Sufocare
11 Jul
Editura Polirom, 2004
Am asteptat ceva timp pana sa-mi fac curaj sa citesc cartea. Auzisem ca Palahniuk are un stil direct, fara perdea, ca exista anumite pasaje care m-ar face sa inchid scarbita ochii. Dupa ce cartea a stat mai bine de 6 luni necitita in biblioteca, mi-am spus ca “it’s now or never” si 3 zile m-am luptat cu ea pana cand am reusit sa o citesc.
Stiam in mare despre ce e vorba si citisem si la Spadez despre carte. Nu am fost atat de scarbita de anumite parti pe cat ma asteptam, dar puteam sa traiesc si fara sa le citesc. Povestea micutului Victor si a mamei lui drogate a fost partea care mi-a placut cel mai mult. Relatia dintre cei doi este foarte ciudata; este un road story in care ei fug de politie, timp in care Ida [mama lui] ii da niste sfaturi care mie una mi s-au parut tare bizare.
Partea in care Victor este deja adult si trebuie sa joace teatru prin restaurante de lux – se preface ca se sufoca cu mancare, asteapta sa ii sara cineva in ajutor, ca apoi salvatorul sa ii trimita cecuri cu care poate sa acopere cheltuielile de spitalizare ale mamei sale – a fost si asta una destul de interesanta. M-a dus cu gandul la Filantropica si la cele doua personaje principale care isi castigau existenta intr-un mod foarte asemanator.
Ce nu mi-a placut deloc a fost, evident, descrierea vietii sexuale a lui Victor. In fine, autorul a facut ce avea de facut: din moment ce Victor este un maniac sexual, nu se putea sa lipseasca tocmai acest capitol important al vietii lui. Gata, nu ma mai plang atata!
E prima si ultima carte de Palahniuk pe care o citesc. Nu e deloc genul meu, am fost agitata tot timpul cat am citit cartea, m-am si plictisit pe alocuri, am vrut sa sar unele pasaje, a fost destul de bleah. Stiu ca sunt multi carora le plac cartile lui Palahniuk, dar eu sigur nu ma numar printre ei 
Comentarii recente