Rainbow Books

Editura Pandora M, colecția Funky Fiction, 2010, traducere de Gabriella Eftimie

Cu toții știm că, mai devreme sau mai târziu, vom muri. Uneori poate că suntem obsedați de gândul ăsta și cu greu ne revenim din depresie, alteori parcă ne stimulează să facem lucruri pe care le amânăm – doar o viață avem, nu?

Dar cum ar fi să știi că peste exact 36 de ani, 168 de zile 14 ore și 23 de seconde totul se va sfârși? Prin tot mă refer la Pământ și la toate formele de viață de aici. Ei bine, Junior află despre dispariția rasei umane încă din uterul mamei. O voce îi dezvăluie cu exactitate când și cum va avea loc sfârșitul. Și aceeași voce va fi alături de el șoptindu-i mici secrete legate de cei din jur, pe care altfel nu ar fi avut cum să le știe, și ghidându-l… din umbră.

Întrebarea care-l macină pe Junior (și care ajunge să te obsedeze și pe tine după primele pagini) este: Ce contează atunci când știi că sfârșitul este atât de aproape?

La început am crezut că o să fie o carte mai siropoasă și care o să încerce să mă îndoctrineze cu idei de genul „trăiește ca și cum asta ar fi ultima ta zi”, „miroase florile și bucură-te cât poți de frumusețile care te înconjoară”, „tu ai spus azi te iubesc?” și alte asemenea bullshituri. Ei bine, m-am bucurat să dau peste o carte antrenantă, foarte americană în esența ei, plină de inadaptați.

E de-ajuns să te uiți la familia lui Junior ca să-ți dai seama că siropoșenia lipsește aproape cu desăvârșire din carte. Tatăl lui este un introvertit cu niște principii foarte bine înrădăcinate, mama este alcoolică, iar fratele mai mare, care-l terorizează în copilărie, ajunge pe la 15 ani să fie dependent de heroină. Dar nici Junior nu o duce mai bine, conștient fiind că, oricum, totul o să se sfârșească.

Din fericire pentru Junior, are dreptul la o nouă șansă. După ce în prima viață a luat mai multe decizii greșite și apoi nu mai știe cum să repare răul făcut, chiar înainte de sfârșitul lumii, vocea îi oferă posibilitatea să o ia de la capăt. Și, ca în orice scenariu hollywoodian, a doua oară  lucrurile îi ies mai bine. Își dă seama că nu are cum să salveze omenirea (sau o parte din ea) de inevitabil, ci învață să se bucure de cei dragi, de lucrurile mărunte, trăiește mai mult în prezent și încearcă să nu lase grija de ce o să se întâmple în viitor să-i domine existența.

Și, știind că singura alternativă la această durere e nimicul care se apropie cu repeziciune, încerci să-ți trăiești din plin durerea, lăsând-o să treacă prin tine. Ai învățat deja că asta-i soluția – să abandonezi controlul și impulsul de a controla totul. În drama aceasta de sfârșit de lume, a te strădui și a controla e egal cu a-ți pierde mințile. Așadar, faci tot posibilul și lași ca totul să curgă de la sine.

Cred că m-a prins cartea (lăsând la o parte secvențele parcă desprinse dintr-un film de acțiune de mâna a doua –  cantitate neglijabilă) tocmai pentru că și eu încerc să-mi dau seama, acum mai mult ca niciodată, ce naiba contează din ceea ce fac, de ce mă trezesc dimineața, de ce mă duc la serviciu dacă nu vreau să mă duc, de ce nu ies în oraș dacă vreau să ies, de ce, de ce, de ce. Nu am ajuns încă la o concluzie atât de categorică și nu-mi vine să urlu că Totul contează!, dar sper că măcar sunt pe drumul cel bun.

Criz a scris despre carte pe bookaholic.ro, iar Micawber la el pe blog.

Editura pentru literatură, colecția Biblioteca pentru toți, 1966

Cred că tata a fost primul care mi-a recomandat Groapa când eram prin liceu. Am încercat să o citesc atunci, dar nu am reușit. O carte care începe cu niște gunoieri nu mă atrăgea deloc. Chiar și acum am reluat-o cu destul scepticism. Dar uite că a trecut o săptămână de când am terminat-o și nu doar că încă mă gândesc la ea, ci o și recomand tuturor cu care mă întâlnesc.

De la Moromeții încoace n-am mai dat peste o carte atât de… românească. În Moromeții m-am regăsit în lumea satului, iar în Groapa am descoperit mahalaua bucureșteană. Fascinantă lume! Săraci oameni! Groapa (de gunoi a) lui Ouatu este locul unde încep să își cumpere pământ și să-și ridice case din chirpici sau din scânduri ceferiști și alți muncitori din București. Pământul e ieftin, că doar e în mahala, dar ce contează, important e să fie al tău. E o lume destul de dezolantă: copiii umblă mai mult dezbrăcați, bărbații se trezesc cu noaptea-n cap și unii străbat tot orașul ca să ajungă la muncă, femeile robotesc toată ziua, dar tot mai primesc câte-o mamă de bătaie de la soț.

În mahala le merge bine cârciumarului, Stere, și cămătarului. În rest, multă sărăcie. Dar degeaba le este ciudă bărbaților că Stere se îmbogățește pe spinarea lor, când ei sunt cei care-i calcă pragul de bunăvoie în fiecare seară, după muncă. Ce antipatic mi-a fost Stere ăsta! După ce că se însoară cu Lina, care nici nu voia să-l vadă și pe care de fapt a forțat-o tatăl ei să-l ia, și primește banii de zestre ca să își ridice o casă mare, evident că-și găsește pe alta pe la Drăgășani, pe unde mergea el să cumpere vin pentru crâșmă. Iar în timp ce acasă o pune pe Lina să facă economii și nu o scoate în oraș că, deh, prea mult risipă, ibovnicei îi cumpără salbă de aur, cercei etc. Ca să nu mai zic cât m-a revoltat episodul cu nunta lor! Lăutarii, nașii, mersul la biserică, strigarea darurilor au fost cum au mai fost, dar episodul cu cearșaful pătat de sânge pe care mătușile Linei îl flutură prin fața nuntașilor și toți aclamă virilitatea mirelui și fecioria miresei m-a scârbit de numa’! Iar apoi, nu înțeleg cum vine treaba cu zestrea. Îl plătești pe ginere să te scape de propria ta fată? Nici nu îl cunoști bine, îi încredințezi propriul copil și îi mai dai bani pe deasupra? BLEAH! Vai de fetele care au trecut prin așa ceva și care, din păcate, în unele țări (și mai mult ca sigur că și pe la noi) încă sunt forțate să se mărite cu bărbați pe care nu-i iubesc și nu-i vor…

Pe lângă muncitorii din Cuțarida, mahalaua are și hoții ei. Gașca lui Bozoncea fură de la oricine – de la văduve, de la negustori de prin târguri, de la oameni de pe stradă etc – și orice – așternuturi, cai, portofele etc. Iar după ce vând bunurile furate, petrec cu lăutari și femei, se îmbuibă cu mâncare și nu se gândesc niciodată la cum va fi a doua zi. Sunt liberi ca pasărea cerului, mereu pe fugă, mereu puși pe fapte mari.

Am apreciat mult limbajul cărții. Fără cuvintele picarești, cartea ar fi fost bunicică, dar cu ele este fantastică! Îmi pare rău că nu le-am notat pe cele mai interesante, dar e de-ajuns să deschizi cartea la întâmplare și să dai peste replici care să te facă să zâmbești.

Începură masa cu o gozbă năprasnică, în care nevasta cârciumarului fărâmase piper, salată, roșii și brânză moldovenească cu bucăți subțiri de vinete și inimi tocate.
Mâncarea sârbească era pentru apelpisire.
Iuțeala le făcuse râie în gâturi.
- Toarnă, Treanță, molan Stăpânului! se răsti Oacă la ăl bătrân.
Mână-mică le trăgea chiulul la băutură. Piele băgă de seamă.
- Bă, astâmpără-te, îi strigă, că doar n-oi avea pâlnie de argint în beregată!
Sandu nu se sinchisi. Uscase o sticlă pe dinăuntru. Ceru lui Paraschiv o bucată de pâine:
- Rupe-mi și mie din bucla aia un coltuc!
Se băteau calicii de foame la gura lui.

Un lucru care nu mi-a plăcut deloc a fost propaganda pro-socialistă dintr-un capitol. Autorul prezintă cât de greu le este tramvaiștilor, cum muncesc de dimineața până seara pe un salariu de nimic, cum angajatorilor nu le pasă de soarta lor etc. Evident, se organizează întâlniri ale roșiilor, se pun la cale greve etc. Recunosc, îmi era milă de muncitorii ăia, dar comunismul nu e o soluție. Noi știm asta acum, lui Eugen Barbu poate i se părea că e cea mai bună opțiune.

În schimb, ce mi-a plăcut cel și cel mai mult au fost descrierile Bucureștiului. Am citit cu sufletul la gură cum orașul ăsta se extindea, creștea, se transforma treptat în ceea ce e azi (sau, mai bine zis, în ceea ce a fost înainte ca Marele Arhitect să demoleze tot ce nu-i plăcea…). Ar trebui să citesc o monografie a Bucureștiului sau măcar Străzi vechi din Bucureștiul de azi, pe care o am de secole și pe care am răsfoit-o, dar nu am citit-o din scoarță-n scoarță.

Către gară, se ridicaseră prăvălii noi de cărămidă. Acestea luaseră locul vechilor maghernițe, căzute sub târnăcop. Se schimbaseră firmele, pe ziduri se ridicau litere și nume noi. Forfota crescuse. Aici se înțeleniseră câțiva comercianți puternici, care învârteau banii pe degete: unul Nicolaie Curcuman, de avea fierărie într-o hală rece și înaltă, unde ținea țiglă, tablă de acoperit casele, în foi împachetate, tuburi de fontă, cuie, chingi, dreve, șine pentru betonul armat, clanțe, broaște, tot ce voiai; unul Manole Dulămiță, cu magazin de încălțăminte, de la care târguiau țăranii din Ilfov, veniți la București după treburi, negustorii și toate mahalalele dimprejur; unul Isidor Katz, c-o stămbărie întunecoasă, adăpostită între patru pereți igrasioși, și Ilie Arghir, de vindea harnașamente de cai, pinteni pentru ofițeri, zăbale, cuie de cizmărie, tovali, pingele, tocuri de cauciuci, petlițe și alte nimicuri. Deasupra ușii largi și înalte a prăvăliei lui noi spânzurase o firmă de patru metri lățime. Un zugrav îndemânatic scrisese pe ea: „La șaua lui Traian”, magazin de mărunțișuri și pielărie. Peste drum se țineau șelarii, pălărierii și croitorii. Dorobanțul, pe numele său adevărat Gheorghe Herghelegiu, ținea asortimente de dame, aranja mirese, voaluri și centuri, jartiere de elastic „Prima” și mosorele; pe lângă el era bodega „La ocaua lui Cuza”, care avea orchestră de balalaici și bufet bine asortat, apoi intrai în gura gării.

Mi s-a spus că celelalte cărți scrise de Eugen Barbu nu sunt nici pe departe așa de bune ca asta, deci o să mă opresc aici cu acest autor. În orice caz, am început anul cu o carte minunată. Sper să o țin tot așa.

 Polirom, colecția Fiction Ltd, ediția a II-a revăzută, 2007, ebook

Nu știu ce m-a apucat să citesc vara trecută Christina Domestica și Vânătorii de suflete – o carte care nu mi-a plăcut deloc, deloc! – și să nu încep cu Simion liftinicul, romanul de care auzisem multe de bine. Ba așa de supărată am fost după ce am citit Christina Domestica…, încât jurasem să nu mai pun mâna pe nici o carte de Petru Cimpoeșu. Noroc cu FILB-ul de anul trecut unde l-am văzut și l-am ascultat pe autor citind și discutând și când m-am hotărât să-i mai dau măcar o șansă.

Simion liftnicul e un roman în care sociologia se îmbină perfect cu literatura, cam ca în Raiul găinilor al lui Dan Lungu, doar că aici acțiunea se petrece într-o scară de bloc, nu pe o stradă. Iar ce dă cu adevărat savoare cărții este modul în care autorul ia puțin (sau mai mult) peste picior persoanele așa-zis religioase. De exemplu, doamna Pelaghia (sper că nu mă înșel asupra numelui) are o legătură extraconjugală, dar asta nu o împiedică să se roage pentru iertare Maicii Domnului, fără să schițeze nici măcar un gest că ar vrea să rupă relația. În general toți cei de pe scară sunt oameni „cu frica lui Dumnezeu”, dar cum se întâmplă de cele mai multe ori, e diferență mare între a cere ajutorul Celui de Sus și a-ți duce viața ca un bun creștin.

Nu știu cum e în Moldova, dar numele pe care autorul le-a folosit în carte mi s-au părut extrem de amuzante (pe unele le-am găsit în calendarul ortodox): Pelaghia, Elemosina, Temistocle, Nicostrat, Evlampia etc. – dar din păcate, nu am putut să rețin personajele după nume, ci după ce făcea fiecare.

Autorul își pune personajele să treacă prin tot felul de situații, una mai amuzantă ca alta. De exemplu, un domn din bloc visează numerele de la o extragere loto, iar pentru că e închis la agenția loto, pierde aproape toți banii la sala de jocuri. Iar după ce are loc tragerea merge cu soția lui să-și ridice câștigul – că doar el a visat numerele câștigătoare, nu? -, iar când vânzătorul îi spune că nici un bilet nu e câștigător, cei doi devastează magazinul Altul vrea să își repare motocicleta și își dă seama că singurul mod în care o poate duce în apartament!!! e să o demonteze și să o care pe bucăți! Cât despre Simion, el este un pantofar care stă la parter și care se retrage în lift ca să se poată ruga. În apartament nu poate pentru că îl deranjeaz clienții, la biserică nu-i place, așa că transformă liftul într-o chilie modernă. Nu doar că stă acolo vreo două săptămâni (ar trebui să-mi fac notițe, mai ales că nu scriu despre cărți imediat după ce le termin), ci și predică din lift și le dă sfaturi vecinilor.

Alături de hârtia cu toate aceste rugăminți și altele pe care nu le-am menționat, doamna Alis pune în plic două bancnote de zece mii și una de cinci mii, iar într-un colț face cu pixul o cruce mică, ca să ajungă cu bine la destinație. Câteva zile mai târziu, poștașul îi aduce confirmarea de primire semnată de părintele stareț, împreună cu asigurarea că toate cererile exprimate în scrisoarea respectivă vor fi înaintate de către călugării din mănăstire și aduse la cunoștința Domnului nostru Iisus Hristos, Preacuratei sale Maici, sfinților Părinți ai Bisericii și tuturor celorlalți sfinți. [...] O singură dată a atins-o pe doamna Alis umbra îndoielii, atunci când a aflat că doamna Evlampia, alături de scrisoarea trimisă măicuțelor de la mănăstirea Agapia, pune o bancnotă de cincizeci de mii, dar în cele din urmă, recitind pasajul din Biblie unde Domnul Iisus o laudă pe văduva care a adus la templu doar doi bănuți, și-a dat seama că nici faima turistică a mănăstirii și nici mărimea sumei depuse în plic nu influențează în mod decisiv îndeplinirea cererilor. [...] La rândul ei, doamna Alis descoperise oarecum întâmplător că regulile vieții creștine sunt ca regulile gramaticale. Deși foarte riguroase și cât se poate de amănunțite, dacă nu le respecți, nu pățești, de fapt, nimic. Totuși, e bine să le respecți, fiindcă așa se cuvine.

Sunt multe personaje savuroase în carte și multe momente la care am râs cu poftă. Evident, cartea nu se adresează credincioșilor de formă, care ar putea fi ofensați de conținutul ei. Într-o țară atâââât de credincioasă, mă și mir că nu s-a scandalizat nimeni în privința ei. But wait, cei pe care-i ironizează autorul nu citesc literatură română.

Vintage, 1994

Nu îți revii prea repede după ce citești o carte de genul Catch-22. La început am simțit presiunea tuturor celor care îmi spuseseră că trebuie să o citesc și că sigur o să-mi placă. Apoi mi-am dat seama că au dreptate și m-am bucurat că o citesc și că îmi place.

Nu mai țin minte multe din Procesul, dar știu că în clasa a VIII-a, când am citit cartea, eram cât se poate de contrariată: „Asta e literatură? Dar e absurd!” Aveam să aflu apoi că face parte din literatura absurdului… Tot când eram mică, mai mică de clasa a VIII-a, mă uitam la MASH în fiecare după-masă. Nu priceam prea multe din ce se întâmplă în film, dar știam că acțiunea se petrece în timpul unui război, că e vorba de niște doctori și că Radar era drăguț și amuzant. Așa că pe de-o parte m-a uimit absurdul din carte, pe de altă parte am regăsit atmosfera din MASH (pe care l-am revăzut, nu integral, în primul an de facultate și mi s-a părut mult mai amuzant și mai inteligent și atunci chiar am priceput despre ce e vorba…).

Cum altfel ar putea fi o carte despre război dacă nu puțin absurdă? Orice război e absurd… Să asculți orbește niște ordine pentru că așa îți spune superiorul tău? Să zbori în misiuni riscante pentru „patrie”? Să nu poți să te oprești când vrei tu? Absurd, absurd, absurd! Bunicul a fost colonel, poate ar trebui să-l întreb pe el care e faza cu armata…

Dacă tot am comparat Catch-22 cu MASH, merg mai departe și zic că Yossarian mi-a adus aminte de Hawkeye. Amândoi n-au decât un țel: să scape naibii din război vii și nevătămați. Iar pentru asta sunt în stare de orice. Din păcate pentru Yossarian, riscul ca el să fie omorât e mai mare, din moment ce el este bombardier și e forțat de către superiorii lui să zboare tot mai multe misiuni, mereu mai multe. Cum se apropie de numărul de misiuni pe care trebuie să-l atingă ca să plece acasă, cum îl măresc… Iar dușmani sunt toți cei care vor să-i facă rău, inclusiv cei care, normal, s-ar afla de partea lui.

‘The enemy,’ retorted Yossarian with weighted precision, ‘is anybody who’s going to get you killed, no matter which side he’s on, and that includes Colonel Cathcart. And don’t you forget that, because the longer you remember it, the longer you might live.’ But Clevinger did forget it, and now he was dead.

Mi s-a părut foarte trist cum unul câte unul ajung să moară aproape toți prietenii lui Yossarian, majoritatea ucişi în timpul misiunilor. Dar a fost destul de greu să pun toate lucrurile cap la cap pentru că autorul se joacă mult cu perspectiva și cu cronologia. De multe ori aceleași evenimente sunt povestite de mai multe personaje și uneori mi se părea cam enervant că se tot repetau aceleași lucruri. Da, ăsta cred că a fost singurul aspect al cărții care nu mi-a plăcut.

În rest, sunt multe scene tari care o să-mi rămână mult timp întipărite în minte: moartea unuia dintre ei când se ridică de pe stâncă să atingă avionul care zbura foarte jos (așa se distra unul dintre colegii lor – îi teroriza zburând cât de jos posibil peste corturi, peste ei etc.) și este tăiat în două de elice, după care pilotul se sinucide intrând cu avionul într-un munte.

Cum gașca lui Yossarian o salvează pe curva lui Nately de niște colonei și generali care nu voiau să o lase să plece și o tot puneau să repete uncle. Yossarian et. comp dau buza în camera de hotel, le aruncă uniformele pe geam și încep să distrugă mobila și tot ce mai găsesc pe acolo.

‘Hey, you men!’ he roared angrily. ‘Stop it!’
‘Stop it,’ Dunbar replied.
‘That’s what I said.’
‘That’s what I said,’ Dunbar said.
The officer stamped his foot petulantly, turning weak with frustration. ‘Are you deliberately repeating everything I say?’
‘Are you deliberately repeating everything I say?’
‘I’ll thrash you.’ The man raised a fist.
‘I’ll thrash you,’ Dunbar warned him coldly. ‘You’re a German spy, and I’m going to have you shot.’
‘German spy? I’m an American colonel.’
‘You don’t look like an American colonel. You look like a fat man with a pillow in front of him. Where’s your uniform, if you’re an American colonel?’
‘You just threw it out the window.’
‘All right, men,’ Dunbar said. ‘Lock the silly bastard up. Take the silly bastard down to the station house and throw away the key.’
The colonel blanched with alarm. ‘Are you all crazy? Where’s your badge? Hey, you! Come back in here!’

Insubordonarea e la ea acasă în romanul ăsta și de multe ori Yossarian împinge lucrurile până la limită, dar are grijă totuși să nu o depășească. Autorul m-a făcut să râd, după cinci pagini, să mă revolt, după încă zece, să mă îngrozesc, apoi iar să râd și tot așa. Mă simțeam de parcă eram într-un montagnes russes al sentimentelor, fără să pot ghici dacă urmează o coborâre sau o urcare. Clar nu e o carte ușoară, dar e o carte care trebuie citită.

Ps. Acțiunea are loc spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, pe insula italiană Pianosa. De asemenea, traducerea a apărut a fost reeditată de curând la Polirom.

Iar pentru cei care se întreabă what’s the catch with Catch-22?, uite și explicația:

‘Sure there’s a catch,’ Doc Daneeka replied. ‘Catch-22. Anyone who wants to get out of combat duty isn’t really crazy.’ There was only one catch and that was Catch-22, which specified that a concern for one’s own safety in the face of dangers that were real and immediate was the process of a rational mind. Orr was crazy and could be grounded. All he had to do was ask; and as soon as he did, he would no longer be crazy and would have to fly more missions. Orr would be crazy to fly more missions and sane if he didn’t, but if he was sane he had to fly them. If he flew them he was crazy and didn’t have to; but if he didn’t want to he was sane and had to. Yossarian was moved very deeply by the absolute simplicity of this clause of Catch-22 and let out a respectful whistle.
‘That’s some catch, that Catch-22,’ he observed.
‘It’s the best there is,’ Doc Daneeka agreed.

Nu-mi vine să cred că deja a trecut festivalul! Parcă mai ieri aflam primele știri despre ediția de anul ăsta și număram câte zile mai sunt până la prima seară…

Deși sunt o simplă participantă (sper ca la anu’ să pot să-i ajut cumva), mă simt acolo ca acasă. Dacă ajung mai repede mai schimb două-trei vorbe cu organizatorii, ocup cea mai bună masă, beau un vin fiert, mai fac cunoștință cu cineva simpatic și tot așa. Îmi place că cei care vin la festival nu vin din obligație sau pentru că nu au ce face acasă, ci vin să-i audă pe invitați citind și discutând despre toate, de la proză scurtă la revoluții în toalete. Și oriunde te uiți în sală vezi doar zâmbete, ceea ce e mare lucru.

Mi se pare minunat că există FILB. Că o dată pe an ajung sigur la lecturile unor scriitori străini. Că ajung să descopăr autori noi, europeni, nu din textele de coperta a IV-a sau din prezentările făcute de edituri, ci văzându-i și auzindu-i. Unii-mi plac mai mult, alții mai puțin, dar până acum nu am fost dezamăgită de vreo carte scrisă de autorii prezenți la FILB.

Normal, ar putea să se fumeze mai puțin, să fie mai multe scaune (parcă și la ediția asta stăteau câțiva în picioare), să primim iar covrigi la finalul fiecărei seri , dar astea sunt lucruri cât se poate de mărunte, de-a dreptul neînsemnate. Eu mă bucur că există un festival de genul ăsta la noi și că are loc în București.

În seara asta m-am întrebat ce au în comun Jean Mattern, Adina Rosetti, Mihail Vakulovski și Georgi Gospodinov. Am aflat că „revoluția” este ceea ce-i leagă, pe lângă dragostea pentru literatură. Și mi-a mai rămas în minte ce a spus Mattern, din punctul de vedere al editorului, nu al cititorului: noi suntem piața. Dar nu pot să nu mă gândesc că noi, cei care reprezentăm piața românească, nu știm să cerem ce vrem: coperte mai frumoase, ediții paperback, nu doar hardcover (din nou, nu pot să nu laud Poliromul pentru colecția Top 10+), mai multe întâlniri (măcar) cu autorii români, tricouri sau genți cu coperte de carte etc.

Mi se pare enorm de mult până la anul, dar o să încer să rezist, mai ales că am auzit că ediția viitoare o să fie și mai și Indiferent cum va fi, eu o să merg cu sfințenie în fiecare seară, o să mă bucur ca de fiecare dată de invitați, de lecturi și de discuții. Nu știu cum am trăit până acum fără FILB!