Rainbow Books

Nu vreau sa termin cartea pe care o citesc acum. E exact cum imi place mie: o poveste prea frumoasa ca sa fie adevarata, dar care parca e desprinsa din realitate, e… cartea perfecta pentru Mine Acum. Dupa ce o citesc, ce o sa ma fac? Daca nu o sa mai gasesc carti care sa ma binedispuna asa cum o face ea? Noah, sunt suparata.

Editura Niculescu, 2006

Am primit cartea de Craciun, de la L. Avand in vedere ca avem cam aceleasi gusturi in materie de carti, am stiut de la inceput ca o sa-mi placa. Sau daca nu, macar o sa fie o lectura draguta. Cand ne-am intalnit in vacanta dintre semestre, tot nu apucasem sa o citesc. Nu as fi putut sa merg iar acasa si sa-i spun ca stii, tot nu inca, asa ca saptamana trecuta am scos-o din biblioteca si mi-am incheiat socotelile cu ea.

Meropi spunea intr-un comentariu ca e groaznic de stereotipica. Eu eram inca la prima parte, asa ca habar n-aveam la ce se referea si cum mi se va parea. Un lucru e clar: prima parte este minunata! E asa, ca intr-un basm: Kabul, o casa mare, doi prieteni – Amir si Hassan, povesti, arome si zmeie colorate – multe, multe zmeie.

Apoi totul se destrama in acelasi timp: tradarea lui Amir, plecarea lui Ali si Hassan, invazia sovietica din Afganistan. Incepe exilul lui Baba si Amir in America, descrierea vietii pe care o au acolo, casatoria lui Amir, moartea lui Baba – cat am mai plans!, scrisoarea care-l cheama inapoi in Afganistan. Iar in ultima parte are loc confruntarea cu trecutul, repararea greselilor, impacarea cu sine etc, etc, etc.

Da, ii dau dreptate lui Meropi: ultimele parti sunt, intr-adevar, pline de stereotipii. Povestea isi pierde din credibilitate, tocmai pentru ca prezinta niste situatii care nu ar putea niciodata sa se intample. Cand citesc, mereu imi imaginez personajele si secvente din poveste. Cu cat cartea imi place mai mult, cu atat imi imaginez mai multe lucruri de genul asta si cu atat traiesc mai mult povestea.

Dar, in ciuda tuturor acelor exclamatii de genul hai mai, nici chiar asa! sau noah, nu cred ca se intampla asta!, am reusit sa ma identific cu personajele, sa fiu si eu unul dintre ele. Si am reusit sa plang ingrozitor de mult, si in tren, si pe drumul inapoi spre Bucuresti. Noroc ca ai mei sunt obisnuiti cu izbucniri de genul ala si nu au spus nimic Iar tot cu ocazia asta mi-am dat seama ca mai degraba ma impresioneaza un eveniment dintr-o carte decat unul real. Nu, nu vreau sa stiu de ce.

Nu cred ca vreau sa vad filmul. Momentan inca am “filmul” meu in cap, imi plac persoanele si locurile pe care le-am creat singura, nu simt nevoia sa le inlocuiesc. A fost o carte pe care sigur nu o sa o uit, iar acum de-abia astept sa citesc si A thousand splendid suns *ce mult imi place titlul!!!*, ce-a de-a doua lui carte *evident, tot de la L. stiu si de asta * Poate am noroc si o gasesc la Anthony Frost