.

18 Jun

Blog oficial închis :)

Thus it came to him merely to run away was folly, because he could never run away from himself

13 Apr

Dover, 2003

Am dat de Babbitt în ambele studii despre anii ’20 pe care le-am citit. Prima dată am trecut repede peste numele romanului, a doua oară am zis că prea mare e coincidența și că, dacă tot e o carte reprezentativă pentru perioada respectivă, trebuie să o citesc.

Acțiunea se petrece în Zenith, un oraș american inventat de autor. Zenith nu e nici cel mai mare oraș din America, nici cel mai bogat, e undeva pe la mijloc. George F. Babbitt face parte din clasa de mijloc din Zenith: deține o agenție imobiliară, are o casă nou construită, doi copii, o mașină, este membru al Booster’s Club (nici cel mai neimportant club, nici cel în care sper să ajungă și ei într-o bună zi), iar prietenii și cunoștințele lui fac parte, evident, din aceeași categorie socială cu el.

N-am nimic cu clasa de mijloc, dar m-am simțit sufocată de ea citind cartea asta. Atâta conformism, atâtea reguli sociale de respectat, atâtea vise frânte…

George Babbitt nu a fost întotdeauna la fel de plin de sine. În facultate era idealist, visa să devină avocat și să îi apere pe săraci… Apoi s-a căsătorit cu o fată pe care de-abia a ținut-o de mână, a devenit partenerul tătălui ei în afacerea imobiliară și toate visurile lui din tinerețe s-au dus naibii. Dar s-a învățat repede cu noua lui viață: se bucură când încheie un contract profitabil pentru el, este mândru că face parte din „elita” din Zenith, ridică în slăvi noile tehnologii (pe care își permite să le cumpere), se stresează când organizează câte-o cină la el acasă cu oameni din aceeași „elită”, ce mai, este perfect integrat în clasa de mijloc americană…

Our Ideal Citizen—I picture him first and foremost as being busier than a bird-dog, not wasting a lot of good time in day-dreaming or going to sassiety teas or kicking about things that are none of his business, but putting the zip into some store or profession or art. At night he lights up a good cigar, and climbs into the little old ‘bus, and maybe cusses the carburetor, and shoots out home. He mows the lawn, or sneaks in some practice putting, and then he’s ready for dinner. After dinner he tells the kiddies a story, or takes the family to the movies, or plays a few fists of bridge, or reads the evening paper, and a chapter or two of some good lively Western novel if he has a taste for literature, and maybe the folks next-door drop in and they sit and visit about their friends and the topics of the day. Then he goes happily to bed, his conscience clear, having contributed his mite to the prosperity of the city and to his own bank-account.

Iar, din punctul ăsta de vedere, Babbitt chiar este un cetățean ideal.

Apoi ceva se întâmplă cu acest Babbitt atât de sigur pe sine și pe viața lui de până acum. Are îndoieli. Își pune întrebări. Se frământă. Ba chiar se gândește să fugă, să lase totul în urmă, să ducă o viață simplă, aproape de natură. Evident, nu poate. Apoi începe o altfel de răzvrătire: își găsește noi prieteni – zgomotoși, dezinhibați, care dansează pe jazz și beau până-n zori, oameni cărora nu le pasă de „poziția lor în comunitate”, de ce cred ceilalți despre ei. Babbitt, care până atunci fusese un conformist-model, devine de nerecunoscut. Iar un asemenea personaj nu are cum să fie înțeles și acceptat de foștii lui cunoscuți: „[…] I tell you George, you got a position in the community, and the community expects you to live up to it.” Așa că George are din nou de făcut o alegere grea: fie continuă să încalce cutumele clasei de mijloc și să ajungă o paria, fie să-și pună cenușă în cap și să redevină un cetățean-model.

Până la Babbitt, nu m-am gândit la fața asta a anilor ’20. Pentru mine ei erau plini de flappers, petreceri până-n zori, cocktailuri, jazz și oameni care nu dau doi bani pe convențiile sociale. Acum îmi dau seama că Fitzgerald descria generația copiilor lui Babbitt. Dar, oricât de interesant mi s-a părut să citesc și despre ceilalți din anii ’20, tot la nebunii lui Fitzgerald mă întorc.

 

vizită: magdalena

24 Mar

în după-amiezele acestea înalț cerculețe de fum deasupra capului
ba chiar jumătate din trup mi-l înalț deasupra capului.
stau în fotoliu și mă privesc: mâinile mele lungi.
mâinile mele puternice.
vine magdalena înconjurată de cei zece caniși ai săi
și înconjurată de cele zece miresme ale sale
pe furiș vine magdalena dinaintea mea
și se strecoară dintr-o rochie decoltată în alta.
imediat trupul tot mi-l înalț deasupra capului.
mai apoi vine seara
și magdalena din rochii decoltate în rochii
din ce în ce mai decoltate
(zece caniși mișună acum prin capul meu
și zece caniși latră la numele magdalenei).
stau în fotoliu.
e noapte și magdalena cu rochia galbenă
acoperindu-i numai gleznele
se strecoară în propriile-i brațe și se tăvălește prin așternut
și eu cu mâinile mele lungi cu mâinile mele puternice
îmi înalț trupul mult deasupra capului
și-l izbesc cu putere de podea

Într-o zi foarte mohorâtă de primăvară, m-am întâlnit cu Marin Mălaicu-Hondrari, care m-a făcut nespus de fericită când mi-a dat Erg, antologia de poezii a lui Dan Coman. Uneori Bucureștiul e minunat de mic!

Nebunii ani ’20

21 Feb

Atlantic Books, 2009

Fascinația mea pentru anii ’20 a venit subit și parcă de niciunde. M-am trezit într-o dimineață citind despre flappers, căutând poze cu ținutele din perioada respectivă și ascultând big band.

Apoi s-a produs inevitabilul: l-am descoperit pe Fitzgerald. Oricât de mult mi-a plăcut Marele Gatsby și indiferent cu câtă încântare îi citesc și recitesc povestirile, am început să fiu fascinato-obsedată de el după ce am terminat Dear Scott, Dearest Zelda. Cunoscând omul, m-am îndrăgostit cu adevărat de opera lui.

Pasul următor a fost unul cât se poate de firesc: am căutat, am găsit și am citit Anything goes, o biografie a anilor ’20. Nu trebuie să fii neapărat pasionat de istorie ca să te lași furat de o asemenea carte, ba aș spune că istoria a fost pe locul doi și că în prim-plan s-au aflat biografiile (până la urmă oamenii scriu istoria, nu?). De la soliști de blues (Bessie Smith) la scriitori (Fitzgerald, Harry Crosby), de la bootleggers (Al Capone) la pionieri ai aviației (Charles Lindenberg), cartea prezintă unele dintre cele mai pitorești figuri reprezentative ale Epocii Jazzului.

Eu una mă simt îndatorată față de acei ani nebuni. Generația de atunci a schimbat complet modul în care viața privată, timpul liber, alegerile personale au fost percepute. Flappers au început să-și tundă părul, să fumeze în public, să divorțeze, să conducă – o adevărată revoluție feminină! Au fost mulți cei care au spus nu principiilor protestante care stătuseră la temelia Americii, iar în schimb au ales să live fast and die young: au încercat să-și trăiască fiecare zi la maximum, să profite de fiecare ocazie. Au ales să fie liberi, fără regrete și fără să le fie rușine de dorințele lor.

And yet hedonism was what Harry’s generation would be remembered for. Fearlessly they embraced the sins Middle America blamed on immigrants and hoped Ku Klux Klan would eradicate: adultery, profanity, homosexuality, divorce, alcohol, extravagance, perversity, drugs, individuality, liberty and libertinism. For them there were worse sins, outlined by the critic Edmund Wilson in an essay on The Waste Land: “people grinding at barren office routine in the cells of giant cities, drying up their souls in eternal toil whose products never bring them profit, where their pleasure are so vulgar and feeble that they are almost sadder than their parents.” […] Richmond Barrett wrote an essay in 1928, “‘Babes in the Bois,’ satirizing a  group of pretentious young lotus-eaters he met sailing from New York to Paris. ‘I may make a mess of my life,’ said one. It was obvious that he rather hoped he would – a glorious, passionate kind of mess. ‘But at least I won’t be a ready-made, the sort that’s turned out by hundreds.”‘

Fiecare generație are răzvrătiții, nebunii și nonconformiștii ei, dar cei din Epoca Jazzului îmi sunt cei mai dragi. Am citit cu atâta încântare despre ei, încât mi-am mai comandat încă o carte despre perioada asta și mă gândesc serios ca până la sfârșitul anului să nu citesc nimic altceva decât cărți scrise atunci sau cărți despre ce s-a întâmplat atunci. Bine, hai, măcar până în iunie :)

Meine russischen Nachbarn

9 Feb

Wilhelm Goldmann Verlag, 2009

Cât mă bucur când citesc ceva în germană și văd că încă n-am uitat limba, că îmi aduc aminte cuvinte și reguli gramaticale, că, oricât m-am înverșunat prostește să n-o învăț, tot s-a prins de mine.

Nu sunt la prima întâlnire cu Wladimir Kaminer și trebuie să recunosc că Russendisko nu mi-a plăcut la fel de mult ca Alle meine Katzen, scrisă de soția lui, Olga. (Evident, vorbim de o carte cu/despre pisici – orice altceva ar fi trecut din start pe locul al doilea. :D)

Însă Wladimir și-a luat revanșa cu Meine russischen Nachbarn. Nu cunosc nici un rus în carne și oase, dar mi-ar plăcea să beau un păhărel sau două de vodcă cu Andrej și Sergej, vecinii lui Kaminer. Sunt un fel de Dumb and Dumber, care intră în tot felul de situații incredibile (și de multe ori amuzante).

De exemplu, Andrej locuia și lucra de un an în Germania, dar, în afară de o frază pe care o știa de la radio, nu vorbea deloc germana. Cursurile de limbă i se par o pierdere de vreme – vrea o alternativă mai rapidă. Așa că Andrej plătește 159 de euro ca să învețe germana prin hipnoză. Germana prin hipnoză :))

Asta nu ar trebui să mă mire, având în vedere că tatăl său susține că, la o nuntă în Tașkent, a cântat pe scenă alături de John Lennon. Și, după spusele lui, atunci a compus Lennon All you need is love.

Sergej nu e nici el mai prejos: primește o înștiințare din partea poliției rutiere și are impresia că e scrisă în versuri, așa că ține musai să le răspundă pe același ton:

Bezüglich Ihres Schreibens, das ich bekam, möchte ich mich beschweren lam lam lam. Der Brief gibt keine Antwort, wie es dazu kam, dass ich mit 0,26 Promille zwei Stunde in Handschellen lam lam lam. […]

Iar astea sunt doar câteva întâmplări minore.

Nu știu când o să mai am timp să mai citesc ceva în germană (probabil abia în iunie, după ce termin cu disertația), dar cred că încetul cu încetul o să ajung cel mai mare fan român al lui Kaminer :)