Rainbow Books

Inca sufar de boala numita “oras mic de provincie”. Am fost obisnuita atatia ani sa nu se intample nimic aparte, sa nu vina nimeni interesant la noi in oras. Am trait intr-o dulce izolare aproape 20 de ani. M-am suparat si m-am enervat ca “la noi e naspa” si ca “nu am ce face aici”. Am asteptat sa plec cat mai repede de acolo; sa ma mut in Bucuresti unde am vazut, am citit, am auzit ca sunt atatea evenimente inca nu ai timp sa te plictisesti. Trebuie totusi sa ii multumesc orasului de provincie ca m-a facut sa-mi pastrez entuziasmul intact [pe ce sa-l fi "folosit" acolo?] si ca m-a facut o visatoare incurabila [cu ce sa-mi fi indulcit zilele, daca nu cu vise?].

Iar odata ajunsa in Bucuresti m-am convis ca e asa cum sperasem sa fie: lansari si targuri de carte, concerte, o gramada de evenimente! Problema era ca nu ma multumeam cu atat… voiam mai mult! Iar ce voiam mi se parea undeva la limita dintre posibil si imposibil… daca tot imi plac asa mult unii autori romani contemporani, de ce sa nu ajung sa-i si vad in realitatea, sa-i aud citind din cartile care mi-au incantat zilele, de ce sa nu le pot spune in fata ca “you rock!” si de ce sa nu le intind cartea sa-mi dea un autograf?

Nici nu mai stiu cand am auzit prima data de posibilitatea ca Cezar Paul-Badescu sa vina la un Bookcrossing. Cred ca eram la “after-party” pe Motoare, dupa a doua editie a BC, cand mi-a spus Ramona ca Cezar citise pe bloguri despre micul nostru eveniment, ca i se pare interesant ce facem noi si ca ar vrea sa vina. Din acel moment m-am pierdut cu totul in visare. Daca vine? Ce o sa-i spun? Cum o sa ma comport? O sa-i dau cartea pentru autograf? O sa-i spun ce mult mi-a placut? AAAAAA!!!

Si asa au trecut vreo 2 saptamani. Am primit apoi un mail de la Ramona si mi-a spus ca l-a invitat la urmatorul BC, doar ca el nu era sigur ca va fi in oras Am fost suparata o zi intreaga… adica chiar nu mai vine? Dar eu il asteptam! Eu voiam sa fie acolo! Voiam sa-l vad!!! Voiam sa ma uit pe furis la el, sa rosesc cand ii vorbesc, sa spun tot felul de tampenii, sa sar si sa ma agit, voiam sa vinaaaaa! Uf, e clar: visele nu devin realitate

Apoi a urmat o zi de vineri cu totul si cu totul speciala. Pe langa micile bucurii de care am avut parte pe tot parcursul zilei, cand am ajuns seara acasa am vazut ca am un nou mail de la Ramona… si… DA, DA, DA!!!!! Imi spunea ca vine Cezar!!!! Ca e in Bucuresti si ca duminica vineeeeee!!!! Wo-HO!!!!!!! Abia am putut sa dorm de fericita ce eram

Problema existentiala pe care am avut-o era urmatoarea: stiam de la Ramona si mi-a spus si el intr-un e-mail sa nu ii spun “domnul”, ci sa-l tutuiesc Cum sa fac asa ceva? Cu ce drept sa vorbesc cu un scriitor ca si cu o persoana oarecare?! Noi, cititorii, vrem sa ii tinem acolo, sus, pe piedestal. Vrem sa se aplece cat sa ne dea un autograf, cat se ne auda laudandu-i, dar apoi trebuie sa-si reia locul. Ei, scriitori, dimpotriva, vor sa coboare de acolo, sa vina printre noi, sa ne arate ca sunt oameni ca noi – ei, ceva mai talentati decat noi – si ca nu ar trebui sa fim inhibati in prezenta lor. Pana la urma cum rezolvi conflictul asta intre ce simti tu ca trebuie sa faci si ce iti spun ei? Evident, te conformezi cu ce vor ei si ajungi sa le spui pe nume, sa ii tutuiesti. Iar in timp ce faci asta simti cum rosesti si nu iti vine sa crezi ca tu, un biet cititor, ai spus asa ceva unui scriitor. E un sentiment tare ciudat

Si, uite asa, cu ganduri si vise a trecut ziua de sambata. In timp ce ne indreptam spre Arthur Verona simteam cum mi se inmoaie picioarele, cum am un gol in stomac si tot ce voiam eram sa ma intorc acasa. Nu ma simteam in stare sa il cunosc. Era ca atunci cand merg la examene: golul in stomac, nodul in gat, gandul ca as da orice sa nu mai ajung in sala, sa nu dau examenul. Da, mi-e frica. Si imi era frica si de intalnirea cu el. Poate ca sunt prostuta, nu-mi pasa. Dar chiar imi era frica sa-l cunosc Am ajuns relativ repede acolo. Am inceput sa vorbesc mult, sa ma agit, sa ma invart, sa sar. Faceam tot posibilul sa nu ma gandesc la ce va urma, sa imi consum energia. Intr-un final ne-am adunat in “sufrageria” improvizata si am asteptat…

Apoi l-am vazut Era pe bicicleta si a trecut pe langa noi. Ma uitam fascinata. Nu am fost in stare sa spun nimic. L-am lasat sa treaca. Cand m-am dezmeticit i-am spus Ramonei ca “uite-l pe Cezar, tocmai a trecut pe langa noi”. “Dar de ce nu ai mers dupa el? Hai, fugi si spune-i ca suntem aici.” “Dar, Ramona, nu pooooot!” “Si ce vrei sa fac? Sa merg eu dupa el?” [cu totii stim ca Ramona e insarcinata ] Nu stiu cine a mers dupa el sau daca s-a intors el cand si-a dat seama ca trecuse de noi. Eu eram prea ocupata sa ma ascund dupa Mihaela si Dana. Degeaba radeau de mine; nu puteam sa ies din “ascunzatoare”. Apoi l-am vazut povestind cu Gigi si Ramona, iar fetele au spus sa termin cu prostiile si sa ma duc sa-l salut “Sa ma duuuuc? Chiar trebuieeeee?” Se pare ca da, chiar trebuia. Cu inima batand, rosind cum n-am mai rosit pana atunci, m-am dus si am dat mana cu el: “Buna ziua. Sunt Ionuca.” “Cezar Paul-Badescu.” Apoi stiu ca m-am facut de rusine vorbind mult si spunandu-i ca daca vorbesc prea mult poate sa-mi spun sa am opresc. Si i-am mai spus eu si alte tampenii, dar chiar nu mai tin minte ce.

I-am spus ce mult mi-a placut Luminita si cat de fericita eram ca mi-a ajuns si cealalta carte. M-am uitat fascinata cum fuma pipa. Si-a dat imediat seama ca sunt din Ardeal. I-am spus ce mult imi place slujba pe care o am. Mi-a povestit de motanul lui, Otto. I-am zis de uRMa mea si m-a intrebat daca numele vine de la formatie. “DA, DA, DA!!!! De unde stiti??? Ah, stii?” “Mai ascult si eu.” M-a cucerit pe loc Nu am vrut sa ma tin de el. Mergeam sa povestesc cu ceilalti, mai mergeam pana langa scaunul unde statea si ascultam putin ce povesteste cu ceilalti, ii mai spuneam si eu una-alta, apoi iar plecam. Nu am vrut sa fiu sufocanta. Sper ca nu am fost. Cat despre modul in care gesticulez, faptul ca sar in sus, ca ma misc tot timpul, ei bine, asa sunt eu. Imi pare rau, dar nu ma pot controla. Nu vreau sa ma controlez

Da, am primit si autografe, dar nu o sa spun ce mi-a scris. Le pastrez pentru mine. Pot doar sa va spun ca scrie frumos In drum spre casa nu-mi venea sa cred ca am petrecut o dupa-masa cu Cezar Paul-Badescu. Ma gandeam la concursurile alea stupide cu “castiga o zi cu vedeta preferata” si imi venea sa pufnesc in ras; chiar asta se intamplase: avusesem parte, fara sa fi participat la un asemenea concurs, de o zi cu un scriitor care imi place mult Hai, invidiati-ma!

Din categoria lucruri tampite va spun doar doua: i-am dat o eugenie si stiti faza aia din desene cand un personaj il atinge pe celalalt cu un deget dupa care fuge ca nebunul pe acolo strigand “I touched him! I touched him! How wants to touch me?!” Da, o stiti? Mda, cam asa ceva am facut si eu, doar ca apoi nu am alergat strigand “L-am atins! L-am atins!”

Nu prea ma pricep la incheieri pentru ca nu imi plac. Nu vreau sa inchei postul asta; as vrea sa stau si sa-mi amintesc tooot ce s-a intamplat, tot ce am simtit, tot ce am spus; sa-mi amintesc cum zambea, cum fuma, ce mi-a spus. Dar toate acestea sunt bine inchise in “cutia cu amintiri” si le pastrez doar pentru mine