Rainbow Books

Ioanele din mine s-au recunoscut in simonele din carte. Desi ne despart 22 de ani, am avut impresia ca acolo scrie despre copilaria mea. Nu am mai citit pana acum o carte in care eu sa fiu personajul principal. Cred ca fiecare avem o simona in noi, da, asa trebuie sa fie! Cartea nu e minunata… e, pur si simplu, more than words can say.

[am mai scris si aici cateva citate]

I-am spus odata ca ma simt un fel de matrioska, un fel de mama uriasa, o mama-copil, care tine in creierul ei masculin, ca matrioska in burta, o gramada de homunculi, de papusi, de creaturi care nu mai exista, care nu exista inca, din ce in ce mai batrane si intr-un fel din ce in ce mai copilaroase, poate pana la baba marunta, scofalcita care va fi si cea mai neajutorata, mai copil decat toate. Nu cred c-a priceput ceva, pentru ca mi-a spus ingrozit: “Maturizeaza-te! Trebuie sa te maturizezi!” si intelegea prin asta cu totul altceva decat ceilalti si in acelasi timp cu totul altceva decat mine.

Viata mea de copil: intr-o parte paradisul infernal prin care a haladuit gafaind, chicotind si urland Analfabeta, in cealalta parte jungla, padurea obscura a cartilor prin care rataceam incercand o alta dezmeticire.

Totul in jurul nostru era pufosenie – norii si pasarile, bondarii si florile; era licar – boabele de roua, licuricii, stelele; era respiratie – respiratia ierbii, a frunzelor, a pamantului adanc. Totul era mireasma, fructele pe care le sarutam inainte sa la mananc sau pe care le mangaiam de obraz sau de buze erau invelite de o aura inmiresmata, praful mirosea a uscat, rufele de pe sarma aveau un iz batranicios, coaja copacilor si lemnul adiau dulceag-sarat, ploaia aducea cu ea prospetime si noi, adunati dupa ploaie, miroseam ca blana uda de caine, zapada avea parfumul ei de apa si pamant, subsolurile, gurile de canal anuntau imparatia mucegaiului, barele de metal pe care faceam echilibristica miroseau a rugina, a vopsea si a inca ceva dulceag. Poate ghips.

Poate ca toate astea (dar mai ales dusmanul meu personal, fara corp si-atotprezent, Plictiseala) aveau sa ma impinga curand, mai ales cand am simtit ca pierd niste “puteri”, sa ma retrag in compania cartilor fara mari regrete. Unul dintre cuvintele importante ale micului vocabular avea sa-si schimbe sensul. Se impalida cuvantul afara. “Unde te duci?”, erai intrebata. “Afara“, raspundeai si o zbugheai pe usa. Afara era lumea, era viata, era locul tau, era fericirea pe pamant. Nu peste multa vreme te vor bate la cap sa iesi afara, sa iei aer, afara, sa te joci, afara. Nu peste mult timp cuvantul asta nu iti va mai spune nimic.

M-a jefuit! M-a anulat! Tot ce-am gandit e acolo. Si tot ce am simtit. Si tot ce sunt! Nu sunt decat o fantoma! O las deoparte ingrozita. Si fug de ea. Ma fac c-o uit.
Te-ntorci precum un criminal la locul faptei. Citesti ca si cum te-ai uita pe gaura cheii, ca si cum ai asculta la usa. Te linistesti. Caci dincolo doar voci straine, iar ritmul – strain de cel al respiratiei tale.

Cartile cele mai stralucitoare le-am citit inaintea examenelor, tezelor, cand, cu o perversitate bizara, cautam cu totul altceva, amanand sinucigas materiile inutile din care trebuia sa fiu examinata.

Stricam ierarhii, reciteam, cocotam in varf un nou scriitor, necunoscut, cadeau idoli. O infidelitate suspecta, un caracter urat, vesnic indragostita de cate o carte, de cate un scriitor si vesnic parasind, despartindu-ma, uitand, si-apoi intorcandu-ma umila si plina de remuscari.

Am 16 ani. Citesc. Imi plac mai mult cartile decat oamenii. Ele – cele adevarate – nu vor sa te convinga de nimic, nu vor sa aiba “dreptate”. Asculti vocile cartilor. Daca nu se potrivesc cu vocea ta interioara, le-nschizi. Si nimeni nu se supara pe tine.

Mi-era cumplit de frica sa nu imbatranesc, speram ca se va face pentru mine o exceptie de la crunta lege nescrisa, credeam cu toate puterile mele ca lucrurile vor sta altfel cu mine. Ma gandeam ca trebuie sa fac eforturi din vreme ca sa nu ma insface batranetea, desfigurandu-ma. Imi pusesem in cap ca, pana la varsta parintilor mei, sa-mi traiesc viata, complet, sa ajung la capat fortand evolutia si-apoi sa ma evapor, sa termin cu mine. Pana la 40 de ani mi se parea ca am in fata o vesnicie, ca imi ajunge timpul pentru tot ce voi avea de facut, de trait.

O iubeam cumplit de tare, cu o gelozie feroce, asa cum se mai intampla o singura data in viata, in adolescenta, cand il iubesti pe primul baiat, cand nimic nu e sigur, cand nu suporti ideea ca ar mai putea iubi pe altcineva dupa tine, cand stii bine ca, oricum ar fi sa fie, nu o sa ramaneti impreuna. O iubeam pentru ca avea pielea alba cu puf auriu pe ceafa si obrajii rotunzi si apucaturi de pisica, pentru ca-mi placea cum se smiorcaie, cum da apa la soareci, si pentru ca ma-nsotea ca o umbra stralucitoare. [...] La 14 ani, la 15, la 16 (si poate totdeauna), viata de unul singur e ceva greu de suportat. Chiar daca ai amici, nevoia de unul singur, ca tine, “prietenul cel mai bun”, e viscerala.

Ma inclin in fata Simonei Popescu