Rainbow Books

Inca nu-mi dau seama daca e un fel de Schimb de carti al Carturestiului si nici daca imi place sau nu ideea. Si nici n-am habar ce se intampla exact acolo.

Aşa cum există oameni care se caută, pesemne vor fi şi cărţi ce umblă prin lume cu certitudinea întâlnirii. La Cărtureşti, în fiecare sâmbătă din săptămână, cărţile şi oamenii care le stăpânesc vor găsi un timp de împrietenire. Pentru ca astfel cărţilor să li se dea o şansă…

Textul complet il gasiti aici

Deci, ma duc sambata, de la 16, in Carturesti cu o carte si…? Apoi ce? Unde mai exact in Carturesti? Chiar si in cel de la MTzR? Si ajunsa acolo ce fac? Astept sa vina cineva sa inceapa sa vorbeasca cu mine doar pentru ca am o carte-n mana? Ma duc eu si trag cu ochiul la ceilalti cititori si ma bag in seama? Dar daca sunt simpli clienti si nu au venit pentru ca au auzit de acest “proiect”? Nu stiu, prea suna a book-dating, pana si titlul e destul de clar in privinta asta: Cartea pereche.

Noah, nu zic ca nu e un prilej bun sa cunosti oameni noi, mai ales oameni carora le place sa citeasca, dar pe bune ca ma cam sperie conceptul asta de “carte pereche”. Brrrr!

De mult nu m-am mai simtit atat de bine la Schimb de carti M-am plimbat peste tot, m-am invartit, m-am dus de la o masa la alta, am vorbit cu o gramada de lume, m-am prostit cu Adi, mi-a fost dor de Gramo si de Dragos - pe unde umbli, mai?! – am stat putin in povesti cu Claudiu Komartin, de la care am primit o carte – nasturi in lanul de porumb, o antologie de poezie, care sper sa-mi placa – am mancat o gramada de bomboane de aproape ca mi s-a facut rau, ce mai, am plecat de acolo atat de binedispusa ca inca mai zambesc

Am trecut ieri pe la Carturesti si mi-am luat ultimul numar din Dilemateca (nr. 32) si o carte – stii, Jen, am asteptat ca sa pleci, iar apoi m-am repezit la rafturile cu carti Cartea in cauza e Bozo si cu mine de Carsten Wunn. Spre deosebire de altii, eu nu m-am saturat de carti cu/despre pisici

In Dilemateca, la sectiunea Fragmente, am gasit cateva poezii ale regizorului Tim Burton – ma rog, nu sunt cu filmele, nu stiam ca e regizor, dar am citit pe margine – din cartea Melancolia si moartea Baiatului-stridie, care va aparea la Humanitas, in traducerea lui Marius Chivu. In primul rand, pare o carte cat se poate de nebuna, cu personaje ciudatele si cu niste ilustratii tare misto. Iar traducerea lui Marius Chivu mi se pare cat se poate de buna, ba chiar foarte buna. Acum am o singura dilema, din pacate una foarte lumeasca: pretul? Cat e pretul?!

Ce de-a doua surpriza a fost cand am deschis cartea cu Bozo – care face parte din colectia Cartea de pe noptiera - si, in loc sa vad ca pana acum pe pagina patru, in stanga, sus – “Colectie ingrijita de Ioana Parvulescu“, am vazut “Colectie initiata de Ioana Parvulescu”. Asta inseamna ca doamna Parvulescu a plecat de la Humanitas? Dar de ceeee? Si daca a plecat, e pentru ca sa lucreze la o noua carte?Hmmm…

Dileme, dileme, dileme…

Traducerea a aparut la editura Humanitas, colectia Cartea de pe noptiera

De cand am scapat de texte scrise de colonisti si din perioada sclavismului, avem de citit lucruri chiar interesante pentru seminarul de American studies. Azi, pana acum, m-am delectat cu 2 povestiri scrise de Hawthorne si cu Bartleby a lui Melville, apoi urmeaza Poe, Whitman, Emily Dickinson si Elizabeth Palmer Peabody.

M-a cam pus pe ganduri nuvela asta (uhm, sper ca am nimerit-o cu incadrarea). E atat de… trista. Sau poate ca ar merge mai degraba empty. Dar nu de continut, in nici un caz, ci de vointa. Mie Bartleby mi se pare mult prea resemnat in fata sortii/lumii (?), empty. Mi-a adus aminte de Albert Camus, cel care nu vedea vreun sens al existentei umane, pentru care oamenii veneau de nicaieri si se indreptau spre niciunde. Si, la fel cum Sisif urca in fiecare zi bolovanul in varful dealului, asa si Bartleby privea zilnic zidul din fata geamului sau. Bartleby, copiistul, cel care la inceput isi facea treaba mai mult decat bine, dar care ajunge sa spuna de atatea ori “I would prefer not to“, incat parca pe zi ce trece se omoara putin cat putin, ca in final chiar sa… moara.

Am citit la luciat si la White Noise parerile lor despre carte si trebuie sa recunosc ca ma bucur ca am citit-o in original; suna mult mai bine in engleza, mai ales acel “I would prefer not to“, atat de caracteristic pentru tacutul Bartleby, dar si acele dead letters, pe care el trebuia sa le arda, fata de “scrisori refuzate”, sintagma care nu are un impact asa puternic.

Bartleby, nu te inteleg, nu stiu de ce te-ai transformat intr-o fantoma care “prefered not to”, de ce pur si simplu ai ales sa nu mai fi intr-un rand cu lumea, iar apoi sa nu mai existi deloc, dar faci ca singuratatea si tristetea mea sa para mofturi.

Dead letters! does it not sound like dead men? Conceive a man by nature and misfortune prone to a pallid hopelessness, can any business seem more fitted to heighten it than that of continually handling these dead letters and assorting them for the flames? For by the cart-load they are annually burned. Sometimes from out the folded paper the pale clerk takes a ring: -the finger it was meant for, perhaps, moulders in the grave; a bank-note sent in swiftest charity: -he whom it would relieve, nor eats nor hungers any more; pardon for those who died despairing; hope for those who died unhoping; good tidings for those who died stifled by unrelieved calamities. On errands of life, these letters speed to death.

Ah Bartleby! Ah humanity!

M-a “lepsuit” Zum si musai sa imi inchei socotelile cu 2008 macar in primele zile din 2009. Prima leapsa suna cam asa: care este cea mai pretioasa carte pe care o ai?

Aveam de gand sa spun ca nu prea pot sa fac asa diferenta intre carti, ca la mine se impart in carti care mi-au placut mult, mult de tot, carti care au fost OK si carti pe care mai bine nu le citeam. Dar mi-am adus aminte ca in Baia Mare chiar am 2 carti pe care nu as vrea sa le pierd niciodata pentru ca, intr-adevar, sunt de neinlocuit. Dar mai bine sa le spun povestea.

Tatuca, adica tatal mamei, a fost cantor la biserica din Borlesti, judetul Satu Mare, timp de 56 de ani. A inceput sa cante in biserica pe cand avea 17-18 ani si a cantat pana in anul in care a murit. La inceput, in Borlesti, era o singura biserica si toti erau catolici. Apoi multi au trecut la ortodoxism – tatuca fiind unul dintre ei – si s-a mai construit o biserica.

Dar cartile la care ma uit acum provin din biserica catolica din sat. Sunt carti pe care bunicul le-a salvat dintr-un incediu din biserica. Cred ca a salvat mai multe atunci, dar mama doar pe acestea le-a adus acasa. El nu mi-a povestit vreodata de acel incediu – aveam abia 8 ani cand a murit – dar, in schimb, mi-a spus mama. Nu tin minte sa fi fost victime si nici nu stiu cat de mare a fost focul, dar tatuca o sa ramana pentru mine un fel de erou: omul care a intrat intr-o biserica in flacari ca sa salveze carti. Si omul pe care l-am iubit mult, mult de tot, asa mica cum eram, asa mare cum sunt acum.

Carti sunt, evident, religioase. Prima are o coperta rosie, frumoasa, dar a doua este uratica si legata destul de aiurea.

Cea de dedesubt este cu litere chirilice si are scris pe coperta date legate de constructia bisericii. A carei biserici, asta nu stiu.

Cea rosie imi place cel mai mult. Cand eram mica o rasfoiam din cand in cand si radeam de limba romana in care era scrisa. O limba arhaica, veche, o limba care ma fascina.

Avea si ea tot felul de insemnari pe primele si pe ultimele pagini, unele in latina, altele in romana.

Asa am aflat ca in iulie 1873 a fost o epidemie de holera in Borlesti si ca 300 de oameni s-au imbolnavit, dintre care au murit 24. Iar la sfarsit apare o lista cu oamenii din parohie.

Deocamdata cartile raman aici, cu mama, dar intr-o zi o sa stea la loc de cinste in biblioteca mea din Bucuresti.