Dragi tovarasi, a avut loc o neintelegere. Ce vroiam de fapt sa spun nu este ca tovarasul erou al muncii proletare Gheorghe Orwell ne-a dezamagit prin scriitura lui, ci chiar inversul: ne-a dez-amagit. Cum stim cu totii, este rusinos pentru orice membru al partidului sa se lase amagit de aparentele lucrurilor, fara a le cerceta cu de-amanuntul. Or, stimabilul tovaras Gheorghe face tocmai asta – priveste in ascunzisul faptelor de virtuozitate socialista si ne arata esenta lor plenara.
Orwell imagineaza o poveste. Atat, din pacate. Povestea e valabila si se preteaza la realitate destul de bine. In plus, in unele locuri autorul lasa sa se intrevada un spirit de observatie mistocaro-vigilent – porcii se aboneaza la Daily Mirror, John Bull si Tit-Bits, iar
unele animale sunt mai egale decat altele
(Probabil cele mai savuroase doua randuri din tot romanul). Evolutia politica si masinatiile asociate ei sunt redate in toata splendoarea si par in final sa sugereze ca in absenta unor contacte cu exteriorul, oamenii au tendinte naturale spre opresiune si tiranie, ca o a doua natura, o personalitate comuna, gestanta cu germenele superioritatii. Mai mult, e neasteptata si revigoranta (senzatie rara) turnura din mantra oilor:
Patru picioare, rau, doua picioare, bine
devine
Patru picioare, rau, doua picioare, mai bine
in urma bipedizarii porcilor. Mai e de mentionat comicul de nume, pe care Orwell il foloseste destul de bine (Napoleon, Minimus, Moses). Cam atat in partea plina a potroacei cu laturi (va rog, porcii sunt cele mai inteligente animale, cum puteti crede…). In rest totusi…
In intregul roman ai senzatia ca Orwell spune un banc lung. Toata problema e ca ajungi la final si nu-ti dai seama de poanta. Care-i faza, totusi?
Uite ca am reusit in mare parte sa ma abtin de la a incepe recenzia cu ce nu mi-a placut. Asta desi in Ferma Animalelor am loc larg de desfasurare. Am inceput sa am unele indoieli in aceasta privinta din doua motive principale: 1. cartea, prin faima de capodopera si prin simplitatea ei aparenta, ar putea sa-mi depaseasca vigilenta in descifrarea sensurilor si alegoriilor de nuanta; 2. am si unele dubii asupra traducerii, in sensul in care multe lucruri ar parea, poate, diferite daca as fi citit varianta in engleza. In pofida acestor dubii imi permit totusi o prezentare. Critica.
Incursiunea lui Orwell intr-un comunism zoologic, asa-zisa distopie, e copilareasca. Oricum ai lua-o, in orice fel ai invarti-o. Romanul e ca un mormam de oase din laboratorul de biologie, care nu are carnea si pielea care sa i le lege intr-o unitate coerenta. Autorul arunca cu undita de multe ori, introducand elemente cu mare potential, pe care nu il realizeaza nicidecum. Ce face Snowball dupa izgonirea din ferma? Care e sensul raspunsului universal al magarului Benjamin, cum ca magarii au viata lunga si ca niciunul dintre celelalte animale nu a vazut un magar sa moara? Unde e utilitatea in mentionarea unei presupuse afinitati dintre Benjamin si Boxer? Ce rost au numele unor personaje, cand acesea nu joaca absolut nici un rol pentru desfasurarea actiunii (cainele Bluebell, niste gaini pe care nu mi le amintesc acuma)? Multe intrebari fara raspuns, plus o multime de mini-fire narative lasate de izbeliste (Mollie, Snowball). Interesul cititorului ramane treaz tocmai prin expectativa unei coeziuni si prin siguranta (confirmata in prealabil de nenumarate alte lecturi) ca niciun detaliu nu e introdus daca nu are relevanta pentru desfasurarea actiunii. Gresit. In acest sens, cititorul are asteptari prea mari. Multe bucatele disparate, ioc unitate. O alta impresie a mea de la un moment dat era ca citeam o carte pentru copii; ma asteptam sa gasesc si niste desene mari, cu linii generoase, asteptand imaginatia si culorile desenatorului sa le umple de sens. Si cine stie, poate chiar aici sta forta atat de des invocata a romanului. Nu in viziunea mea, in orice caz.
Problema mea cea mai mare cu romanul e platitudinea stilului. Nu se intrevede in spatele lui nicidecum un geniu literar. Stilul e liniar, hiper-simplificat, de suprafata, previzibil, in cea mai mare parte narativ cu un singur fir epic (care se tot despica pe parcurs in alte fire mici – toate de nerecuperat, spre disperarea mea), iar personajele joaca mai mult rolul de intermediari de actiune decat entitati in sine. Acestea sunt mono din toate punctele de vedere, cu maxim o caracteristica definitorie (care de multe ori e irelevanta pentru situatie), cu rol izolat pentru desfasurarea intrigii si total disproportionat cu asteptarile unui cititor dornic de… ceva. Personajele mai obosesc prin indeplinirea unui rol mecanic si rigid, prin repetitivitatea extenuanta a presupusei cretinitati izvorande din prototipul ‘poporului’ sub opresiune. Intriga apare in a doua pagina a romanului si e prezentata atat de simplist si abrupt, incat e total neconvingatoare. Prea mult fum, foc deloc. In plus, oriunde se poate ascunde putina finete se strecoara in prealabil niste explicatii ca luate din manualele ‘pentru tonti’ care au farmec nu, + efect de turn-off complet (anticiparea pana la dezvaluire cu tot cu explicare de dinaintea lecturarii unui nou precept modificat al animalismului). Povestea are potential foarte mare. Dar e lasata in acest stadiu. O alta comparatie valabila aici e aceea cu un rezumat (prost scris de vreun elev grabit) facut dupa o opera exhaustiva, pe care il scoti de pe referate.ro. Se poate spune ca povestea pe care a inventat-o il ajuta pe Orwell, dar nicidecum vice-versa.
Ma tot intreb daca perspectiva mea asupra romanului ar fi fost substantial diferita daca nu as trai intr-un loc atat de impregnat de comunism. Nu, stiu, incercati voi un raspuns. E prea tarziu pentru mine.
In concluzie, doua stele din cinci. Cu rezerva.
Mihai C.
Comentarii recente