Rainbow Books

Polirom, 2005

Da, e light. Da, e comerciala. Da, mi-a placut la nebunie! LA NE-BU-NI-E! De ce? Pentru ca asa as vrea sa fie viata. O fictiune posibila.

Totul e atat de clar, dupa 100 de pagini mi-am seama cam ce urmeaza sa se intample si totusi am savurat cartea pana la ultima pagina. A fost ca un film cu happy ending. Sunt total diferiti, ajung sa locuiasca sub acelasi acoperis, nu se suporta, se cearta incontinuu, iar in final… stiti voi, they live happily ever after. M-am bucurat mult pentru ei. Macar in carti sa se mai intample lucruri asa frumoase.

Ei sunt Philibert, un tip care se trage dintr-o familie de aristocrati, manierat, aiurit si timid; Camille o pictorita foarte talentata si costeliva, care se autopedepseste pentru nistre greseli din trecut si lucreaza ca femeie de serviciu in loc sa picteze; Franck, un bucatar afemeiat si pasionat de motociclete si bunica lui, Paulette, o batranica pe la 80 si ceva de ani.

Ma plangeam la un moment dat ca nu mai dadusem peste carti care sa ma faca sa nu le las din mana pana nu le termin. Meplusmyself mi-a recomandat atunci sa citesc Impreuna si a trecut ceva timp pana sa am chef de ea. Eram cam sceptica la inceput deoarece auzisem ca tipa are carti destul de comerciale si cam uitasem ca, de exemplu, mi-au placut foarte mult cartile lui Nick Hornby, Jurnalele lui Bridget Jones si cele cu shopaholica si ca, in definitiv, conteaza starea de spirit pe care mi-o dau cartile, nu cat de comerciale sunt. Iar din punctul asta de vedere – al starii de spirit, eu ii dau un 10* pentru ca tare bine m-a facut sa ma simt. Bine, recunosc, scena din gara, de la final, e tare hollywoodiana, dar prea misto a fost cartea ca sa mai conteze

Daca vrei sa o cititi, sa nu va asteptati la altceva decat o lectura usoara, cat se poate de frumoasa si la niste personaje ciudate, care dau savoare cartii.

- Da mai incet sau chem politia.
- Foarte bine, cheama politia si nu ne mai fute la cap. Hai! Si-acum cara-te, cand iti zic!

Nici o sansa, Camille tocmai petrecuse cateva ore cu maica-sa. Dar Franck n-avea de unde sa stie chestia asta. Prin urmare, nici o sansa.

Asa ca facu stanga-mprejur, intra in camera lui, isi facu loc prin nebunia de-acolo, deschise fereastra, scoase combina din priza si-i facu vant de la etajul al patrulea. Apoi se intoarse in salon si-i spuse pe un ton calm:
- S-a rezolvat, nu mai e nevoie sa chem politia…
Dupa care, uitandu-se sper fata, adauga:
- Auzi, paparudo… Inchide gura sa nu-ti intre vreo musca.

Ah, am uitat sa spun ca mi-a placut muuult de tot traducerea Iustinei Croitoru. Thumbs up!

Nu vreau sa termin cartea pe care o citesc acum. E exact cum imi place mie: o poveste prea frumoasa ca sa fie adevarata, dar care parca e desprinsa din realitate, e… cartea perfecta pentru Mine Acum. Dupa ce o citesc, ce o sa ma fac? Daca nu o sa mai gasesc carti care sa ma binedispuna asa cum o face ea? Noah, sunt suparata.

Editura Niculescu, 2006

Am primit cartea de Craciun, de la L. Avand in vedere ca avem cam aceleasi gusturi in materie de carti, am stiut de la inceput ca o sa-mi placa. Sau daca nu, macar o sa fie o lectura draguta. Cand ne-am intalnit in vacanta dintre semestre, tot nu apucasem sa o citesc. Nu as fi putut sa merg iar acasa si sa-i spun ca stii, tot nu inca, asa ca saptamana trecuta am scos-o din biblioteca si mi-am incheiat socotelile cu ea.

Meropi spunea intr-un comentariu ca e groaznic de stereotipica. Eu eram inca la prima parte, asa ca habar n-aveam la ce se referea si cum mi se va parea. Un lucru e clar: prima parte este minunata! E asa, ca intr-un basm: Kabul, o casa mare, doi prieteni – Amir si Hassan, povesti, arome si zmeie colorate – multe, multe zmeie.

Apoi totul se destrama in acelasi timp: tradarea lui Amir, plecarea lui Ali si Hassan, invazia sovietica din Afganistan. Incepe exilul lui Baba si Amir in America, descrierea vietii pe care o au acolo, casatoria lui Amir, moartea lui Baba – cat am mai plans!, scrisoarea care-l cheama inapoi in Afganistan. Iar in ultima parte are loc confruntarea cu trecutul, repararea greselilor, impacarea cu sine etc, etc, etc.

Da, ii dau dreptate lui Meropi: ultimele parti sunt, intr-adevar, pline de stereotipii. Povestea isi pierde din credibilitate, tocmai pentru ca prezinta niste situatii care nu ar putea niciodata sa se intample. Cand citesc, mereu imi imaginez personajele si secvente din poveste. Cu cat cartea imi place mai mult, cu atat imi imaginez mai multe lucruri de genul asta si cu atat traiesc mai mult povestea.

Dar, in ciuda tuturor acelor exclamatii de genul hai mai, nici chiar asa! sau noah, nu cred ca se intampla asta!, am reusit sa ma identific cu personajele, sa fiu si eu unul dintre ele. Si am reusit sa plang ingrozitor de mult, si in tren, si pe drumul inapoi spre Bucuresti. Noroc ca ai mei sunt obisnuiti cu izbucniri de genul ala si nu au spus nimic Iar tot cu ocazia asta mi-am dat seama ca mai degraba ma impresioneaza un eveniment dintr-o carte decat unul real. Nu, nu vreau sa stiu de ce.

Nu cred ca vreau sa vad filmul. Momentan inca am “filmul” meu in cap, imi plac persoanele si locurile pe care le-am creat singura, nu simt nevoia sa le inlocuiesc. A fost o carte pe care sigur nu o sa o uit, iar acum de-abia astept sa citesc si A thousand splendid suns *ce mult imi place titlul!!!*, ce-a de-a doua lui carte *evident, tot de la L. stiu si de asta * Poate am noroc si o gasesc la Anthony Frost

Prima carte a lui Capote, descoperita abia in 2004. O carte pe care, acum, as fi vrut sa citesc vara, oricat de “cliseistic” suna, dar pe care am savurat-o in tren, noaptea, in drum spre Timisoara. Nu m-am indragostit de Grady asa cum mi s-a intamplat cu Holly, dar m-am reindragostit de acel darling, de caldura verii, de fumul de tigara, de America primei jumatati a secolului al XX-lea, de zile lenese, de vise, de toate acele prostii pe care le faceam fara sa ma gandesc…

Vreau Summer crossing si Breakfast at Tiffany’s in format paperback. In engleza. Acum.

Rising inside Grady was an ungovernable laughter, a joyous agitation which made the white summer stretching before her seem like an unrolling canvas on which she might draw those first rude pure strokes that are free.

“What are we planning to do abroad?” said Lucy, repeating the reporter’s query. “Why, I’m not sure. We have a home in Cannes that we haven’t seen since the war; I suppose we’ll stop by there. And shop; of course we’ll shop.” She hemmed embarrassedly. “But mostly it’s the boat ride. There’s nothing to change the spirit like a summer crossing.”

Slowly he climbed to his feet, his eyes blind-pale; and with a sigh that swayed the room his head fell forward on Grady’s shoulder: I’m a very happy man, he said. It was done then, there was nothing more she wanted of him, summer’s desires had fallen to winter seed: winds blew them far before another April broke their flower.

“Does one always have to want to marry? I’m sure there are kinds of love in which that is hardly an issue.”

“Yes: but aren’t love and marriage notoriously synonymous in the minds of most women? Certainly very few men get the first without promising the second: love, that is—if it’s just a matter of spreading her legs, almost any woman will do that for nothing. But seriously, dear?”

“Seriously, then (though obviously you’re the one not being serious): I have no answer to give, how could I when I’ve never really thought of it? We came here to dance, darling. Shall we?”

Truman Capote – Summer crossing

… we’re having a bit of a trouble with Arthur. He’s beautifully toilet-trained now, he uses his plastic potty almost every time, but he’s become a hoarder. He rolls the shit into little pellets and hides them places – like cupboards and bottom drawers. You have to watch him like a hawk. Once I found some in the refrigerator, and Joe tells me he just discovered a whole row of them hardening on the bathroom window-sill behind the curtain. He gets very upset when we throw them out. I can’t imagine why he does it; maybe he’ll grow up to be a banker.

Margaret Atwood – The edible woman

Mi-e raaaaaaau!!!!!!!