Rainbow Books

Coboram scarile la metrou. Ma duceam la un curs. Ca de obicei, ma grabeam. Era cat pe ce sa trec de primele usi cand l-am vazut. Purta palarie, ochelari mari, cu lentile negre, intr-o mana avea o plasa, iar cealalta o tinea in fata. Mi-am dat seama ca e orb.

- Pot sa va ajut?
- Da, multumesc! Trebuie sa ajung la Unirea.
- Va duc eu pana acolo.
- Multumesc.

Era mic, indesat, cu parul grizonat. Avea in jur de 48-50 de ani. M-a prins cu putere de brat.

- Vedeti ca aici incep scarile. Sunt 5 trepte. Asa. Inca una. Si inca una… Asa, asta e ultima.
- Tu ai bilet?
- Nu, am abonament. Dumneavoastra nu aveti bilet? Vreti sa mergem la casa sa va luati?
- Nu… am abonament special…

Am ajuns la punctele de verificare a abonamentelor. A lasat plasa jos si a scos dintr-un buzunar un portofel mare, galben.
- Acolo e abonamentul, il gasesti tu.

Am apucat sa-i vad poza din legitimatia de nevazator, daca asa se numeste. Era mai tanar, dar purta aceeasi ochelari cu lentile negre.

- Sa imi pui abonamentul inapoi.
- Da, vi l-am pus.
- Sigur? Stii… astea se obtin greu… E mult de umblat, mai ales pentru cineva ca mine.
- Nu va faceti probleme, va rog, vi l-am pus inapoi. Nu am nevoie de el!

Mi-a raspuns cu un “bine” nu prea convins.

Am coborat apoi celalalt rand de trepte. Am asteptat metroul. La un moment dat i-a sunat telefonul. L-a dus foarte aproape de ochi si a apasat mai multe taste pana cand a nimerit-o pe cea buna. Iar la sfarsitul conversatiei la fel a procedat, apasand vreo patru butoane in acelasi timp.

Mi-am luat inima-n dinti si l-am intrebat:
- Sunteti… sunteti orb?
- Cu dreptul vad ceva, dar foarte putin. Cu stangul nu vad deloc.
- Ah… imi pare rau.

L-am urcat in metrou, iar o tipa i-a spus prietenului ei ca “da-te, ba, sa stea domnu’ jos”. Si s-a dat. Pana la Unirii am stat vizavi de el, citind. La Unirii m-am ridicat si l-am intrebat daca o sa se descurce.

- Da, ma descurc. Si multumesc, doamna!

Pentru cele 20 de minute de cand l-am intalnit si pana l-am urmarit coborand la Unirii mi-am imaginat ca sunt sotia doctorului din Eseu despre orbire lui Saramago. In timp ce se tinea strans de bratul meu ma gandeam ca sunt acel personaj, ca am intrat in carte. M-am simtit tare ciudat. Abia atunci, dupa ce am vazut mana aceea intinsa, dupa ce am vazut felul in care “incerca” pamantul cu picioarele, modul ezitant in care se deplasa, neincrederea in oamenii care-l ajuta, abia atunci mi-am dat seama ca exercitiile mele de imaginatie sunt fix zero in fata realitatii.

Realitatea e mult mai cruda si viata bate cartea. Acum chiar cred asta.