totala in mine. Cred ca nu vedea deloc, dar stia foarte bine ce se intimpla cu el.
Borges?
@ dragos: merci!
@ Pinnochio: pai noah, ce sa zic, poate ca la inceput a fost si el mai increzator in oameni, pana cand a ramas fara abonament, poate fara portofel… El nu “striga” sa-l ajute cineva, ci incerca sa se descurce singur, eu am fost cea care m-am oferit. Poate ca pe de-o parte a apreciat gestul meu, dar dat fiind experientele trecute, i-a fost si frica. Nu pot sa spun ca nu l-am inteles, desi pe moment m-am simtit foarte prost ca ma baga in aceeasi oala cu cei care fura de la persoanele nevazatoare. Dar, noah, saracul nu avea de unde sa stie ce si cum. Sper doar sa nu mai aiba parte de oameni din “cealalta” categorie.
Stii, Ionuca, as vrea foarte tare (foarte tare!) sa stiu daca personajul tau chiar a avut o experienta *reala* negativa, sau daca nu cumva este vorba numai de o anticipare anxioasa. Dar probabil ca nu vom afla asta nicicind.
In alta ordine de idei, azi de dimineata am vazut alt orb in metrou. Avea un claxon montat pe de baston (“un hulub sfirtecat de surub”), dar stii, un claxon din ala cu para de cauciuc si pilnie. Tare as fi vrut sa vad cind il foloseste. Era chiar un tip bine, ca si cel de la Max-Weber-Platz de altfel.
Inseamna ca sunt eu prea naiva si nu pot sa-mi imaginez ca a reactionat asa, just because. Lasa-ma sa cred ca nu a avut incredere in mine pentru ca a avut experiente negative inainte.
…sau sint eu prea optimist, nu?
Ionuca, nu stiu cit o sa te intereseze, dar am avut aseara o intilnire oarecum asemanatoare si am scris despre ea aici, gindindu-ma si la tine: http://pinocchiomuc.blogspot.com/2009/03/la-o-bere-in-sub.html
1. Nu voiam sa fiu eu ce care spune asta
2. Merci de link! Normal ca ma intereseaza!
O carte tragica, in tema cu postarea ta este romanul lui Catalin Dorian Florescu, Maseurul orb, poate te uiti peste el.
Multumesc mult de recomandare! O cumpar cu prima ocazie.